close

Tradiții

Tradiții

Satul din Ardeal

images (4)

Mă întorceam din Ardeal de la bunici, era aproape toamnă şi trebuia să încep şcoala, nu mai ţin minte exact câţi ani aveam, probabil aproape de adolescentă. Autobuzul cu care călătoream era vechi, plin cu oameni iar distanţa de treizeci şi ceva de kilometri era parcursă extrem de încet şi agonizat.

Trebuia să ajung la Mediaş, să iau trenul. Alternativa era fie să citeşti ceva, sau să te uiţi pe geam ca să alungi plictiseala. Cumva mie-mi reuşea să le fac pe amândouă. Satele sunt în general mici în zonă, cu nume amuzante, unele din ele sunt locuite în totalitate numai de ţigani ungureşti, care arata impunător cu mustăţile sucite şi pălăriile cu boruri mari şi negre, pălării care amintesc de cele purtate de cei din cultul Amish.

Dacă satul nu mai este ţigănesc, urmează cel cu populaţie mixtă. La unele case porţile sunt mari şi nu lasa să se vadă nimic din ce s-ar putea să se desfăşoare în interior, iar la altele porţile sunt din lemn sau din fier forjat, dacă proprietarul este mai înstărit. Majoritatea sunt vopsite în verde. Cele două case erau situate pe dreapta, în direcţia de mers a autobuzului, destul de aproape de Mediaş şi cumva imaginea care se desfăşura m-a izbit, soarele se întrevedea printre case, la poarta erau ele două doar, cu o vârstă incertă, poate până în cinzeci de ani, poate peste. Stăteau aşezate la poartă, îmbrăcate în negru, cu vesta brodată deasupra rochiilor negre de doliu, doar baticurile aveau ceva mai multă culoare, puţin verde, puţin albastru şi erau legate sub bărbie.

Nu ştiu dacă vorbeau, păreau să nu, însă în expresia chipurilor lor era resemnare, acord cu tot ce se întâmplă, static, transmiţând că viaţa lor o să fie aşa până la finalul zilelor. Simplu, cu datoria împlinită.Cu mintea de copil mă minunam, şi-mi cream dialoguri cu mine însumi, spunându-mi că trebuie să fie ceva în plus în existenţa acestor două femei, că totul nu poate fi doar static şi monoton.

La treizeci şi ceva de ani distanţă, astăzi, am urmărit pentru trei minute o emisiune irelevantă şi vulgară la televizor care mi-a declanşat această amintire. Cu satul din Ardeal, undeva între Târnăveni şi Mediaş, m-am dus înapoi în timp şi le-am revăzut cu ochii minţii pe cele două femei, stând la poartă, nevorbind, urmărind un autobuz, probabil în fiecare zi, la aceeaşi oră şi cumva cu greutate în suflet, am realizat cât am greşit gândind aşa în acele secunde ale adolescentei mele.

Mai bine monoton si static. Simplu. Încerc să zâmbesc şi mi le imaginez pe cele două femei, cu baticuri colorate, legate tot sub bărbie, că încă au acelaşi obicei.

Bogdana Boncu

mai mult
Tradiții

Un obicei uitat în timp: Colindul de ceată bărbătească

traditii-colindul

Colindatul în ceată bărbătească… Un obicei vechi care exista altă dată în întreg spațiul românesc — de la Nistru la Tisa și de la Dunăre la Marea Neagră, —  dar care astăzi a dispărut în cea mai mare parte a Republicii Moldova.

Dacă în România s-a păstrat în aproape toate zonele, la noi poate fi întâlnit în câteva localități, cele mai multe din regiunea de Sud.

La sfârșitul anului 2013, în urma unei proceduri migăloase și de durată, colindatul în ceată bărbătească din România și Republica Moldova a fost inclus în lista patrimoniului cultural protejat de UNESCO.

Alături de colindatul în ceată bărbătească în lista reprezentantivă UNESCO se mai regăsesc covorul basarabean și Mărțișorul. În această ceată bărbătească se grupează floarea tinerilor unui sat, iar, până la al Doilea Război Mondial, fiecare localitate din regiunea dintre Prut și Nistru, la fel ca și cele din România, avea câte una sau mai multe cete de colindători formată din flăcăii satului. Acest obicei a început însă să dispară, după instaurarea regimului sovietic în 1944, spune etnograful și muzeograful Varvara Buzilă.

Varvara Buzilă mai spune că vatra colindelor în ceată bărbătească se află în Sudul Moldovei. Totuși, acest obicei s-a mai păstrat în localitatea Parcova din nordul țării, sau în satul Boldurești din centrul Republicii Moldova. Fiecare colind are o tematică specială. Sunt dedicate fetelor de măritat, feciorilor de gospodari cu turme de oi și lanuri de grâne, preoților, fiilor morți în războaie etc, precizează directorul Muzeului Național de Etnografie.

La sfârșitul anului 2013 colindatului în ceată bărbătească i s-a dat o dimensiune internațională, fiind inclus în lista patrimoniului cultural protejat de UNESCO. Dosarul privind înscrierea acestui obicei în patrimoniul UNESCO a fost elaborat împreună cu specialiști din România.

Includerea lui pe lista UNESCO a oferit Republicii Moldova dreptul de a solicita și obține granturi pentru conservarea și promovarea colindatului de ceată bărbătească, amenințat în prezent cu dispariția pe teritoriul între Prut și Nistru, și acum depinde de noi cum vom ști să profităm de aceste oportunități, spune Varvara Buzilă.

Deocamdată însă introducerea colindului pe lista patrimoniului cultural al ONU nu a adus Republicii Moldova decât un plus de vizibilitate pe plan internațional, iar proiectele de promovare a colindului vor urma în timpul apropiat dacă va reuși să obținem finanțare de la UNESCO, sau de la autoritățile din Republica Moldova, a mai precizat Varvara Buzilă.

Satul Câșlița Prut din raionul Cahul este una din puținele localități unde s-a mai păstrat acest gen de colindat. Aici l-am găsit pe nea Costache, fost căpitan de ceată de colindători.

În vârstă de 84 de ani, trecut prin război și foamete, a crescut fără tatăl său, pe care autoritățile sovietice l-au deportat în Siberia.

Se mișcă greu, sprijinit în două cârje, iar cele mai dese drumeții sunt cele din casă până pe prispă.

Nea Costache nu scapă nicio ocazie de a transmite colindele generației tinere. Nepoata sa Irina Calcea, locuiește la câteva case distanță, este principalul său ajutor dar și principalul ascultător al colindelor. Chiar dacă avea vocea răgușită nu am plecat nici noi până nu ne-a colindat și ne-a urat.

Astăzi se fac mai multe încercări de a reanima tradiția colindatului în ceată bărbătească. Unul din ansamblurile folclorice care încearcă să reînvie și să popularizeze această tradiție în Republica Moldova sunt ”Plăieșii”.

Colindele pe care le cântă aceștia au fost adunate în special în zona de sud a Republicii Moldova, după cum ne-a mărturisit conducătorul artistic al formației Nicolae Gribincea, pe care l-am găsit repetând împreună cu câțiva dintre tinerii artiști.

Lista Patrimoniului cultural imaterial al umanității a fost alcătuită oficial de UNESCO în 2008. În prezent această listă numără peste 180 de opere din peste 75 de țări. Patrimoniul Cultural Imaterial se referă la tradiții și expresii orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial, arta tradițională, practici sociale, ritualuri și evenimente festive, cunoștințe și practici referitoare la natură, dar și meșteșuguri tradiționale.

http://radiochisinau.md

mai mult
Tradiții

„LUME CE GÂNDEA ÎN BASME ŞI VORBEA ÎN POEZII”

tarani-casa

De la daci nu ne-a rămas nici o statuie a lui Pan cântând la nai, dar ne-a rămas naiul însuşi, „fluierul lui Pan”, şi nu ca piesă de muzeu, închis într’o vitrină, ci „viu”, cântând şi azi.
Acest mod de a privi (de fapt de a trăi) arta denotă un conservatorism de proporţii inevaluabile. Datorită lui, noi posedăm astăzi elemente din cele mai diverse, de port, arhitecturale, piese poetice nu numai de dinaintea ocupaţiei romane, ci cu mult îndărăt, din cea mai neguroasă preistorie. „Dacă vrem să vorbim de «continuitate», spune Mircea Eliade, ea trebuie căutată la un nivel mai adânc decât cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor şi a descendenţilor lor, românii. Căci cultul lui Zalmoxis, de exemplu, la fel ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei. Ceea ce nu vrea să spună totuşi că toate concepţiile religioase ale geto-dacilor sunt cel puţin «contemporane» cu cele pe care le descifrăm în tradiţiile populare româneşti. S’ar putea ca un obicei agrar din zilele noastre să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis. Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer.”
La daci, spre deosebire de greci, egipteni, asiro-babilonieni şi alte popoare antice, nu există „operă de artă” ca obiect autonom. Nu există o lucrare fără un rol practic, nefolositoare, executată special de către un autor pentru ca alţi oameni să vină s-o admire. Arta nu se detaşase încă de om, nu constituia un univers paralel cu el. Ea era deplin încorporată în ambianţa pe care omul şi-o crea, în îmbrăcămintea lui, în elementele locuinţei, în obiectele uzuale. Omul se îmbrăca în artă, cu ea bea sau mânca, în ea locuia, prin ea se exprima. El „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Trăia arta.
Grecilor, spirite pozitive de navigatori şi negustori, li se părea o risipă de neiertat când vedeau ce se petrece la vecinii lor din nord. În consecinţă, ei au preluat de la traci cât au putut mai mult. Ce auzeau că tracii povestesc sau cântă, totul volatilizându-se în văzduh, ei „fixau”, săpau în piatră, turnau în bronz, poleiau cu aur, sau, dacă rămâneau la nivelul cuvântului, înregistrau în scris. Era ca şi cum azi, dacă nişte exploratori ar da peste o populaţie cu manifestări artistice şi religioase fascinante, pentru ca acestea să nu rămână necunoscute, să poată fi admirate de cât mai multă lume, ar filma şi înregistra pe bandă magnetică tot ce se desfăşoară acolo. O uriaşă parte din tezaurul mitologic şi artistic elen e, aşa cum ei înşişi o recunoşteau cu onestitate, de sorginte tracă: o mulţime de zei şi eroi, muzica, legende cu nemiluita.
Identificarea în monumentele plastice sau literare elene a ceea ce era traco-dac a fost intuiţia de geniu a lui Nicolae Densuşianu. El încă nu dispunea de posibilitatea examinării cu mijloace ştiinţifice a „ADN-ului” acelor elemente şi fatalmente săvârșea erori în inventarierea lor, dar unde el nu greşea deloc era convingerea sa că acele elemente există, şi încă în proporţii inimaginabile.

Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică

mai mult
PromovateTradiții

Cenaclul literar „Ion Luca Caragiale” și redacția 24pharte.ro vă urează Un AN NOU FERICIT!

an-noul

Pluguşorul, Mersul cu Buhaiul, Jocul Caprei şi Jocul Ursului aducătoare de fertilitate şi Umblatul cu Sorcova pentru a transmite sănătate şi tinereţe celor colindaţi marchează datina românească la trecerea dintre ani. Potrivit unor superstiţii ale românilor, pentru a avea noroc şi belşug în noul an se pun pe masă vâsc, struguri şi smochine.

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală, potrivit cercetătorului Şerban Anghelescu, care vorbeşte în „Sărbători de iarnă” despre colindele din ultimele zile ale anului.

„În practică, formele de colindat ocupă aproape întreg teritoriul celor douăsprezece zile. În Moldova şi Muntenia se umblă cu Capra de Anul Nou, iar în Transilvania de Crăciun, fără să fie o regulă absolută”, explică acesta, descriind pe zone care sunt simbolurile colindătorilor la sfârşit de an.

Vlad Manoliu scrie în „Sărbători româneşti” că „între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun) copiii umblă cu Steaua. Ei sunt numiţi «stelari», «colindari», «crai». Steaua este făcută de obicei din lemn.

Partea centrală, «văcălia», este rotundă (de obicei o sită veche). În ea se înfig 6-8 sau chiar 12 «coarne» triunghiulare învelite în hârtie colorată între care se atârnă hârtii cu ciucuri. Văcălia are sus un clopoţel, iar jos băţul lung”.

El explică cum se umblă prin sat: „În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune «Iordănitori» şi sunt conduşi de un popă. Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită. Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar. Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură. Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele”.

Tradiţii şi obiceiuri de Anul Nou

Odinioară, luna decembrie era numită şi Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradiţiile, obiceiurile şi datinile păstrate reprezintă tezaurul naţional nescris şi înţelepciunea populară

Lista tradiţiilor şi a obiceiurilor româneşti cuprinde, pe lângă colinde, jocuri cu măşti, alaiuri, teatru popular şi dansuri specifice finalului de an.

Pluguşorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului”, scrie Şerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”.

Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele româneşti. Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfinţit şi miezul nopţii. Obiectul buhai este o bărbânţă (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul unui taur.

Uneori buhaiul este împodobit şi i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată şi ciucuri. Grupurile de urători poartă costume tradiţionale, căciuli împodobite, bice şi clopoţei, fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci, covrigi şi colăcei.

Un alt obicei arhaic care se petrece în seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măşti, cu caracter augural, format din urători deghizaţi. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg şi este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roşie. Jocul Ursului este aducător de fertilitate, iar sunetele fluierului, ale tobelor şi ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ şi astfel solul va fi mai productiv.

Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români şi face parte din tradiţiile de iarnă. În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.

Potrivit tradiţiilor româneşti, mersul cu Capra, cât şi primirea urătorilor în fiecare casă de creştini aduc noroc şi belşug în gospodărie, fiind totodată un obicei important şi pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forţei divine pentru atragerea roadelor bogate. Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Potrivit cercetătorului Şerban Anghelescu, capra şi jocul ei reprezintă un ritual care compune o imagine fioroasă şi comică în acelaşi timp. „O construcţie simplă şi ingenioasă de lemn sau, în mod excepţional, din fire şi bare metalice constituie suportul, coloana vertebrală a caprei care susţine capul cornut cu maxilarul superior mobil. Mânuitorul caprei ascuns sub o pânză de care atârnă fâşii de hârtie colorată sau fire vegetale face să clămpăne fioros, ritmic, botul caprei, ameninţându-i pe spectatori. Salturile acrobatice ale jucătorului de capră, zgomotul fălcilor lovite, sunetul clopoţelului atârnat de maxilar, sclipirea oglinzilor fixate deseori pe blana textilă a caprei, compun o imagine voit ţipătoare, fioroasă şi comică în acelaşi timp, în care preoţii vedeau poate pe drept cuvânt figura diavolului”.

Textele rostite de purtătorii caprei sunt complet neînsemnate faţă de comportamentul actual al măştii.

„Moartea simulată a animalului şi bocetul parodic al însoţitorului care comandă jocul i-au determinat pe unii cercetători să creadă în originile dionisiace ale ritului. Ei văd în jocul caprei şi în cel al ursului dramele rituale străvechi în care divinităţile mureau pentru fecunditatea pământului”, sunt concluziile istoricului.

Un alt obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvantul surov, care înseamnă „verde crud” şi face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime. Pentru urător, Sorcova ţine loc de baghetă magică şi are calitatea de a transmite sănătate şi tinereţe celui colindat.

Superstiţii

Unele dintre cele mai cunoscute superstiţii respectate de români sunt legate de bani, noroc şi belşug.

În noaptea dintre ani, se spune că este bine să avem bani în buzunar, dar şi că nu este bine să dăm bani pe 31 decembrie şi 1 ianuarie, ca să nu rămânem fără bani tot anul ce vine. În unele zone ale ţării, femeile coc o pâine în care ascund bani, iar cel care găseşte monedele va avea noroc de bani tot anul.

Pentru atragerea norocului, se consideră că este bine să avem vâsc pe masă, în noaptea de Revelion, dar şi struguri şi smochine, pentru belşug.

O altă superstiţie legată de belşug, pe care mulţi o şi respectă, spune că este bine ca prima persoana care intră în casă în prima zi a Anului Nou să fie un bărbat brunet (se spune că blonzii şi roşcaţii sunt aducători de ghinion, iar femeile de asemenea). Musafirul trebuie să intre în casă cu o crenguţă de vâsc, pâine şi sare.

În noaptea dintre ani se spune că este bine să purtăm ceva roşu, iar pe 1 ianuarie să avem haine noi, pentru noroc.
Din bătrâni se ştie că nu e bine să fie agăţat calendarul anului nou înainte ca acesta să se fi sfârşit, pentru că aduce ghinion.

O altă superstiţie este legată de faptul că cine va dormi în ziua de Sfântul Vasile va fi leneş tot anul.

În prima zi a anului nu este bine să aruncăm nimic, nici măcar gunoiul, pentru că dăm cu piciorul norocului. Se mai spune că în noaptea dintre ani nu se găteşte mâncare din carne de pasăre, deoarece, aşa cum găina scormoneşte pământul şi-l împrăştie, tot aşa se risipesc norocul şi bunăstarea casei. În prima zi din noul an nu se mătură, nu se spală, pentru a nu atrage sărăcirea casei.

mai mult
Tradiții

Grupul de datini şi obiceiuri Ciuleandra – Prahova la TVR 3

revelion2_77140200

La trecerea dintre ani vă propunem un program în trei părţi cu muzică uşoară, populară şi lautărească, cu datini şi tradiţii româneşti autentice.

Duminică, 31 decembrie, de la ora 23.00, petreceţi O seară minunată cu cântec poveste alături de invitaţii: Miruna Ionescu, Silviu Biriş, Adrian Enache, Roxana Bădescu, Cristina Gheorghiu, Mielu Bibescu şi orchestra Profesioniştii.

De la miezul nopţii, întâmpinăm Anul Nou cu bucurie… şi multă gălăgie, alături de Sofia Vicoveanca, Gheorghe Roşoga, Maria Butaciu, Leontina Pop, grupul vocal-folcloric Rapsozii Oltului de Jos, Anca Panţâru, Petrică Mâţu-Stoian, Floarea Calotă, Silvia Ene, Ansamblul de datini şi obiceiuri din Agăş – Bacău, Grupul de datini şi obiceiuri Ciuleandra – Prahova, Ansamblurile folclorice: Burnasul – Teleorman, Muşeţeanca – Brăila.

De la ora 1.00, pe parcursul a peste două ore, vă propunem Să petrecem împreună cu muzică lăutărească, de petrecere şi cafe concert, cu: taraful Ionel Tudorache, Constantin Lătăreţu şi taraful din Gorj, Valentin Albeşteanu, Matilda Pascal-Cojocăriţa şi violonistul Ştefan Cigu, Adriana Mihai, Alina Mavrodin şi trupa de dans Contessina, Domnica Sorescu şi Ioana Maria Ardelean.

La TVR 3 vă recomandăm să nu rataţi comedia Ironia sorţii (sâmbătă, 30 decembrie, de la ora 19.55) iar în ultima zi a anului programele: Calendarul Pirelli – material realizat în exclusivitate la Televiziunea Română de Marius Constantinescu (de la ora 17.00) şi premiera piesei Visul unei nopţi de iarnă cu Vlad Zamfirescu şi Diana Roman în rolurile principale (de la ora 20.00).

Primii artişti străini care ajung la TVR 3 în Noul An sunt sârbii de la Viva Vox Choir (luni, 1 ianuarie, de la 3.30), iar în seara primei zile a anului mergem la Balul vienez de la Timişoara (de la ora 20.00).

Programul de Revelion este realizat de Maria Tănase Marin, împreună cu Luiza Caravasile, Teodora Drăgoi, Miruna Ionescu.

La TVR 3 vă recomandăm să nu rataţi la final de 2017 comedia Ironia sorţii (sâmbătă, 30 decembrie, de la ora 19.55) iar în ultima zi a anului programele: Calendarul Pirelli  – material realizat în exclusivitate la Televiziunea Română de Marius Constantinescu (de la ora 17.00) şi premiera piesei Visul unei nopţi de iarnă cu Vlad Zamfirescu şi Diana Roman în rolurile principale (de la ora 20.00). Primii artişti străini care ajung la TVR 3 în Noul An sunt sârbii de la Viva Vox Choir (luni, 1 ianuarie, de la 3.30), iar în seara primei zile a anului mergem la Balul vienez de la Timişoara  (de la ora 20.00).

TVR 3

mai mult
Tradiții

De ce copiii din zilele noastre mai cântă doar 3-4 versuri dintr-o colindă…

colindatorii

Colindele veritabile care ar trebui să dea farmec Sărbătorilor se sting pe zi ce trece. Ceea ce vedem de obicei în emisiunile televizate este regie pură, spun etnografii.
În zone întregi din România nu mai răsună, în seara de Ajun, ca odinioară, glasuri de copii, în ciuda scenariilor pe care le vedem în emisiunile TV. Versurile vechilor colinde s-au pierdut, chiar obiceiuri au dispărut fără urmă. Din ce în ce mai des auzim, în scări de bloc şi chiar pe uliţa copilăriei, colindători care nu reuşesc să cânte mai mult de trei-patru versuri, colindatul devenind, uneori, doar o certă sursă de venit.  Cât s-a mai păstrat, cât de departe sunt obiceiurile de astăzi de cele de odinioară am încercat să aflăm stând de vorbă cu oameni care-şi amintesc cu nostalgie de uliţa copilăriei, dar şi cu specialiştii care caută în continuare să imortalizeze ce a mai rămas din tradiţiile de altădată. „Aşteptam o vreme să se caute de crăiţari, n-avea lumea cine ştie ce bani“ Ştefan Truşcă este un renumit ceramist de pe Valea Olteţului, urmaşul Teodorei Truşcă, „mama ceramicii de Româna“. Păstrător al tradiţiei, olarul spune că nu prea au rămas multe de făcut în privinţa obiceiurilor. Nici obiectele care îi ies din mână nu mai au întrebuinţarea de altădată, pentru că totul s-a schimbat. „Mai vin rar colindători, iar colindele nu mai sunt la fel. Mergeam, îmi amintesc, cu Buhaiul, n-am mai văzut aşa ceva de zeci de ani. În zona noastră doar băieţii colindam. Ce ne mai chinuiam, unul mergea cu găletuşa cu ulei, să-l facem să scoată sunetul ăla…! Cântam: Măi ciobane, măi ciobane,/ Dă-ne nouă lumânare, Lumânarea cea mai mare/ Lipită la trei icoane/ Trei icoane-n casa mare/ C-a venit Ajunu’ mare./ Las’ să vină să colinde/ Că de când n-a colindat,/ Iarba verde s-a uscat/ S-a uscat şi s-a pălit,/ numa’ floarea-soarelui,/ Stă în poarta Raiului? Şi-l judecă pe Hristos/ ca un trandafir frumos./ Dumneavoastră să trăiţi/ Şi nouă să ne plătiţi! – şi dacă vedeam că nu ies, mai ziceam şi – Ne daţi, sau nu ne daţi,/ Sau la bătaie ne luaţi?, – pentru că dura o vreme până se căutau de crăiţari, n-avea lumea cine ştie ce bani. Dacă vedeam un leu, era sărbătoare“, îşi aminteşte meşterul popular. Versurile vechiului colind nu le-a mai auzit de foarte multă vreme, cum nici colindători adevăraţi cu Pluguşorul n-au mai fost. „Când eram eu mic, mai veneau chiar cu boi înjugaţi, după, s-a pierdut. Şi tata, îmi amintesc, avea boi, chiar se spunea că cine are cal, îl omoară dacă ară cu el, era brazda tare. Tata ara cu boii şi mama, în urma lui, punea boabele cu paru’, săpa porumbul de trei-patru ori şi mămăliga era, parcă, mai gustoasă“, spune meşterul, care îşi mai aminteşte că tot din frageda copilărie n-a mai văzut nici măcar bătrânii îmbrăcaţi, decât la sărbători, în costume populare. „Înainte îi vedeai şi pe câmp, cu vacile, îmbrăcaţi în pantaloni albi şi cămaşă lungă şi încinşi cu brâu. După, când am mai crescut, doar pe la nunţi mai veneau. Noi, copiii, nu ne mai îmbrăcam deloc aşa, a venit comunismul, învăţam să ne facă pionieri, uniformă, s-a schimbat totul“, a mai spus meşterul, care astăzi, pe cât poate, încearcă să ducă mai departe meşteşugul deprins de la părinţii săi, aşa că îl predă copiilor la clasa externă a Şcolii Populare de Arte şi Meserii. „Avea ăl bătrân un aparat de radio pe baterii şi-i dădea drumu’ la zile mari, să nu se consume bateriile“ Ştefan Truşcă are şi o explicaţie pentru tot ce s-a pierdut: „Cred că nici nu aveam atâtea de făcut, asculam la bătrâni. N-aveam televizor, avea ăl bătrân un aparat de radio pe baterii şi-i dădea drumu’ la zile mari, să nu se consume bateriile, încă nu ajunsese curentu’ electric. Se culca lumea devreme, de cum se lăsa întunericu’. Te uitai la vecini şi vedeai care a dat lampa mică şi intră la somn. Intram cam toţi la aceeaşi oră, n-aveai ce face“. Până şi Pluguşorul se schimbase deja din generaţia sa. „Mai făceam şi noi biciul, ce ne mai chinuiam, cu lanţul, îi puneam în cap fitil de lampă, era rezistent, mai încercasem noi şi cu altceva, şi cu cânepă, dar nu rezista, se rupea repede, chiar dacă pocnea bine. Fitilul de lampă era cel mai bun, şi cum tata mai lua şi de rezervă, le mai luam şi fără să ştie şi făceam vârf de bici“, şi-a amintit meşterul olar. „Era o bucurie să-ţi intre colindători în curte şi o ruşine să nu-i primeşti“ Că obiceiurile se pierd cu fiecare generaţie care trece observă şi etnografii. Claudia Balaş, etnograful Muzeului Judeţean Olt, bate satele cât încă se mai păstrează obiceiurile şi stă de vorbă cu sătenii, imortalizând vechile ritualuri. Spune că în judeţul Olt se observă deosebiri între colindele din sud şi cele din nordul judeţului. În nordul judeţului Olt se împart colindătorilor bunătăţi de post pentru sufltele celor morţi FOTO: Claudia Balaş „În nordul judeţului se colindă în cete mari şi este implicat tot satul. Este, totodată, mai mult un ritual închinat morţilor, există chiar credinţa că în acele zile spiritul celor duşi vine pe lângă casă“, spune etnograful. Se colindă cu o seară înainte de Ajunul Crăciunului, în noaptea de 23/24 decembrie. La lăsarea serii se adună tot satul, cu mic-cu mare, într-un punct stabilit, iar de acolo vătaful (care este diferit de cel din cetele de căluşari), rol care revine unui om respectat în sat, repartizează cete mari de colindători pe uliţe. În fiecare gospodărie rămân, de obicei, gospodina casei şi, eventual, bătrânii, care îi aşteaptă pe colindători la poartă cu pachete cu bunătăţi de post. Colindătorii primesc, de asemenea, „colindeţe“ cu lumânări aprinse, care sunt nişte colaci speciali, împărţiţi pentru sufletele celor morţi. În sudul judeţului, în schimb, colindă de Crăciun cete mici de copii, în special, băieţi şi fete, care sunt răsplătiţi, şi ei, cu colaci proaspeţi şi cu bani. Colacii sunt înşiraţi pe un băţ special, asemănător furcii de tors. „Probabil că bună parte din textele vechi s-au pierdut. Astăzi se cântă Florile Dalbe, se merge cu Steaua, în dimineaţa Crăciunului, însă în privinţa Pluguşorului, spre exemplu, evident că obiceiul nu se mai practică aşa cum se practica odinioară. Au dispărut şi boii, şi plugul, dar şi ceata de flăcăi, de-abia se mai adună, însă alte obiceiuri s-au păstrat şi se continuă, cât mai aproape de ce s-a moştenit. Odinioară era o onoare să fii colindat, era vorba de sporul casei, de un an mai bun, oamenii îşi legau câinii de cu seara, lăsau porţile nezăvorâte în seara de Ajun şi aşteptau colindătorii să le cânte la fereastră. Era o ruşine să nu primeşti colindătorii, ţi se ducea vestea-n sat, însă astăzi, din păcate, se întâmplă“, a spus etnograful Muzeului Judeţean Olt. În timp, deşi versurile au rămas aceleaşi, s-au schimbat lucruri şi în ceea ce priveşte poate cel mai răspândit colind – Sorcova. De la rămurelele de măr, păr sau cais puse la înflorit, în casă, în seara de Sfântul Andrei, de care aveau grijă gospodinele punându-le apă proaspătă zilnic, s-a trecut la sorcova realizată în casă şi, în cele din urmă, la cele cumpărate.
A.M.

mai mult
Tradiții

20 decembrie – Tradiții și superstiții de Ignat

Ignatul_porcilor

20 Decembrie – Sărbătoarea populară „Ignatul”; în tradiţia populară românească, Ignatul este o divinitate solară (care a preluat, din calendarul ortodox, numele şi data de celebrare ale Sf. Ignatie Teoforul); sinonim cu „Ignatul Porcilor”, pentru că în zorii zilei de Ignat se taie, de obicei, porcul pentru Crăciun.

Ziua de 20 decembrie este cunoscută sub numele de „Ignatul porcilor”. Atunci, mulți români, mai ales cei din mediul rural, respectă o tradiție veche și sacrifică porcul pentru masa de Crăciun.

În anumite zone le ţării este obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi.in bătrâni se spune că sacrificarea porcului trebuie să aibă loc în ziua destinată Ignatului, respectiv 20 decembrie. În ziua de Ignat, gospodina se trezește de dimineaţă şi începe pregătirile. Mai întâi, purifică locul unde are loc sacrificarea porcului prin tămâierea și prin stropirea acelui spațiu. De menționat că sacrificarea porcului se împlinește în anumite ore ale zilei: după răsăritul soarelui sau înainte de apus.

În unele zone, copiii care participă la ritual sunt urcaţi pe pântecul porcului și li se face semnul crucii pe frunte cu sângele animalului sacrificat. Obiceiul este respectat mai ales în mediul rural și se crede că acei copii vor fi ocoliți de efectele deochiului pe parcursul noului an.

Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului. În unele regiuni chiar şi gospodăria este sfinţită înainte de sacrificare.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.

În anumite zone le ţării este obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească sănătoşi. De asemenea, se spune că în ziua de ignat este bine să vezi sânge, ca să fii ferit de boli. Cine nu are porc, trebuie să taie măcar o găină.

În religia creştin-ortodoxă, în această zi mai este prăznuit şi Sfântul Mucenic Ignatie Teoforu, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan.

D.C.

mai mult
Tradiții

Anul acesta, Muzeul Satului a primit peste 800.000 de vizitatori, mulţi străini

Muzeul-Satului

Tradiţiile şi obiceiurile satului român au ajuns anul acesta de multe ori peste hotare, dar în tot timpul anului sunt expuse la Muzeul Satului. Peste 800.000 de persoane l-au vizitat în 2017. Printre acestea s-au numărat şi preşedintele francez Emmanuel Macron şi Printul Charles al Marii Britanii. Cei care i-au întâmpinat ne povestesc cât de impresionaţi au fost oaspeţii de autenticul românesc.

Alexandru Ilinca ştie meşteşugul făuririi unei perechi straşnice de opinci, încă din copilărie, de la tatăl lui. Anul acesta, a întâlnit  în Muzeul Satului două personalităţi cărora le-a oferit în dar o particică a tradiţiei autentice româneşti. În primăvară, a dat mâna cu prinţul Charles al Marii Britanii.

„Prinţul a fost încântat şi i-am prezentat şi opincile vechi, am şi din tablă. Sunt diferite în funcţie de perioadă, opincile au şi ele istoria şi tradiţia lor. Am şi din cauciuc şi din Al Doilea Război Mondial, din roată de motocicletă”, spune Alexandru Ilinca, meşter popular.

Câteva luni mai târziu, o altă vizită l-a luat prin surprindere. Avea să-i calce pragul chiar cuplul prezidenţial francez.

“Cred că a uitat că mai e preşedinte când a văzut tradiţiile noastre. (…) Doamna a fost foarte încântată, sunt sigur, că le-a încălţat, chiar dacă nu la evenimente, pentru că nu le permite condiţia socială”, a mai povestit Alexandru Ilinca.

Alexandru Ilici reuşeşte prin măiestrie să ţină vie o lume: cea a satului românesc. Sunt însă din ce în ce mai puţini români care ştiu tainele meşteşugului tradiţional.

„Încă mergem în sat, căutăm meşteri şi încercăm să îi aducem la muzeu. Căutăm să aducem în fiecare an ceea ce găsim prin sate. Mai găsim încă, slava lui Dumnezeu! Aş vrea să mergem să vedem ce este cu cojocăritul de la Drăguşi, ce mai face mama Adela cu ţesutul din păr de capră şi să mai mergem la caţiva meşteri care mai fac măşti”, mărturiseşte directorul Muzeului Naţional al Satului, Paula Popoiu.

Conducerea Muzeului Satului vrea ca tradiţia să fie dusă mai departe. Aşa că are în plan realizarea unor documentare care să-i aibă în prim plan pe cei care încă stăpânesc meşteşugul dar sunt foarte bătrâni.

T.V.

mai mult
PromovateTradiții

Colinde bizantine, colinde strămoșești, colinde românești, frumoase…

colindatorii

Sarbatorile crestine ale Nasterii Domnului, Anului Nou si Bobotezei au in viata credinciosilor o semnificatie aparte. Ele trezesc rezonante afective de inalta sensibilitate si de puternica intensitate, creand o atmosfera de bucurie si un farmec cu totul specifice in trairea religioasa. La aceasta contribuie in cea mai mare masura traditia veche si scumpa a colindelor, care infatiseaza evenimentul de extraordinara importanta al venirii in lume a Fiului lui Dumnezeuintrupat, intr-un nimb de deosebita frumusete si duiosie.

Ca parte integranta a folclorului religios, colindele prezinta o valoare nepretuita prin originea si mai ales prin vechimea lor. Ele reprezinta cantecul nostru stramosesc si una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului religios romanesc.

Oricare ar fi parerea specialistilor in aceasta privinta, un lucru este sigur si anume ca ele sunt foarte vechi, formandu-se odata cu poporul roman si cu raspandirea crestinismului pe meleagurile noastre. Prezenta in colindele si plugusoarele noastre a numelui lui „Badica Traian” ne aminteste de timpul formarii poporului roman si de stramosii neamului nostru. Dupa parerea unora, cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul „Lerui Doamne” sau „Alilerui Doamne”, care ar fi forma arhaica, pe cat se pare, a cuvantului bisericesc „Aliluia”.

Colindele, „aceste minunate creatii populare”, s-au pastrat din generatie in generatie si au rasunat in fiecare an, fara intrerupere, in casele crestinilor, in noaptea sfanta a Nasterii Domnului, sub luceafarul de argint al pacii, in seara de Anul Nou si la alte sarbatori, indatinandu-se, raspandindu-se si fiind nelipsite din manifestarile religioase ale credinciosilor nostri.

Sub raportul maiestriei artistice a versului si a melodiei, colindele ocupa un loc de seama in creatia poporului nostru. Ele formeaza un tot unitar cu doinele, baladele populare si cantecele de vitejie, cu basmele, ghicitorile, proverbele si zicatorile. Venind din lumea obstilor satesti, colindele pastreaza, fara indoiala, unele din ele mai vechi realizari poetice romanesti. Ele exprima, sub forma poeziei populare florile alese ale simtamintelor noastre crestinesti in fata tainei celei din veac ascunse, precum si binefacerile ce s-au revarsat asupra omenirii prin intruparea Fiului lui Dumnezeu.

Putine popoare din lume au insotit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o imbratisare asa de calda si de duioasa si au exprimat-o asa de bogat in forme artistice, cum a facut-o poporul roman. In colinde, simplitatea, usurinta si cursivitatea versului popular, exprima o mare bogatie de idei, intr-o forma plina de frumuseti artistice, in care figurile de stil abunda, comparatiile se intrec una pe alta, iar epitetele si mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce da gingasie, frumusete, farmec si duiosie colindelor.

In vremea noastra colindele se situeaza, prin valoarea lor literara si muzicala, in constelatia artistica europeana.

Dar, colindele romanesti sunt pastrate, gustate si apreciate pentru valoarea lor teologica. Ele sunt inmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre crestinesti si stramosesti, sunt o transpunere in forma populara cantata a credintei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie, din slujbele divine si din iconografie. In ele respira puternic duhul crestin si se pastreaza ceva din fragezimea crestinismului primar. In versurile lor duioase si pline de credinta se descifreaza sensurile adanci ale unei trairi religioase autentice, bazate pe marturia de nezdruncinat a dreptei credinte.

Ele prezinta ascultatorilor dogma ortodoxa invesmantata in straiul idilic si naiv al versului popular al colindei. Nici una din invataturile de baza ale credintei crestine nu este uitata sau nefolosita in colindele noastre romanesti. In ele se rasfrange invatatura crestina despre pacatul stramosesc, intruparea si nasterea Mantuitorului, rascumpararea oamenilor prin moarte si Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintilor, Sfintele Taine, invatatura despre rai si iad si judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au in centrul lor persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales intruparea si nasterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprima in mod simplu, fara speculatii teologice subtile, ci cu sentimentul trairii unui mare adevar de credinta. Fiul lui Dumnezeu s-a nascut:

  „Din Fecioara Maria
Din neamul lui Avraam,
Din saminta lui David,
Din Duhul Sfint zamislit”

caci :
„Dumnezeu fiind din fire,
Ai luat chip de omenire
Si te-ai dat spre rastignire,
Pentru a noastra mantuire”.

Iata cum este redata, de exemplu, invatatura despre judecata universala in colindul urmator:
„Tu, Fiule, nu mai plange,
Ca eu tie ti-oi aduce
Un scaun de judecata,
Ca sa judeci lumea toata.

Sa dai dreptii la dreptate
Si strambii la strambatate,
Sa iei ceru-n stapanire,
Pamantul in mostenire”.

Maica Domnului, care ocupa un loc central in evlavia si in cultul ortodox, este prezenta la tot pasul in colindele romanesti, alaturi de Fiul sau iubit, Mantuitorul Hristos. Credinciosii o numesc pe Maica Domnului „Curata”, „Preanevinovata”, „Fecioara Maria”, „Lumina preasfinta”, „Precista blagoslovita”:

  „Ca astazi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naste pe Mesia”.

Colindele noastre religioase infatiseaza pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru credniciosi si rugatoare pentru neamul omenes in versuri de o rara frumusete si de o putere intuitiva vrednica de admirat.

Dar toate invataturile de credinta exprimate in colinde sunt in legatura cu aceea de mantuire, foarte frecventa si ea in aceste creatii, accentul punandu-se pe frumusetea cadrului spectacular al Nasterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care aceasta nastere le picura in sufletele crestinilor. La evenimentul Nasterii sunt de fata toate planurile creatiei si ale firii: cerul reprezentat prin ingeri, lumea cuvantatoare a pamantenilor, infatisata prin pastori si lumea necuvantatoare, infatisata prin plante si animale de tot felul. Tatal insusi coboara din ceruri sa binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujba cereasca asemanatoare Sfintei Liturghii, pe care credinciosii o asculta in fiecare Duminica:

  „De-auzi gazda ori n-auzi
Toaca-n cer si slujba-n rai,
Toaca-n cer cum o batea,
Slujba-n rai cum o facea,
Dumnezeu cum cuvanta,
Maica Sfanta se ruga.
Si sa stai sa tot privesti
Cum facea slujbe ceresti
Ingerii tinand stalpari
Cantau sfintele cantari”.

Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci cand prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a ortodocsilor, pentru a dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si marturisind aceleasi adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cantecelor care li se impuneau de cei straini de legea lor.

In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu Ortodoxia si, in special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor sa rasune numele orasului Constantinopol:

  „La poarta la Taringrad,
S-a nascut mare-mparat”.

Colindele noastre romanesti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale si sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al mantuirii, colindele au format si o scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata credinciosilor, exprimand dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si bunatatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul.

Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, colindatorii duc cu ei la casele credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea, asa cum se vede din aceste urari:

  „Troscotel de p-anga drum,
Voie buna cui ma-nchin!
Troscotel de p-anga cale,
Cinste si dragoste-n fata Dumitale!”

Colindele reflecta bunatatea proverbiala a romanului, credinciosii avand pilda de bunatate pe Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde apare ca un Domn „prea bun”:

  „Sus in curtea lui Craciun,
S-a nascut un domn prea bun”.

Luand ca pilda aceasta bunatate a Domnului si Mantuitorului Hristos, colindele indeamna pe credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut „Pastorul cel bun”:

  „Acuma pe la Craciun,
Tot omul sa fie bun”.

Bunatatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este rasplatita de urarile de la sfarsitul colindelor:

  „Busuioc verde pe masa,
Ramai gazda sanatoasa.
La multi ani cu sanatate
Domnul sa va dea de toate!”

Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindele reflecta o calitate si o virtute tot asa de specific pentru credinciosii nostri si anume cinstea. Pentru poporul roman cinstea este tot asa de valoroasa si de scumpa ca si dreptatea si libertatea, iar colindele au fost un indemn permanent la pastrarea ei.

Colindele preamaresc virtutea cumpatarii, si strans legat de ea, postul din care, de altfel, izvoraste, laudand pe cei ce postesc:

  „Ferice de cei postelnici,
Care-mi postesc posturile
Si-mi ajuna ajunurile”.

Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si cu aceea a darniciei, adica a intr-ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este in suferinta si in necaz. Ea este reflectata astfel intr-un colind in care „Domnul bun, cest, Domn bun si Om bun”:

  „Cati flamanzi imi trec
Pe toti ii satura.
Cati setosi imi trec
Pe toti ii adapa.

   Cati goli ii venea
Toti ii imbraca.
Cati desculti venea,
Pe toti ii incalta”.

De asemenea, virtutea barbatiei, de care este legata rabdarea, este oglindita in colindele noastre romanesti.

In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele si patimile omenesti sau viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in colinde, indemnand pe cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si corectitudinii, este biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor patimi si pacate.

Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca aceea care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde, taina intruparii Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu Dumnezeu, pentru ca Pruncul nascut in pestera este „Domn al pacii” si fiindca nasterea Lui a fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor. Aceasta pace se instaureaza odata cu venirea in lume a Mantuitorului Hristos, a carui imparatie este o imparatie a pacii. Iata cat de frumos reda aceasta idee un colind de vanatoare:

  „Ho, ho-ho! Nu va-narmati!
Ca pe cer azi s-a ivit
Un luceafar stralucit.

   Ca astazi Fiul cel Sfant
Pace-aduce pe pamant
Sange azi sa nu mai curga,
Lacrimi azi sa nu se scurga.

   Vanatorii ca-mi cadeau
In genunchi si se rugau,
Din sageti cruce faceau”.

Pacea adusa de Mantuitorul este o pace vesnica si universala:
„Intru cei de sus marire
Si pe pamant paciuire,
La toti oamenii sa fie
De acum pana-n vecie”.

  „Marire intru cei de sus,
Si pace pan-la Apus”.

Munca se reflecta si ea din plin in colindele noastre romanesti. Versurile lor amintesc de toate categoriile de varsta si de ocupatii cintind insusiriile care trebuie sa impodobeasca sufletul unui crestin: destoinicia in munca, harnicia, indemanarea si curatenia. Munca pamantului, grija pentru unelte si animale, cresterea vitelor, pescuitul, albinaritul, moraritul si, mai ales, vanatoarea, sunt descrise maiestrit in colinde. Prin acestea ele scot in evidenta doua din caracteristicile esentiale ale neamului nostru: munca si harnicia.

Alaturi de pace si de munca, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele infiereaza pe cei care o calca in picioare pagubind pe semenii lor prin furt, inselaciune sau in alt chip. Prin colinde, poporul pretuind la justa ei valoare functia sociala a dreptatii, a luptat continuu impotriva abuzurilor si nedreptatii.

Colindele noastre romanesti sunt valoroase si pentru ideile patriotice pe care le exprima. Originea, viata, graiul si obiceiurile poporului roman, dragostea pentru tara si jertfirea pentru ea, frumusetile patriei, vitejia si eroismul poporului raman doar cateva din aceste idei care se oglindesc in colinde. Astfel, in unul din ele, tara noastra este numita „mosie dumnezeiasca” si „asezare stramoseasca”. Prin intruparea si nasterea, Mantuitorului, Dumnezeu coboara in lume ca sa o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvinteaza si tara noastra. Iata cum descrie aceasta scena un colind de prin partile Albei:

  „Dumnezeu s-a desteptat
Mana stinga-a scuturat,
Trei inele i-au picat.

   Randuneaua le-a luat
Si le-a dus in departare,
Sa le-aseze pe hotare
Unu-n tara Nilului
Altu-intr-a Iordanului
Unu-n Tara Romaneasca,
Asezare stramoseasca”.

Pe aceasta mosie se preumbla Dumnezeu cu Sfantul Petru, iar Maica Domnului, urmarita de mana ucigatoare a lui Irod, gaseste scapare si adapost, impreuna cu Fiul sau in muntii romanesti in casa unui roman care ii primeste la caldura vetrei lui.

Frumusetile Carpatilor nostri cu bogata lor fauna si flora, sunt prinse cu maiestrie in tezaurul colindelor. Caprioarele, cerbii si iepurasii sunt doar cateva din vietuitoarele lor, iar „Cetinita cetioara” si „Coroana de trandafiri” sunt buchete din resursele naturale ale patriei. Copiii care colinda traiesc o lume de basm:

  „In poiana muntelui,
Iese cerbul Domnului”.

sau:
„Sus in varful muntelui
Pe la crucea bradului,
Pe o scara de argint
Se coboara Domnul Sfant”.

Colindele infatiseaza si pilde de patriotism si eroism din trecutul nostru istoric, preamarind, de exemplu, figura legendara a voievodului Moldovei, Stefan cel Mare, in colindul „La poarta lui Stefan Voda„:
„Atunci Stefan Domn cel Sfant
Despre ruga auzind,
El pe data a plecat
Si cu toti s-au inchinat”.

Ele amintesc de lupta poporului pentru independenta nationala si pentru apararea pamantului stramosesc si jertfirea pentru patrie:
„Cand cu turcii ne-am batut,
Bulzul marii ne-o-imbulzit,
Multi voinici s-or prapadit”.

Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand totul acasa, pornea la razboi pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge pe dusmani:

  „Vifor la razboi pornea,
Pe dusmani mi-i prapadea
De-o mers vestea-n tara noua,
Cum va colindaram voua”.

Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant:

  „Busuioc, margaritar,
C-a murit pentru Ardeal.
Pe plaiul muntilor,
In desimea brazilor,
In mijlocul florilor
Aparand un tricolor”.

In felul acesta, colindele au avut si un rol de manifestare si de intarire a unitatii si solidaritatii dintre toti fiii neamului nostru, de pe ambele versante ale Carpatilor. Ele dovedeau continuitatea populatei romanesti pe meleagurile patriei noastre si unitatea de neam si limba intre Moldova si Banat, intre Transilvania si Dobrogea, intre Tara Romaneasca si Maramures. Pentru romanii transilvaneni, colindele trezeau rezonante deosebite, vestindu-le unitatea lor cu moldovenii si muntenii. Fie ca s-au cantat la Suceava sau la Caransebes, la Oradea sau Dorohoi, la Sibiu sau la Iasi, la Brasov, Bucuresti, sau Constanta, in satele de munte sau in campie, cu toata gama varietatii cuvintelor sau melodiilor, ele au vestit aceeasi bucurie si au chemat pe toti credinciosii romani sa-l preamareasca pe Dumnezeu in acelasi grai.

Colindele au si marele rol de a uni generatiile intre ele si de a intari sentimentul comuniunii cu stramosii nostri. De aceea, asa cum frumos arata P.F. Parinte Patriarh Teoctist, „aceste colinde, creatii de gen, sunt socotite drept marturii fara asemanare, marturii nepretuite pentru adeverirea existentei noastre ortodoxe si pentru continuitatea noastra neintrerupta pe firul traditiei, pe aceasta vatra de dezvoltare a poporului roman. Aceste creatii sunt si raman, impreuna cu fondul spiritual romanesc, in galeria comorilor de credinta si de viata pe care Biserica noastra le asaza la loc de cinste. Ele sunt si raman margaritare izvoditoare de cultura cu care s-ar mandri orice popor. Ele sunt bunuri bisericesti si modalitati eficiente de activitate pastorala, prin care preotul intretine dragostea de Biserice, dezvolta interesul pentru invatatura de credinta si promoveaza cintarea bisericeasca pe care credinciosii o iubesc si astazi foarte mult”.

Pentru toate acestea, colindele, aceste nestemate ale folclorului romanesc, sunt pastrate cu sfintenie, ca niste adevarate rituri ale unui cult mostenit de la stramosi, purtand suflet din sufletul strabunilor si seva din glia noastra stramoseasca.

Pentru noi, slujitorii de azi si de maine ai Bisericii noastre stramosesti, ele vin din pridvorul vechilor biserici romanesti, impartasind un aer arhaic de cronica si cazanie. Ele pastreaza nealterat duhul autentic crestin pe care il exprima in uluitoare frumuseti de stil si limba romaneasca. Lucrate parca in filigran, colindele vadesc arta unui mare sculptor de cuvant, care s-a identificat, trup si suflet, cu creatia sa, punand in opera sa amprenta vesniciei si atmosfera sfanta a sarbatorilor.

Prin frumusetea lor stilistica, prin farmecul arhaic, prin simplitatea exprimarii, prin duhovniceasca legatura a omului cu Dumnezeu, colindele raman icoane vechi in altarul spiritual al fiilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane, la care ne inchinam si ingenuncherii si noi cu evlavie, legandu-ne astfel cu duhul crestin ortodox, cu credinta stramosilor, cu credinta primelor veacuri crestine.

Transparenta de cristal a constructiei lor melodice ca si atmosfera lor de o calda si rara duiosie, ne poarta nostalgic pasii pe aripile amintirilor copilariei noastre, la anii fericiti ai sufletelor neprihanite, ai inimilor calde si pline de bucurie, cand in ciuda nametilor de zapada, plecam in cete pe la casele crestinilor, cu vestea cea buna a Nasterii, cu urarile de pace si belsug pentru noul an care se apropia.

In noaptea sfanta si plina de taina a Craciunului, acest „praznic luminos”, in fata acestor podoabe minunate ale sufletului romanesc, care ne aduc mesajul maririi lui Dumnezeu, al pacii si infratirii intre oameni, portile inimilor noastre se deschid mai larg pentru a canta, dupa datina strabuna, „colindul sfant si bun” si pentru a primi bunele vestiri ale colindelor si urarile lor, impreuna cu Mantuitorul Hristos care vine, odata cu solia lor:

  „Sa se nasca si sa creasca,
Sa ne mantuiasca.”

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

mai mult
Tradiții

Moş Nicolae – tradiţii şi obiceiuri

mosul3

Ziua de 6 decembrie este ziua Sfântului Nicolae, unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii, considerat ocrotitorul copiilor, în special al celor săraci, dar şi al marinarilor, al brutarilor, al fetelor nemăritate şi al celor acuzaţi pe nedrept. Cu o seară înainte, pe 5 decembrie, copiii îşi lustruiesc ghetuţele, aşteptându-l pe Moş Nicolae, care va trece pe la ei să le aducă daruri.

Miercuri, 6 decembrie, Biserica îl pomeneştepe Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, cinstit de toată creştinătatea, pentru că este sfântul iubirii. A fost un om de o foarte mare cultură teologică, o autoritate în domeniu şi un om cu un profil moral model. Din acest motiv, adesea este pus alături de apostoli.

Personalitatea sa cumulează trei elemente principale: ascetismul sirian, nobleţea romană şi inteligenţa greacă. Pentru multa sa bunătate a fost ales arhiereu, pentru dreapta credinţă a fost prins şi întemniţat împreună cu alţi creştini, primind de la Dumnezeu darul facerii de minuni.

Tradiţia Bisericii consemnează faptul că Sfântul Nicolae s-a născut într-o familie bogată, în localitatea Patara, în provincia Lichia, din partea asiatică a Turciei de astăzi.

Încă din copilărie s-a remarcat prin purtare aleasă, post şi viaţă duhovnicească intensă. A studiat la cele mai bune şcoli, iar în bisericile în care intra uimea pe toţi prin blândeţe şi nobleţe sufletească. Întrucât unchiul său era episcop la Patara, Nicolae a stat o vreme la Mănăstirea Patara, unde a devenit preot.

După moartea părinţilor săi, Nicolae a renunţat la toată averea pe care aceştia i-au lăsat-o, împărţind-o săracilor şi plecând în pelerinaj în Ţara Sfântă. Când s-a întors de la Locurile Sfinte, a mers la Mănăstirea Sionului, întemeiată de unchiul său. Apoi s-a reîntors în cetatea Mira, pentru a trăi între oameni.

După moartea arhiepiscopului Mirei Lichiei – astăzi un mic sătuc sub un alt nume, în Turcia – Sfântul Nicolae a fost ales în fruntea acestei eparhii, în urma unei minuni.

Nu se ştie cu exactitate anul în care Sfântul Nicolae a plecat la Hristos, unele surse indicând anul 340, altele 350. Se ştie doar data, respectiv cea la care astăzi îl cinstim pe Sfântul Nicolae, 6 decembrie.

În anul 1087, de frica expansiunii musulmane, moaştele sale, care rămăseseră în Mira Lichiei, au fost transferate la Bari, în Italia, unde sunt îngropate într-o criptă.

Din acest mormânt, săpat la aproximativ doi metri sub pământ, pentru că au vrut să fie protejate de eventualele invazii sau profanări, se spune că izvorăşte un lichid incolor (un fel de aghiasmă, un mir mai fluid), care se numeşte Mana sau Santa Mana.

O dată pe an, episcopul locului face o slujbă şi extrage cu o seringă această Santa Mana, pe care o amestecă cu apă, o binecuvântează şi apoi o împarte credincioşilor.

O parte din mâna dreaptă a Sfântului Nicolae se află în Biserica „Sfântul Gheorghe“ Nou din Bucureşti, aflată la Kilometrul 0.

Se spune că Sfântul Nicolae a vindecat mulţi bolnavi şi demonizaţi. El a salvat Mira Lichiei de foamete, arătându-se în vis unui negustor italian pe care l-a îndemnat să vină să-şi vândă grâul în cetatea Mirei.

Cea mai cunoscută este minunea cu acel bărbat care avea trei fete şi care fusese, probabil, bogat, dar care a ajuns într-o situaţie economică delicată. Soluţia ieşirii din această situaţie era să-şi ofere fetele spre desfrânare. Se spune că seara, ori de câte ori gândul acesta îi revenea omului respectiv, Sfântul Nicolae, episcopul locului, arunca, în taină, o pungă cu galbeni în curtea lui, astfel încât să aibă cu ce să trăiască şi să nu dea fetele spre pierzare.

De asemenea, o altă minune consemnează faptul că în vremea împăratului Constantin, trei tineri, cărora li se spune voievozi (guvernatori locali) au fost acuzaţi pe nedrept de complot împotriva împăratului. Au fost închişi şi urmau să fie decapitaţi. Dar seara, Sfântul Nicolae i-a apărut în vis împăratului, spunându-i că sunt nevinovaţi.

Înspăimântat de această viziune, împăratul i-a eliberat. Aproape în toate aceste intervenţii ale Sfântului Nicolae se vede că cei ajutaţi sunt persoane tinere şi probabil din acest motiv Sfântul Nicolae a fost tratat şi cinstit ca un mare ajutător al tinerilor.

Moş Nicolae. Tradiţii şi obiceiuri

În popor se crede că de Sfântul Nicolae începe iarna, cu adevărat. În această zi, Moşul îşi scutură barba sură şi începe să ningă. Iar dacă nu ninge, înseamnă că Sfântul Nicolae a întinerit.

În fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii ştiu că trebuie să-şi lustruiască ghetuţele sau cizmuliţele deoarece Mos Nicolae va veni pe la ei să le aducă daruri.

Copiii mai neascultători primesc lângă dar şi o nuieluşă să le aducă aminte că trebuie să asculte de părinţii şi bunicii lor.

Conform tradiţiilor populare, Moş Nicolae apare pe un cal alb, făcând astfel trimitere la prima zăpadă care cade la începutul iernii, ajută pe toţi cei nevoiaşi, orfanii şi văduvele, este stăpânul apelor şi salvează corăbierii de la înec, protejează soldaţii pe timp de război.

Tot în popor se spune că, în nopţile sfinţite de sărbători, când cerurile se deschid şi pentru noi, preţ de o clipă Sfântul Nicolae poate fi văzut stând în dreapta Domnului.

În Europa, în preajma secolului al XII-lea, ziua de Sfântul Nicolae a devenit atât ziua darurilor şi a activităţilor caritabile.

Arhiepiscopul Mirei Lichiei din Asia Mica, Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, este numit şi Tatăl Spriritual al locuitorilor din Beit-Jala, lângă Bethleem, Palestina.

Această mică localitate (14.500 locuitori) este una şi aceeaşi cu aşezarea Galem menţionată în Vechiul Testament. Există aici o comunitate continuă de creştini de 2000 de ani. Locuitorii îl îndrăgesc atât de mult pe Mar Nicola (cum este numit aici), încât a devenit patronul creştinilor din oraş, sfântul protector al localităţii. Aproape fiecare familie creştină din Beit-Jala are un Nicola în famile.

Un alt loc unde se cinsteşte ziua sfântului prin mare pelerinaj este Bari – Italia.

Bari, oraşul situat pe ţărmul Mării Adriatice, în sud-estul peninsulei, este un important loc de pelerinaj întrucât aici se află biserica ce adăposteşte moaştele Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni.

Catedrala Sfântul Nicolae a fost construită în secolul al XVII-lea, (construcţia a durat 110 ani) pentru a adăposti moaştele Sfântului Nicolae, furate din Mira Lichiei (localitatea Demre aflată în sudul Turciei de astăzi) de un grup de marinari din Bari.

Potrivit legendelor, sfântul, trecând prin oraş în drumul său spre Roma, a ales Bari drept loc pentru înmormântarea sa. Bari este un important centru de pelerinaj atât pentru italieni, cât şi pentru creştinii ortodocşi din estul Europei.

M.N.

mai mult
1 2 3 4 5 9
Page 3 of 9