close
Cronică

Corecțiile lunii: Mihai Iovănel, Bianca Burța-Cernat, Cosmin Ciotloș

Se scrie, se traduce și se publică enorm, chiar și în România, unde marginile pieței de carte încă se mai pot vedea cu ochiul liber. Nu e vreo noutate. Dar pentru că succesul unui volum sau chiar al unui autor tinde să fie mai mult ca oricând o afacere a hazardului, am invitat trei critici literari să ne spună care sunt, în opinia lor, cărțile supraapreciate zilele acestea și ce autori ar merita în schimb mai multă atenție din partea noastră. Să aducă, cum ar veni, câteva corecții necesare.
dosar realizat de Bogdan Coșa

MIHAI IOVĂNEL

Din literatura română aș zice că e subapreciat genul SF, care a dat și înainte, și după decembrie 1989 o serie de scriitori și scriitoare remarcabili/remarcabile. Îi amintesc aici pe Costi Gurgu (între timp emigrat și convertit la engleză), cu două cărți excepționale, romanul Rețetarium (Tritonic, 2006) și volumul de povestiri Cronici de la Capătul Pământului (Millennium Books, 2011), precum și pe Sebastian A. Corn/ Florin Chirculescu. Acesta din urmă a publicat în ultimii ani două meganovels de referință, Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014) și Greva păcătoșilor (Nemira, 2017), care, deși au căpătat în mainstream o notorietate superioară cărților mai vechi ale lui Corn (Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, 1998, Adrenergic!, 2009), nu au luat nici un premiu – nu mă refer la cele din fandom – și nu au generat decât prea puține recenzii.
Supraapreciată este proza lui Tudor Ganea și a Simonei Antonescu, ca să dau două exemple recente, și a lui Gheorghe Crăciun, ca să ofer unul mai vechi.

Din ce s-a tradus la noi, ar fi meritat mult mai multă atenție A.S. Byatt cu Pasiune (trad. Virgil Stanciu, Editura Nemira, 2009), Scarlett Thomas cu Sfârșitul Domnului Y (trad. Simona Ivan, RAO, 2009) și Theodore Roszak cu Sfârşitul lumii în alb şi negru (trad. Mircea Pricăjan, Editura Nemira, 2008).
Dintre autorii traduși, supraapreciați sunt autorii sapiențiali de tipul Eric-Emmanuel Schmitt – scriitori de două lulele, care dau corporatiștilor impresia că au fumat Marea Literatură.


BIANCA BURȚA-CERNAT

Prefer să mă refer aici la cîteva dintre cărţile mai puţin norocoase ale unor autori români. Sau, în fine, la acelea care n-au avut receptarea pe care ar fi meritat-o. Încercînd să(-mi) explic de ce s-a întîmplat aşa, de unde au venit reticenţele (rezervele criticii literare, în primul rînd…), răspund, de fapt, fie şi indirect, şi la întrebarea care viza titlurile supraevaluate ale zilei. Din care, frustrînd poate anumite aşteptări, n-am să dau exemple. Nu acum…

Mă gîndesc că s-ar putea scrie un eseu destul de amplu despre cărţile subevaluate, insuficient preţuite, ale ultimului deceniu şi jumătate. Îmi vin în minte titluri ca Dulcea poveste a tristului elefantde Diana Adamek (apărută în 2010 la Cartea Românească şi bucurîndu-se de un succes – eufemistic spus – moderat, reeditată recent la Humanitas – vom vedea cu cît succes…), Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (tot din 2010), roman care ar fi meritat o cotă mai bună decît are, Hanul lui Manuc de Simona Antonescu, cu o receptare favorabilă în ansamblu (cel puţin aparent), dar nu pe măsura valorii cărţii, Povestirile mameibătrîne (2006) de Radu Ţuculescu, Oraşul închis (2017) de Viorica Răduţă (ca şi Hidrapulper, În exod sau Vremea moroiului – romane ale aceleiaşi autoare), Vieţi paralele (2012) de Florina Ilis – şi aş mai putea continua… (La poezie, aş aminti două volume ale inclasabilei Doina Ioanid: Cusături, din 2014, şi Cele mai mici proze, de anul trecut.) Întîmplător sau nu, majoritatea numelor menţionate aici sînt ale unor autoare, dar n-aş vrea să trag de aici neapărat o concluzie ce ar viza eventuale inechităţi de gen…

În orizontul de aşteptare al criticii actuale (sau, mai precis, al unei medii a acesteia), toate aceste cărţi au o „hibă”: sînt receptate, am impresia, ca fiind prea estetizante, prea sofisticate, prea „elitiste”, prea „evazioniste”. Aceasta în contextul în care pe val par să se afle altfel de formule, mai apropiate de „actualitate” (mai up to date…), contemporane cu un imaginar „postumanist” sau „militante”, îmbrăţişînd variate cauze sociale, şi totodată mai puţin sofisticate ca scriitură – căci, deocamdată, tehnologia înaltă, spaţiul virtual ş.cl. au pătruns în literatură doar ca teme, cu mai puţine (sau nu suficient de convingătoare) efecte în planul scriiturii şi/sau al literarităţii… O tendinţă de supraevaluare a cărţilor din această categorie nu e, cred eu, de ignorat.


COSMIN CIOTLOȘ

Am, ca toată lumea, câteva titluri recente în minte, numai că mi-e teamă că orice-aș spune despre ele le-aș face o nedreptate. Pentru că destinul unei cărți nu e (n-ar trebui să fie) o afacere sezonieră. Nici n-a trecut un an de la apariția acestor volume, așa încât e foarte posibil oricare dintre cărțile astea să mănânce jăratic de pe tipsie și să înceapă o nouă viață, plină de reeditări și discuții fertile.
Mi se pare, de pildă, că romanul Martei Petreu, Supa de la miezul nopții e marele ghinionist al anului trecut. O mărturie foarte dură, scrisă într-un ton asumat personal, care atacă teme active azi (#metoo) și le nuanțează psihologic în mod artist. Dar cum să fie ghinionist un roman despre care s-a scris totuși destul de mult și, fără excepție, laudativ? Tocmai aici e problema, că s-a scris, nu s-a vorbit. Cartea a plăcut câtorva critici (mă număr printre cei care au declarat-o public), dar n-a făcut vâlvă. A intrat doar, în surdină, în lista cărților bune apărute anul trecut, listă eterogenă și, din fericire, destul de consistentă.
Alt caz e cel al romanului lui Augustin Cupșa, Așa să crească iarba pe noi, cea mai bună carte a lui și una dintre cărțile solide ale momentului. Nu-i lipsește nici unul dintre ingredientele succesului (de critică sau de public). Și totuși, succesul rămâne capricios.
Îmi vine în minte și recentul Chihlimbar al lui Cătălin Pavel: aici, situația e fără ieșire. Pentru că e vorba de un roman de un rafinament cultural extrem, care amestecă registre și disimulează citate. E adevărul adevărat. Dacă scrii despre carte, n-ai cum să nu-l spui. Doar că, spunându-l, descurajezi într-o secundă trei sferturi dintre cititori, pe aceia care se tem de complicații. Cum să îi mai convingi apoi că, de fapt, nu-i nimic dificil și că romanul acesta proiectează o poveste de dragoste de mare exactitate, așa cum cutare simfonie a lui Mahler e o poveste a Paradisului?!
Și dacă am ajuns aici, la muzică, mai spun numai că în toamna trecută a apărut o splendidă reorchestrare a Țiganiadei lui Budai-Deleanu, datorată lui Cristian Bădiliță. Tot ce în textul de bază suna sincopat devine acum fluid; ritmurile se îmblânzesc, chiar dacă structura strofelor și rimele rămân neatinse. E un exercițiu nu atât filologic (e și asta, dacă ținem seama de glosele care lămuresc diverse arhaisme), cât mai ales poetic. Pur și simplu, Țiganiada ajunge să funcționeze, să fie accesibilă și vintage, nu o piesă de muzeu admirabilă intelectual, dar indiferentă celor cu sensibilitatea exersată pe stricta contemporaneitate.
Pe versantul celălalt, al cotei crescute artificial, voi fi foarte succint: atâta vreme cât supralicitarea nu e instituțională și nu miroase a „ordin pe unitate” (cum știm că s-a întâmplat chiar anul trecut cu un anumit roman), pot accepta diferențele dintre părerea mea și aceea a colegilor mei de meserie.

Tags : Bianca Burța-CernatCosmin CiotloșMihai Iovănel

Leave a Response