Pentru că 5 Octombrie este Ziua educației nu puteam să nu scriu despre ea, despre învățătoarea mea. Pentru că ea este motivul pentru care am vrut să fiu învățătoare. Să fiu și eu ca ea. Clasa noastră a fost a doua ei generație de elevi. Era tânara, prea tânara în ochii parinților noștri. Pe vremea aia, inainte de Revoluție, erau căutate învățătoarele mai in varsta, cu experiența. Ea avea în jur de 24-25 de ani și era cea mai frumoasă dintre învățătoare. Eram invidiați de ceilalți elevi de la clasele paralele. Era înaltă, cu o siluetă de invidiat. Avea parul lung și ondulat, maini frumoase cu degete lungi si o manichiura mereu colorată și impecabilă. Purta inele de argint cu pietre mari. Era mereu șic. Ea mi-a deschis gustul pentru pălării. Avea un pandantiv în formă de carte pe care îl admiram în secret și pe care nici acum nu l-am uitat. Purta cercei lungi mereu asortați cu inelul și colierul. Se îmbraca întotdeauna elegant și mirosea divin.
Clasa noastră avea ușa în spatele băncilor și când intra așteaptam cu toții în picioare până ajungea la catedră. Era ca o adiere de primăvară. După ce o salutam, ne așezam în liniște și o priveam. Își scotea penarul în care avea un stilou verde cu capac auriu și făcea prezența. Când am ajuns la rândul meu la catedră mi-am cumpărat și eu un penar fix ca al ei. În ochii mei acela era un penar de învățătoare.
În ciuda scepticismului părinților s-a dovedit a fi un dascăl mult mai priceput decât multe învățătoare cu experiență pentru că ea avea entuziasmul tinereții. Nu dădea premiul I decât dacă media generală anuală era 10. Era foarte serioasă și avea pretenții pe măsură. Nu învățam de frică sau pentru că trebuia. Învățam de dragul ei. Datorită ei m-am îndrăgostit de școală, de carte, de literatură. Avea o carte groasă cu texte literare pe care o scotea din dulapul plin de minuni și din care ne citea. Eram vrăjiți. Ea însăși era un personaj desprins dintr-o poveste.
Multă vreme am stat în prima bancă așa că puteam să o admir în tihnă și să visez cu ochii deschiși la ziua când am să fiu și eu în locul ei.
Așa că la final de generală nu mi-a fost greu să aleg. Știam deja ce vreau să fiu. Mama a mers cu mine la o profesoară de la liceul pedagogic, care ulterior mi-a fost dirigintă, să ne sfătuiască ce trebuie să facem, cum să mă pregătesc. Deși mi-a explicat că este foarte greu și că voi avea aproape dublu de învățat față de un liceu normal, nici n-am vrut să aud. Nimic nu m-a clintit. M-am apucat de meditații la desen și la muzică pentru că erau probe eliminatorii și am așteptat rezultatele. Și am intrat! Doamne ce fericire!
Au urmat 5 ani nu grei, foarte grei. Ani în care am luat primul 5 la muzică, de unde avusesem numai 10, noroc că exista dicteul, ăsta mă salva. Ani in care am învățat mai mult decât in toată viața mea pentru că pe lângă materiile obișnuite care se studiau la un liceu normal, noi mai aveam încă vreo 7 în plus. Nu mai zic de desen, instrument, lucru manual, muzică unde trebuia să Pregătești mereu câte ceva care îți mânca timp.
Ani în care am cunoscut dascăli care m-au făcut să le urăsc materiile pe viață dar și alții care m-au făcut să mă îndrăgostesc de materiile pe care le predau. Ani în care am decupat, lipit, colorat, pictat, desenat mai mult decât în toată cariera mea profesională. Ani în care pe lângă lecțiile ce le pregăteam pentru ziua ce urma, pregăteam proiecte de lecții și le și susțineam cu stângăcia novicelui și cu așa emoții de credeam că urmează să leșin. N-am leșinat niciodată. Acum pot spune că a meritat fiecare an din cei 5. Au fost ani care m-au format, m-au transformat.
Au fost ani frumoși, in care m-am îndrăgostit de psihologie, în care mi-am făcut prietene pe viață, ani în care am învățat să cânt la un instrument, chiar dacă între timp am uitat, ani în care am învățat că trebuie să muncești serios când îți dorești ceva, ani la finalul cărora am devenit învățătoare.
Au fost ani care m-au făcut să iubesc catedra și mai mult. Și chiar dacă apoi m-am îndrăgostit de psihologie și am renunțat la a mai preda, marea mea dragoste profesională tot “catedra” rămâne.
După ani, am primit un post de învățătoare fix la școala unde fusesem elevă iar în unul dintre anii petrecuți acolo am predat exact în clasa unde se născuse iubirea mea pentru această profesie. A fost ca un ciclu încheiat. Ca un vis împlinit.
Loredana L.
