close
IstoriePromovate

Descălecatul (întemeierea) Moldovei. Bogdan I, primul domn al Moldovei

După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a rămas sub ascultarea urmașilor lui Ginghis Han. Deseori mongolii (tătarii) treceau peste munți, în Transilvania și Ungaria, prădând, arzând și făcându-i pe nobili robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe războaie cu ei. Unul a fost în 1343 (1345) și s-a soldat cu o mare victorie împotriva călăreților din Asia.

După o nouă înfrângere în fața creștinilor (1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat, Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse mongolilor. Regele Ludovic de Anjou ia decizia, în 1352-1353, să întemeieze la est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz incursiunilor tătare a ajuns Dragoș din Bedeu, devenit căpitan regal. Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova. Centrul era la Baia, oraș cunoscut pentru minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile Rodnei și Bistriței. Teritoriul era departe de a acoperi Moldova în sensul actual al termenului, ci doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval.

Bogdan I, Domnitor al Moldovei (1359 – 1365), este considerat întemeitorul Moldoveiindependente, cu reşedinţa la Baia.

Descălecătorul” Dragoş, reuşise să înfiinţeze, în partea de est a Maramureşului, o nouă entitate teritorială, în calitate de Marcă Ungară, numită Moldova, după râul cu acelaşi nume. Moldova lui Dragoş şi a urmaşilor săi până la Bogdan I era dependentă de Ungaria.

Bogdan I, voievodul român din Maramureş (1342 – 1345), care stăpânea în aici o moşie vastă numită Cuhea sau Cuhnea ce se afla de-a lungul râului Izea, fiind în conflict cu regele Ungariei încă din 1343, ia decizia în 1359 să treacă munţii în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de fiii săi, de rude şi o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmaşilor lui Sas şi l-a alungat pe fiul acestuia numit Băliţă sau Balc care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui său.

Încercările regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu izbutesc. Bogdan I, învingător asupra oştilor trimise contra lui, se menţine ca domn independent. După el, ca întemeietor al Principatului Moldova a fost numită şi Bogdania. De la el s-a păstrat şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: „Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)”. El a zidit o mănăstire la Rădăuţi (în Bucovina), unde a şi fost înmormântat. Excluzând pridvorul adăugat în anul 1599 de Alexandru Lăpuşneanu, biserica lui Bogdan I, construită din piatră brută şi cioplită, şi-a menţinut forma iniţială de bazilică adaptată cultului ortodox. În această mănăstire a fost amplasată episcopia, înfiinţată aici de Alexandru cel Bun, strănepot al lui Bogdan I. Inscripţia de pe mormântul lui Bogdan I, ca şi de pe mormintele celorlalţi domni ce sunt înmormântaţi în acea biserică, a fost pusă de Ştefan cel Mare (Ştefan al III-lea), nepotul lui Alexandru cel Bun.

Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana
Bogdan Voievod, mozaic pe Ateneul Român, Bucureşti  Mormântul Domnitorului Moldovei Bogdan I la mănăstirea Bogdana
Bogdan I îl are ca fiu pe Laţcu. Fata acestuia, Anastasia, se casătoreşte cu Roman Işi-l are ca fiu pe Alexandru cel Bun.
Spre deosebire de voievozii precedenţi ai Moldovei, despre Bogdan avem o informaţie mai bogată. El este cunoscut ceva mai mult datorită, şi în acest caz, izvoarelor străine decât celor de sorginte internă. Din cronicile moldoveneşti aflăm doar că “a domnit Bogdan voievod 4 ani şi a murit” [1] sau chiar şi mai simplu: “a domnit Bogdan, 4 ani” [2], iar cronica zisă anonimă şi acea zisă moldo-rusă îi atribuie lui Bogdan o domnie de 6 ani, comiţând totodată o eroare vădită, plasându-i domnia între Laţcu şi Petru I [3], deşi se ştie că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan şi a putut să domnească numai după el.

Cum e şi firesc, caracterul vădit duşmănos al acţiunii lui Bogdan, îndreptată împotriva autorităţii regelui Ungariei Ludovic I, nu a putut scăpa atenţiei notarului regal, Ioan de Tîrnave, care nu a întârziat să înregistreze în cronica sa, fără însă a se îngriji de o datare sigură a celor consemnate, că în perioada domniei patronului său, “Bogdan, voievodul românilor (olahorum) din Maramureş, adunând pe românii acelui district, a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă Coroanei ungureşti, dar, din cauza vecinătăţii tătarilor, de mult timp [era] părăsită de locuitori; şi deşi el a fost mereu (adeseori) combătut de oştile acestui rege, crescând numărul românilor din această ţară, ea s-a lăţit în regat” [4]. Aşa cum prezintă lucrurile cronicarul unguresc, fapta lui Bogdan a constat nu dintr-o acţiune singulară, ci a fost o întreagă epopee împotriva oastei ungare, încheiată, la un moment dat, cu victoria deplină a voievodului român din Maramureş, ajuns să stăpânească Ţara Moldovei.

Deznodământul final al luptelor pentru independenţa voievodatului Moldovei este reprodus, cu destule detalii pentru reconstituirea evenimentelor ce s-au produs, în diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, prin care emitentul dăruieşte proaspătului voievod al Maramureşului, lui Balc, şi fraţilor lui, izgoniţi din Moldova, moşia Cuhea cu apartenenţele ei, confiscată de la Bogdan, fostul voievod al Maramureşului. Dania respectivă regele o făcea recunoscând mai multe merite ale lui Balc şi “mai cu osebire în zisa noastră Ţară Moldovenească, (obţinute – n. n.) nu fără vărsarea sângelui său însuşi şi îndurarea de răni cumplite şi cu moartea crudă a fraţilor (sic!) şi rudelor sale şi a multor slujitori de ai lui”. Trecând în Maramureş, Balc a lăsat în Moldova “părinţii săi scumpi (sic!) şi foarte multe rude ca şi toată averea lui”. Moşia Cuhea şi apartenenţele ei (sate, păşuni, păduri etc.) au fost preluate “de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi învederaţi ai noştri (ai regelui – n.n.) pentru blestemata lor vină de necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi fiii săi, fulgeraţi de diavolul, duşmanul neamului omenesc – care, rănindu-le greu inima cu săgeţile înveninate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori (subl. n.) să se abată de la calea adevărului şi de la statornicia credinţei datorate – plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus-pomenita noastră Ţară Moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestăţii noastre”. Ca urmare, Bogdan şi feciorii săi au fost “despuiaţi” şi lipsiţi de sus-numitele moşii, actele anterioare care confirmau drepturile lor de stăpânire asupra lor fiind nimicite, stricate şi socotite nule [5].

Astfel, diploma în cauză, totalizând cele ce s-au petrecut în Moldova prin implicarea fostului voievod al Maramureşului Bogdan, lasă să se întrevadă un lanţ întreg de evenimente, care s-au desfăşurat pe o anumită durată de timp. Modul în care sunt menţionate evenimentele ne permit să admitem, cu destulă certitudine, că trecerea lui Bogdan şi a fiilor săi în Moldova nu a fost o acţiune recentă, în raport cu data la care a fost emisă diploma regală care le relatează. Spre această concluzie conduce şi informaţia privind aflarea lui Balc în Maramureş după izgonirea lui din Moldova. Convingerea noastră este susţinută de faptul că la data emiterii diplomei în cauză el era deja voievod al Maramureşului, închinându-i moşia Cuhea, regele Ludovic I lua în consideraţie atât cele întâmplate cu Balc în Moldova cât şi faptul că el a revenit sub coroana regească. Meritele lui Balc faţă de regele ungar constau în “nemăsuratele lui slujbe, prin care acesta s-a făcut plăcut maiestăţii noastre, în tot timpul de când s-a alăturat maiestăţii noastre, cu o dragoste atât de fierbinte”, venind din “Ţara noastră moldovenească în regatul nostru al Ungariei… aducându-ne slujbele ce a văzut el cu înnăscuta sa iscusinţă că sunt spre folosul sporirii cinstei şi puterii noastre” [6]. Va să zică, de la venirea lui Balc şi a fraţilor săi în Maramureş a trecut ceva timp şi aflarea lor în Regatul Ungariei avea deja o durată destulă pentru ca şi aici ei să reuşească să aducă regelui slujbe demne de a fi răsplătite cu dărnicie. Ceea ce se desprinde pregnant din documentul citat este nu răsplata meritelor lui Balc, ci anume sancţionarea faptei lui Bogdan şi constatarea că în Moldova cauza regelui a fost definitiv pierdută.

Epopeea înfruntărilor dintre Bogdan, în funcţia sa de voievod al Maramureşului, şi regele Ludovic I avea o istorie aproape tot atât de lungă ca şi aflarea acestuia din urmă pe tronul Ungariei (a ajuns rege la 21 iunie 1342, la moartea tatălui său Carol Robert). Deja la 21 octombrie 1343, Bogdan, cu calificativul de necredincios sau infidel faţă de noul rege (“noster infedilis”), este menţionat ca “fost voievod al Maramureşului” [7], dar cauzele divergenţelor dintre el şi suveranul ungar nu se lasă întrevăzute. Cu toate că ostilităţile dintre ei nu au fost depăşite, Bogdan a continuat să rămână în Maramureş, astfel că în 1349 el este menţionat într-un conflict de moşie cu nobilul român Giula şi fiii lui din cauza neaderării acestora la o acţiune a lui Bogdan, evident antiregească, fapt ce a făcut ca el să fie calificat de rege deja ca “necredincios învederat” [8]. De reţinut că printre fiii lui Giula era şi Dragoş – acela care peste 10 ani avea să conducă expediţia oastei ungare în Moldova, fapt relatat deja în eseul consacrat lui Dragoş. Astfel, indirect, am putea admite că expediţia lui Dragoş din Giuleşti din anul 1359 a fost determinată de trecerea recentă a lui Bogdan din Maramureş în Moldova. Până atunci el a continuat să rămână în Maramureş, unde este menţionat şi în anul 1353. La 14 mai al acestui an, se făcea delimitarea moşiilor nepoţilor săi – Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga, documentul specificând că ele se mărgineau “cu pământurile sau moşiile voievodului Bogdan, unchiul lor” [9]. Rezultă că, fiind destituit din funcţia de voievod al Maramureşului, lui Bogdan i s-a păstrat titlul de voievod, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că el a fost moştenit de la tatăl său şi ar explica nu numai autoritatea de care continua să se bucure Bogdan printre nobilii maramureşeni, ci şi faptul că demnitatea voievodală din Maramureş a revenit nepoţilor săi Ioan şi Ştefan [10].

Diploma regală din 14 mai 1353 este ultimul document în care Bogdan este atestat în Maramureş. Este adevărat că respectiva diplomă regală pe numele lui Ştefan şi Ioan, nepoţii de frate ai lui Bogdan, este reconfirmată la 24 iunie 1360. Faptul că şi în acest document este specificată delimitarea posesiunilor celor doi nepoţi de la moşiile voievodului Bogdan serveşte unor cercetători drept argument pentru opinia că şi la această dată Bogdan s-ar fi aflat încă în Maramureş [11]. Noi însă nu credem că documentul în cauză este concludent în a indica prezenţa lui Bogdan la moşia sa din Maramureş la data indicată (24 iunie 1360), căci, după câte am subliniat deja, acest document confirmă moşiile lui Ştefan şi Ioan, care fuseseră stabilite la 14 mai 1353, şi el nu putea indica un alt hotar decât pe cel stabilit anterior. De altfel, şi susţinătorul acestei păreri admite, în baza celui de-al doilea document, că beneficiarii lui fie că au participat şi ei “la înfrângerea răsculaţilor moldoveni”, împreună cu Dragoş din Giuleşti, fie că nu s-au solidarizat “cu infidelul lor unchi”, ceea ce ar dovedi indirect că acesta, adică Bogdan, ar fi “avut legătură cu răsculaţii din Moldova din anul trecut”. Ceea ce rămâne de explicat este motivul care nu l-a determinat pe regele Ludovic I să procedeze cu Bogdan aşa cum a procedat ceva mai târziu. Se spera, poate, la o împăcare cu voievodul rebel, adică la o revenire a lui, deja ca stăpân al Moldovei, la obligaţiunile vasalice de felul acelora care erau prestate de feciorii voievodului Sas? Prin aceasta s-ar explica tăcerea documentelor despre cei 5 ani care au urmat pentru reconfirmarea stăpânirilor lui Ştefan şi Ioan din mai 1360, pentru ca la 2 februarie 1365, Bogdan să fie recunoscut ca stăpân de câtva timp al Moldovei. În eseul consacrat voievodului Sas şi descendenţilor acestuia ne-am referit deja la expediţiile repetate ale oastei lui Ludovic împotriva răzvrătiţilor şi rebelilor, în special sârbi şi moldoveni, încadrate cronologic între 1352 şi 1359. Cea mai răsunătoare a fost însă confruntarea din anul 1359, despre care aflăm din cunoscuta deja diplomă a regelui Ungariei Ludovic I din 20 martie 1360. Prin ea erau răsplătite “credincioasele slujbe ale lui Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti”, aduse de acesta regelui “în cele mai multe treburi şi războaie… încredinţate şi date în seama lui, şi mai cu osebire în reaşezarea ţării noastre (a regelui – n. n.), a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statornicei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească, pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” [12]. Ţinând seama de raporturile conflictuale dintre Bogdan şi Giula din Giuleşti, ce şi-au găsit expresia flagrantă în anul 1349, credem că alegerea lui Dragoş, fiul lui Giula, ca superior în expediţia militară împotriva moldovenilor răzvrătiţi din anul 1359 nu a fost întâmplătoare: el trebuia să combată, în numele regelui, un adversar învederat al familiei sale, care, de data aceasta, se afla în Moldova, uneltind nu numai scoaterea ei de sub supremaţia maghiară, ba poate chiar şi transformarea ei într-un cap de pod în perspectiva luptelor ulterioare pentru recuperarea poziţiilor pierdute în Maramureş şi desprinderea şi a acestui voievodat de la Regatul Ungariei. Astfel, nu vedem motive care ne-ar face să acceptăm o altă dată pentru începutul domniei lui Bogdan în Moldova decât anul 1359. Data aceasta este sugerată la fel şi de sumumul duratelor domniilor începând cu Bogdan I şi până la Alexandru cel Bun, ea fiind pusă greşit ca dată a începutului domniei lui Dragoş. Confundându-l pe Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, cu Dragoş din Giuleşti şi atribuindu-i celui dintâi cele ce Ioan de Târnave scria în legătură cu Bogdan, alcătuitorii listelor complete ale domnilor Moldovei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea s-au văzut justificaţi, o dată în plus, în a prezenta anul 1359 ca dată a “descălecatului” lui Dragoş, în realitate el marcând începutul domniei lui Bogdan.
De altfel, casa lui Bogdan din Cuhea, aşa cum s-a demonstrat pe cale arheologică, a fost incendiată şi refăcută în două rânduri înainte de 1360 [13].

Este adevărat că diploma regală din 20 martie 1360 prezintă expediţia pusă în seama lui Dragoş din Giuleşti ca fiind o reuşită. Concretizările din text însă lasă să se înţeleagă că reuşita a fost doar parţială, la “credinţa datorată” regelui fiind readuşi doar “mulţi români răzvrătiţi”, adică nu toţi. Iar diploma regală din 2 februarie 1365 demonstrează că reuşita lui Dragoş a fost nu numai parţială, ci şi vremelnică. Luptele au continuat şi după expediţia militară din 1359. O parte din Moldova de atunci, controlată, desigur, de Bogdan şi aderenţii la cauza independenţei ţării, a continuat să persiste în nesupunerea sa faţă de unguri, constituind focarul de unde ulterior a fost reluată ofensiva asupra poziţiilor lui Balc, ofensivă care s-a şi încheiat cu victoria recunoscută chiar şi de regele Ludovic I prin diploma din 2 februarie 1365. Pare a nu fi întâmplătoare diferenţa de doi ani din scrierile cronicăreşti indigene, menţionată deja la începutul acestui capitol (unele cronici indicându-i o domnie de 4, iar altele de 6 ani). Ar însemna aceasta că doi ani Bogdan a domnit doar peste o parte a voievodatului, iar ceilalţi patru peste toată Ţara Moldovei de atunci?

Astfel, cei şase ani de domnie a lui Bogdan s-ar încadra între 1359 şi 1365, acest voievod stingându-se din viaţă în lunile care au urmat după diploma din 2 februarie 1365, căci, la această dată, el era în viaţă. Lui i se datorează redobândirea independenţei Ţării Moldovei faţă de Coroana ungară. Iar dacă Bogdan a fost implicat cumva şi în organizarea ripostei oastei polone în lupta din Ţara Şepeniţului, meritul lui se completează esenţial. Ceea ce se impune spre constatare în legătură cu dezastrul oastei lui Cazimir al III-lea este că, la 1359, Ţara Moldovei a crescut către acea vreme teritorial, extinzându-şi hotarul său de nord – nord-est până la graniţa cu stăpânirile regatului Poloniei din Galiţia şi până la Nistru, în segmentul dominat de cetatea Hotinului, care era una din cele trei cetăţi din Ţara Şepeniţului. Hotarele Ţării Moldovei de atunci se înscriu perfect în acea porţiune a statului moldovenesc care se va numi mai târziu Ţara de Sus [14].
Numele lui Bogdan ca voievod al Moldovei a fost înveşnicit nu numai prin consemnarea lui în lista domnilor din cronicile Ţării Moldovei. El a fost înmormântat în biserica de lemn Sf. Nicolae din Rădăuţi, pe care, dacă nu a construit-o chiar el, cel puţin a îngrijit-o, ea devenind necropolă domnească, reconstruită în piatră de Petru Mu¬şatinul. Imediata ei apropiere de Suceava şi faptul că în ea au fost înmormântaţi şi alţi domni care şi-au avut acest oraş drept capitală (Laţcu, Roman I, Ştefan I) oferă destul temei pentru a admite că tot aici şi-a avut reşedinţa şi Bogdan. Lui i se datorează şi întemeierea unei organizări bisericeşti proprii prin crearea episcopiei de Rădăuţi cu calităţi şi prerogative caracteristice mitropoliei [15]. Este foarte probabil ca Bogdan I să fi intervenit cu un demers la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în vederea instituirii unei mitropolii autonome a Moldovei sau, cel puţin, de a obţine protecţia Patriarhiei şi împăratului bizantin16.
A fost o primă încercare de legitimare internaţională a independenţei Ţării Moldovei de atunci prin orientarea spirituală către cel mai important centru al lumii creştine răsăritene (ortodoxe), reprezentat de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, opus celuilalt centru al bisericii creştine, în frunte cu Papalitatea, care tutela ambele regate catolice vecine Moldovei – cel al Ungariei şi cel al Poloniei.
Bogdan I, aşadar, se înscrie în istoria timpurie a Ţării Moldovei nu doar prin faptul că a fost unul din voievozii ei. El şi-a proslăvit numele prin luptele menite să asigure independenţa politică şi spirituală a ţării sale, contribuind la consolidarea organizării ei ca stat independent.

Că Bogdan I a avut feciori nu încape îndoială, faptul fiind ilustrat chiar de diploma lui Ludovic I din 2 februarie 1365, care în două rânduri vorbeşte de Bogdan “şi fiii săi”. Dintre ei, doar unul este atestat de izvoare (cronicile indigene) – viitorul voievod Laţcu. încercările de a-i “descoperi” şi pe alţii merită cele mai mari încurajări, dacă, desigur, aşa ceva este posibil. Cea mai recentă tentativă, în acest sens, a fost întreprinsă de Constantin Rezachevici, care admite că unul dintre feciorii lui Bogdan – cel mai mare – s-ar fi numit Ştefan şi că ar fi rămas în Maramureş, unde a şi murit. El ar fi avut, la rindu-i, doi feciori – un alt Ştefan şi un Petru. Aceştia ar fi fost eroii naraţiunii lui Jan Dlugosz despre lupta moldovenilor cu polonezii de la “Plonini”, din Ţara Şepeniţului. Ideea este interesantă şi ar merita cele mai favorabile aprecieri, dacă ar fi şi demonstrată. Deocamdată, ea rămâne însă la nivelul ipotezei, care, desigur, nu este suficientă pentru a introduce destul de categoric în şirul voievozilor moldoveni, între Bogdan şi Laţcu, pe un oarecare “Petru (I) fiul lui Ştefan” [17], deşi, aşa cum sunt prezentate lucrurile de către cronicarul polon, afară de voievozii cunoscuţi, au mai fost, desigur, şi alţii, inclusiv acel Petru – fiul lui Ştefan şi frate al unui alt Ştefan. Istoricul polon, însă, îl prezintă ca voievod al Moldovei la fel şi pe tatăl lui Petru. Ce ne facem cu el? Interesantă este şi ideea autorului despre domnia fratelui lui Petru, adică a celuilalt Ştefan, numai că în părţile de sud-est. Cum s-ar împăca însă această idee cu faptul real că teritoriile în cauză s-au aflat sub stăpânirea tătarilor până în anul 1369, adică până mai târziu decât presupusa domnie aici a lui Ştefan, care ar fi început “după iulie 1368”?

Însăşi data presupusei domnii a acestuia, ca şi a celei a lui “Petru (I) fiul lui Ştefan” este o ipoteză rezultată dintr-o altă ipoteză, cum că lupta de la “Plonini” care, aşa cum scrie Jan Dlugosz, s-a produs în 1359 (pe la 30 iunie), s-ar fi dat în realitate prin 1368. În favoarea acestui Ştefan s-a mai invocat şi faptul că “prima listă de domni ai Moldovei, dinainte de Ştefan cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul al XVI-lea, menţionează, la o reluare de către un al doilea autor al listei, între Sas şi Bogdan II (sic!), pe un oarecare Ştefan, care a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea manuscrisului” [18]. Numele lui însă a fost reconstituit în baza doar a două litere iniţiale ale unui cuvânt slavon care începea cu “ст” (st), celelalte litere fiind dispărute în urma tăierii marginii drepte a manuscrisului. P.P. Panaitescu a crezut că ar fi fost vorba de cuvântul Ст[ефан] (Ştefan) [19]. Enigma cuvântului însă a fost foarte convingător dezlegată de către cercetătorul Leon Şimanschi, care consideră că în realitate este vorba de cuvântul «старый» ca epitet afiliat numelui lui Bogdan voievodul [20], indicat imediat în rândul următor. Ar fi fost vorba, aşadar, nu de un oarecare Ştefan voievod, ci de “bătrânul (старый) Bogdan voievod”. Astfel, acest Ştefan nu a existat în realitate, şi discuţiile în jurul lui sunt lipsite de temei. Fără a subaprecia eforturile în vederea evidenţierii şi altor feciori ai lui Bogdan, la momentul de faţă nu vedem o altă cale care trebuie urmată, decât să ne conformăm faptelor dovedite, fiind siguri doar că următorul voievod al Moldovei a fost Laţcu şi că el a fost indiscutabil feciorul lui Bogdan I.

———————————–
1. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 48.
2. Ibideт, р. 60, 69.
3. Ibidem, p. 14, 160.
4. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum, p. 317; Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366.
5. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Vol. I. Bucureşti, 1977, p. 82.
6. Ibidem.
7. Mihalyi I.H. Diplome maramureşene din secolele XIV-XV. Maramureş-Sighet, 1900, p. 17.
8. Ibidem, р. 26-27.
9. Ibidem, p. 30-32; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. Vol. X. Bucureşti, 1977, p. 215.
10. Spinei, Victor. Moldova în secolele XI-XIV, p. 365.
11. Rezachevici, Constantin. Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 429.
12. Documenta Romaniae Historica. D. Vol. I, p. 77.
13. Popa Radu, Zdroba Mircea. Şantierul arheologic Cuhea din centrul voievodal din veacul al XIV-lea. Baia Mare, 1966, p. 7-52 (păşim). O prezentare sistematizată a informaţiilor referitoare la Bogdan şi moşia lui din Maramureş, cu citarea surselor de referinţă vezi la Constantin Rezachevici. Op. cit., p. 427-428.
l4. Parasca, Pavel. Formarea graniţelor istorice ale Ţării Moldovei, în “ULIM. Analele ştiinţifice. Istorie”. Vol. I. Chişinău, 2000, p. 38-40.
l5. Păcurariu, Mircea. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Chişinău, 1993, p. 107-108.
16. Parasca, Pavel. La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei. Chişinău, 2002, p. 32-34.
17. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 432-443.
19. Vezi cazul concret în Cronicile slavo-romane din secolele XV-XVI publicate de Ioan Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 39-40.
20. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domniilor din a doua jumătate a secolului XIV, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A. D. Xenopol”, t. XXI. Iaşi, 1984, p. 125-126.

Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p. 27-32

Tags : bogdan I intemeietorulmoldova

Leave a Response