Există un fel de a te ruga la Dumnezeu care mie mi se pare pur și simplu exagerat. Uite un exemplu:
„Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Care ai încuiat adâncul și l-ai pecetluit cu numele Tău cel temut și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și tremură din pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale și nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoși. Nemăsurată și neajunsă este și mila făgăduinței Tale, căci Tu ești Domnul cel preaînalt, bun, îndelung-răbdător și mult-milostiv, Căruia îi pare rău de răutățile oamenilor.”
Ce mi se pare mie că nu e în ordine e că omul care se roagă în felul ăsta, îi spune lui Dumnezeu cine e e El și ce-a făcut. Din trei în trei fraze, în rugăciunile de acest tip, întâlnești conjuncția „căci”. Schema e simplă: „Dă-mi ce-ți cer, căci tu ești cutare și ai făcut cutare”. Asta e ca și cum un copil l-ar ruga pe taică-su așa: „Tata, fiu al lui bunicu și al lui bunica, cel ce ai făcut atâtea lucruri bune pe lumea asta, care ai devenit mare medic, ai operat sute de pacienți și pe toți i-ai vindecat, dă-mi te rog bani să-mi cumpăr jucăria aia, căci tu ești bun la suflet, și i-ai dat și lui soră-mea să-și cumpere păpuși, i-ai dat și lui mama să-și ia bluze de la Zara; nemăsurată este bunătatea ta, care pe mine m-ai făcut împreună cu mama și toate cele bune și de folos mi le-ai dat și m-ai învățat pe mine” etc. Chiar nu mi se pare că e vorba aici de o rugăciune, ci mai degrabă de un fel de panegiric.
Rugăciunea creștinismului este așa-numita rugăciune a minții și a inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Simplu și la obiect. Și poate tocmai de aia e o rugăciune eficientă. Celelalte, pline de zorzoane, de laude, de „căci”-uri, nu sunt decât niște exagerări.
Cred că una din reformele care ar trebui făcute în Biserică este modernizarea rugăciunii. Dacă există Dumnezeu, nu văd de ce ar fi mulțumit se i adreseze aceste rugăciuni alambicate, în care i se tot aduce aminte cine e El și ce-a făcut, și nu ar accepta rugăciuni noi, simple, în care obiectul cererii este limpede formulat și lipsit de permanentele trimiteri obositoare la Avraam, la atotputernicie etc.
Raul Sebastian Baz
