close
Cronică

Dar Gulbuddin Hekmatyar iubeşte cum doar puţini oameni pe lume sunt în stare să iubească

Prima parte din Trilogia HSchije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.
Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală – nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor – memoria copilăriei.

Pe Hamid al‑Massoud l‑au capturat acum patru ore, mai exact la patru fără cinci, aşa scrie pe fişă – la nord de Jalalabad, august 10, 2010. Se prefăcea că‑şi duce caprele la adăpost pentru noapte. Se prefăcea că e păstor de capre care se apleacă din când în când pe la marginea drumului să culeagă vreascuri pentru foc. Plutonul lui Toma, în conjuncţie operaţională cu un pluton de Green Berets l‑au înconjurat pe Hamid al‑Massoud cu cinci TAB‑uri şi‑un elicopter pe tavan, l‑au imobilizat şi l‑au zburat la ei la bază pentru interogare. Nu se întâmplă foarte des – de obicei îi duc direct în Kabul sau la celălalt FOB, spre nord – Morales‑Frazier. Pe Hamid al‑Massoud l‑au adus aici pentru că Morales‑Frazier funcţionează zilele astea la capacitate maximă, după ce au capturat vreo douăzeci de suspecţi despre care se crede că sunt parte din grupul de insurgenţă Hezb‑e‑Islami Gulbuddin. Îi interoghează la greu – methods of enhanced interrogation – pentru că vor să dea de liderul ăstora – Gulbuddin Hekmatyar.
Gulbuddin Hekmatyar a făcut mult rău în viaţa sa. A pârjolit case de uzbeci, a răpit copii de 12‑13 ani, băieţi – i‑a antrenat şi transformat în terorişti. A luat mâncarea de pe masa sărmanilor ca să se hrănească el şi teroriştii lui. A cumpărat arme din Kazahstan şi le‑a folosit în Palestina. Şi, ori de câte ori a fost nevoie, s‑a rugat la Allah să‑i trăsnească tare pe israeliţi – să le dea o molimă care să‑i distrugă până la unul, să le pârjolească recoltele, să le sece fântânile, să le usuce maţele. Dar Gulbuddin Hekmatyar iubeşte cum doar puţini oameni pe lume sunt în stare să iubească. Cu toată patima, cu toată ura şi capacitatea de autoanihilare caracteristică teroriştilor, cu toată forţa, curajul, demnitatea şi virilitatea unui bărbat care nu are nimic şi care vrea totul. Ahmida Jahbaddi. Aşa o cheamă. Gulbuddin Hekmatyar n‑a mai văzut‑o de luni de zile, de când a tras‑o afară pe fereastră din casa părintelui ei, în miezul nopţii, în cămaşa ei de noapte albă cu ciucuri pe la poale, i‑a acoperit gura cu palma lui a pat de puşcă mirositoare şi a cărat‑o până în livada cu măslini.
Măslinele sunt nişte fructe extrem de amare. Nu le poţi consuma în starea lor naturală. Trebuie pregătite, marinate, conservate cu tot felul de mirodenii, ţinute la borcan o vreme. Dar lui Gulbuddin Hekmatyar îi plac măslinele abia culese de pe ramuri. Rupte dintre suratele lor cu două degete ce le‑au căutat şi le‑au găsit fără ezitare, printre frunzele mici şi maronii. Ahmida l‑a iubit nebuneşte din noaptea cu pricina. L‑a iubit împotriva firii ei de femeie musulmană a cărei virtute de căpătâi trebuie să‑i rămână intactă între picioare până la măritiş. Gulbuddin Hekmatyar i‑a promis că o s‑o ia de nevastă. Doar să‑şi isprăvească misiunea asta pe care a aranjat‑o deja şi care constă în asedierea unui post de observaţie al infidelilor şi confiscarea armamentului disponibil. Ea să‑l aştepte cuminte şi mai ales să înveţe să‑şi ţină fereastra închisă noaptea, oricât de cald ar fi.
Între timp, suspectul ăsta pe care l‑au prins – Hamid al‑Massoud – le aparţine aliaţilor. Aliaţii sunt siguri 100% că face şi el parte din celula Hezb‑e‑Islami Gulbuddin. Sau cel puţin că e colaborator, iscoadă, unealtă civilă. Procesul de interogare se va demara abia peste două zile, când le vine Mr. Glen T. (nume de cod, evident) – interogator profesionist de la Kabul. Mr. Glen T. – poate merită spus – nu iubeşte pe nimeni. În viaţa lui n‑a tras o muiere afară pe fereastră, în noapte, s‑o ducă sub măslini. El s‑a purtat întotdeauna respectuos cu femeile şi chiar a vrut să se îndrăgostească de câteva, dar pur şi simplu n‑a reuşit. Nu au ele ce‑i place lui. Şi ce‑i place lui Mr. Glen T. ştie şi el că n‑ar trebui să‑i placă. Dar asta e cu totul altă poveste, e o poveste americană, acum se află în misiune în Afganistan.
Între timp deci, soldaţii de la bază pot face cu Hamid ce doresc. Cu atât mai mult cu cât ce doresc soldaţii coincide sigur cu ceea ce‑şi doreşte Mr. Glen T., care‑l va lua în primire sub egida CIA în 48 de ore şi‑l va însoţi personal la FOB Morales‑Frazier, unde îl va implora să recunoască, să declare, să dea în vileag, să spună tot ce ştie şi în final să‑şi blesteme zilele numărate de terorist împuţit.
Te‑am iubit cu dragoste de frateee
Şi tu m‑ai făcut pe la spate.

Toma potriveşte volumul la iPod.
Acum îl atârnă de braţe de o bară suspendată în mijlocul încăperii. Are un sac negru peste cap. Tremură. Nu e clar dacă de frig sau de frică. E dezbrăcat. Se gândeşte aiurea, la caprele lui care au rămas neadăpate şi de izbelişte pe câmp. Mâine n‑o să le mai găsească. Spune ceva din interiorul sacului.
— Ce spune, mă? Tradu!
Un băiat simpatic, nativ, vorbitor fluent de pashto şi de engleză prinsă din zbor de la sutele de filme hollywoodiene şi de la cântecele lui Mariah Carey, traduce:
— Zice că să‑l caute cineva pe fi‑so şi să‑i zică să aducă animalele la adăpost.
E o noapte cu lună plină. Djinii plasează blesteme aiurea, pe unde le vine, pe orice vietate le iese în cale, pe oameni, pe capre, pe oricine a rămas huhurez pe câmpie.
Ţi‑am dat casă, ţi‑am dat masăăă
Şi tu mi te‑ai dat la mireasă.

Cineva izbucneşte în râs şi ceilalţi i se alătură.
— Zice că, dacă‑şi pierde caprele, de unde lapte?
Hamid şi le imaginează sub luna plină, şapte umbre costelive, cu capetele atârnate de trup ca nişte ciuturi de margini de puţuri. Şi le imaginează strigându‑l pe nume – Hamid… Hamid al‑Massoud! – pe limba lor de capre.
Ieu plâng după ea zi şi noapteee
Şi plâng după tine
Că amândoi v‑aţi bătut joc de mine.

Încăperea în care se află e goală, cu excepţia câtorva scaune pe care nu stă nimeni şi a unei mese înalte de metal, care‑i aminteşte lui Toma de când era mic şi a fost vaccinat împotriva difteriei. Pe masa asta stau aliniate ca soldaţii la apel vreo douăzeci de sticle de Meteor – nişte imigranţi sans papiers veniţi din Franţa. Dintre toţi, doar Toma şi‑a păstrat căştile pe urechi. Nu îndrăzneşte să şi le dea jos.
— Spune‑i că, dacă doreşte, îi aducem noi caprele aici, să şi le fută!
Cine a zis asta râde. Traducătorul ezită, apoi râde şi el şi traduce.
— Sau poate vrea să se întâlnească cu ele virgine în lumea de apoi, ha, ha, hî, ha…
Al‑Massoud nu râde, tremură. Părul de la subţioare i s‑a zbârlit şi miroase puternic a transpiraţie. Sudoarea îi lasă dâre verticale peste jegul de pe coaste. Are 28 de ani. Are un fiu de 7 ani. Are o colibă din chirpici unde trăieşte cu nevasta lui care miroase a coajă de pâine muiată în lapte de capră. Are un trup.
Andy Rowles, unul dintre americani (falnic, dar alopecic), înaintează cu un Meteor în mâna stângă.
Te‑am iubit ca un bărbaaat
Şi tu m‑ai făcut de căcaaat…

— Hai zi! Cine te finanţează şi unde le e cuibul. Tradu, mă!
Băiatul simpatic traduce: Cine te plăteşte şi unde locuiesc?
Hamid analizează propoziţia şi decide că se referă la cumnatu‑so, care‑i cumpără brânza de capră şi iaurtul o dată pe săptămână, sâmbăta.
Andy Rowles îi trage sacul de pe cap.
— Zi, mă!!
— Byniamin, fratele neveste‑mii. Locuieşte tot la noi în sat. Nu mereu îmi dă bani, mai mult îmi dă lemne de foc.
Băiatul simpatic traduce „lemne de foc“ prin „material incandescent“ şi se apleacă să‑şi zgândăre o pişcătură de insectă sub tivul pantalonilor. Nu sunt ferestre. Încăperea în care se află e plasată aproape de centrul bazei Tagab‑Kutschbach, flancată de cel puţin alte douăzeci de încăperi dispuse concentric, cu dormitoarele spre centru, magaziile de muniţie şi alimente undeva la mijloc şi punctele de transmisie şi observaţie la margine. Dacă ar fi ferestre, lumina lunii tot n‑ar avea nici o şansă, pusă faţă‑n faţă cu cele şase neoane de pe tavan. Cineva care nu s‑ar afla în încăperea asta acum, ci ar privi de undeva de sus ar putea spune că forţa răului e centripetă. Că mecanismul ei e construit în aşa fel încât să creeze chintesenţă, să implodeze, că, în cele din urmă, răul e autodistructiv. Dar Cineva nu se uită de sus. Cineva şi‑a întors privirea.

Tags : Ioana Baetica MorpurgoSchijeTrilogia H

Leave a Response