close
Tradiții

De ce copiii din zilele noastre mai cântă doar 3-4 versuri dintr-o colindă…

Colindele veritabile care ar trebui să dea farmec Sărbătorilor se sting pe zi ce trece. Ceea ce vedem de obicei în emisiunile televizate este regie pură, spun etnografii.
În zone întregi din România nu mai răsună, în seara de Ajun, ca odinioară, glasuri de copii, în ciuda scenariilor pe care le vedem în emisiunile TV. Versurile vechilor colinde s-au pierdut, chiar obiceiuri au dispărut fără urmă. Din ce în ce mai des auzim, în scări de bloc şi chiar pe uliţa copilăriei, colindători care nu reuşesc să cânte mai mult de trei-patru versuri, colindatul devenind, uneori, doar o certă sursă de venit.  Cât s-a mai păstrat, cât de departe sunt obiceiurile de astăzi de cele de odinioară am încercat să aflăm stând de vorbă cu oameni care-şi amintesc cu nostalgie de uliţa copilăriei, dar şi cu specialiştii care caută în continuare să imortalizeze ce a mai rămas din tradiţiile de altădată. „Aşteptam o vreme să se caute de crăiţari, n-avea lumea cine ştie ce bani“ Ştefan Truşcă este un renumit ceramist de pe Valea Olteţului, urmaşul Teodorei Truşcă, „mama ceramicii de Româna“. Păstrător al tradiţiei, olarul spune că nu prea au rămas multe de făcut în privinţa obiceiurilor. Nici obiectele care îi ies din mână nu mai au întrebuinţarea de altădată, pentru că totul s-a schimbat. „Mai vin rar colindători, iar colindele nu mai sunt la fel. Mergeam, îmi amintesc, cu Buhaiul, n-am mai văzut aşa ceva de zeci de ani. În zona noastră doar băieţii colindam. Ce ne mai chinuiam, unul mergea cu găletuşa cu ulei, să-l facem să scoată sunetul ăla…! Cântam: Măi ciobane, măi ciobane,/ Dă-ne nouă lumânare, Lumânarea cea mai mare/ Lipită la trei icoane/ Trei icoane-n casa mare/ C-a venit Ajunu’ mare./ Las’ să vină să colinde/ Că de când n-a colindat,/ Iarba verde s-a uscat/ S-a uscat şi s-a pălit,/ numa’ floarea-soarelui,/ Stă în poarta Raiului? Şi-l judecă pe Hristos/ ca un trandafir frumos./ Dumneavoastră să trăiţi/ Şi nouă să ne plătiţi! – şi dacă vedeam că nu ies, mai ziceam şi – Ne daţi, sau nu ne daţi,/ Sau la bătaie ne luaţi?, – pentru că dura o vreme până se căutau de crăiţari, n-avea lumea cine ştie ce bani. Dacă vedeam un leu, era sărbătoare“, îşi aminteşte meşterul popular. Versurile vechiului colind nu le-a mai auzit de foarte multă vreme, cum nici colindători adevăraţi cu Pluguşorul n-au mai fost. „Când eram eu mic, mai veneau chiar cu boi înjugaţi, după, s-a pierdut. Şi tata, îmi amintesc, avea boi, chiar se spunea că cine are cal, îl omoară dacă ară cu el, era brazda tare. Tata ara cu boii şi mama, în urma lui, punea boabele cu paru’, săpa porumbul de trei-patru ori şi mămăliga era, parcă, mai gustoasă“, spune meşterul, care îşi mai aminteşte că tot din frageda copilărie n-a mai văzut nici măcar bătrânii îmbrăcaţi, decât la sărbători, în costume populare. „Înainte îi vedeai şi pe câmp, cu vacile, îmbrăcaţi în pantaloni albi şi cămaşă lungă şi încinşi cu brâu. După, când am mai crescut, doar pe la nunţi mai veneau. Noi, copiii, nu ne mai îmbrăcam deloc aşa, a venit comunismul, învăţam să ne facă pionieri, uniformă, s-a schimbat totul“, a mai spus meşterul, care astăzi, pe cât poate, încearcă să ducă mai departe meşteşugul deprins de la părinţii săi, aşa că îl predă copiilor la clasa externă a Şcolii Populare de Arte şi Meserii. „Avea ăl bătrân un aparat de radio pe baterii şi-i dădea drumu’ la zile mari, să nu se consume bateriile“ Ştefan Truşcă are şi o explicaţie pentru tot ce s-a pierdut: „Cred că nici nu aveam atâtea de făcut, asculam la bătrâni. N-aveam televizor, avea ăl bătrân un aparat de radio pe baterii şi-i dădea drumu’ la zile mari, să nu se consume bateriile, încă nu ajunsese curentu’ electric. Se culca lumea devreme, de cum se lăsa întunericu’. Te uitai la vecini şi vedeai care a dat lampa mică şi intră la somn. Intram cam toţi la aceeaşi oră, n-aveai ce face“. Până şi Pluguşorul se schimbase deja din generaţia sa. „Mai făceam şi noi biciul, ce ne mai chinuiam, cu lanţul, îi puneam în cap fitil de lampă, era rezistent, mai încercasem noi şi cu altceva, şi cu cânepă, dar nu rezista, se rupea repede, chiar dacă pocnea bine. Fitilul de lampă era cel mai bun, şi cum tata mai lua şi de rezervă, le mai luam şi fără să ştie şi făceam vârf de bici“, şi-a amintit meşterul olar. „Era o bucurie să-ţi intre colindători în curte şi o ruşine să nu-i primeşti“ Că obiceiurile se pierd cu fiecare generaţie care trece observă şi etnografii. Claudia Balaş, etnograful Muzeului Judeţean Olt, bate satele cât încă se mai păstrează obiceiurile şi stă de vorbă cu sătenii, imortalizând vechile ritualuri. Spune că în judeţul Olt se observă deosebiri între colindele din sud şi cele din nordul judeţului. În nordul judeţului Olt se împart colindătorilor bunătăţi de post pentru sufltele celor morţi FOTO: Claudia Balaş „În nordul judeţului se colindă în cete mari şi este implicat tot satul. Este, totodată, mai mult un ritual închinat morţilor, există chiar credinţa că în acele zile spiritul celor duşi vine pe lângă casă“, spune etnograful. Se colindă cu o seară înainte de Ajunul Crăciunului, în noaptea de 23/24 decembrie. La lăsarea serii se adună tot satul, cu mic-cu mare, într-un punct stabilit, iar de acolo vătaful (care este diferit de cel din cetele de căluşari), rol care revine unui om respectat în sat, repartizează cete mari de colindători pe uliţe. În fiecare gospodărie rămân, de obicei, gospodina casei şi, eventual, bătrânii, care îi aşteaptă pe colindători la poartă cu pachete cu bunătăţi de post. Colindătorii primesc, de asemenea, „colindeţe“ cu lumânări aprinse, care sunt nişte colaci speciali, împărţiţi pentru sufletele celor morţi. În sudul judeţului, în schimb, colindă de Crăciun cete mici de copii, în special, băieţi şi fete, care sunt răsplătiţi, şi ei, cu colaci proaspeţi şi cu bani. Colacii sunt înşiraţi pe un băţ special, asemănător furcii de tors. „Probabil că bună parte din textele vechi s-au pierdut. Astăzi se cântă Florile Dalbe, se merge cu Steaua, în dimineaţa Crăciunului, însă în privinţa Pluguşorului, spre exemplu, evident că obiceiul nu se mai practică aşa cum se practica odinioară. Au dispărut şi boii, şi plugul, dar şi ceata de flăcăi, de-abia se mai adună, însă alte obiceiuri s-au păstrat şi se continuă, cât mai aproape de ce s-a moştenit. Odinioară era o onoare să fii colindat, era vorba de sporul casei, de un an mai bun, oamenii îşi legau câinii de cu seara, lăsau porţile nezăvorâte în seara de Ajun şi aşteptau colindătorii să le cânte la fereastră. Era o ruşine să nu primeşti colindătorii, ţi se ducea vestea-n sat, însă astăzi, din păcate, se întâmplă“, a spus etnograful Muzeului Judeţean Olt. În timp, deşi versurile au rămas aceleaşi, s-au schimbat lucruri şi în ceea ce priveşte poate cel mai răspândit colind – Sorcova. De la rămurelele de măr, păr sau cais puse la înflorit, în casă, în seara de Sfântul Andrei, de care aveau grijă gospodinele punându-le apă proaspătă zilnic, s-a trecut la sorcova realizată în casă şi, în cele din urmă, la cele cumpărate.
A.M.

Tags : colindatoricolindetraditii

Leave a Response