close
Cronică

DESPRE SCRIITORUL RADU ALDULESCU: „E IMPOSIBIL SĂ NU-I ADMIRI FORȚA CU CARE DESCRIE O LUME DE PE CARE DUMNEZEU ȘI-A LUAT MÂNA”

Probabil niciun alt autor român nu reușește să țină atât de aproape realitatea în scrisul său cum o face Radu Aldulescu.

În romanele sale dense, pline de vână, Aldulescu se simte cel mai bine între învinși.

Literatura lui Aldulescu este o literatură a devianței, a ostracizaților, anatemizaților, a nelegiuților, a instinctualilor, a periferiei. Ai zice că-i caută la marginea pământului, dar nu face decât să-și rotească privirea spre ceea ce noi refuzăm cu îndârjire să vedem. Ei bine, Aldulescu îi vede pe toți cei nevăzuți și scrie despre ei. O face cu naturalețea celui căruia nu îi este străin acest bâlci al deșertăciunilor, cu vieți risipite și înnămolite în derivă.

Aldulescu își compune cu răbdare teritoriul ficțional unde așază protagoniștii, o răbdare în vecinătatea obsesiei compulsive de a nu rata niciun detaliu, de a sculpta aproape hiperrealist fiecare viscer și fiecare por al celor recrutați din rândul plebeilor. Dai paginile și te adâncești tot mai tare în senzorial – adulmeci aerul sulfuros și încins al mahalalelor, dublat de o vâscozitate a tuturor lucrurilor din jur.

Urgisiților Aldulescu le spune poveștile fără să le îngăduie prea mult să-și tragă sufletul la umbra vreunei întâmplări fericite. Fără efort, toate fericirile mari sau mărunte devin amare, oamenii se surpă în urma lor, iar autorul nu clintește un deget să-i ajute. Orice crâmpeie de viață se preface astfel într- un sanatoriu, într-o bătălie din care nimeni n-a ieșit sănătos, întreg, având membrele și mintea amputate de un trai soios, scârnav, în dosul unei lumi din care ai fugi cât ai vedea cu ochii. Toți, dar absolut toți umiliții și obidiții, naivii, sângeroșii, bolnavii, istericii, paranoicii, îmbătrâniții, toți care îndrăznesc să creadă în salvare cad atât de sus și atât de tare, că nu le rămâne niciun os nezdrobit. Căci, nu-i așa, dacă în infern ți-ar fi permisă o singură clipă de liniște, n-ar mai fi infern.

De asta, cumva, îmi vine firesc să-l așez lângă pictori expresioniști ca Otto Dix sau Max Beckmann, lângă renascentistul macabru Hieronimus Bosch sau, printre frânturi, chiar și lângă înfiorătorul Zdzisław Beksiński.

Și totuși, Aldulescu nu e mizerabilist în sensul acceptat al termenului. Criticul Andrei Terian o spune: „Mizerabilismul lui Aldulescu nu provine atat din plasarea poveștii într-un mediu abject, cât din atitudinea unui autor care a învățat arta de a-și ignora personajele.”

*

Când a debutat în 1993, la aproape 40 de ani, cu un roman pe care nu a putut să-l publice până la Revoluție, Sonată pentru acordeon, Aldulescu venea dintr-o complet altă lume decât cea literară. Fusese sportiv, a lucrat ca muncitor necalificat, a făcut tot soiul de munci de jos și în tot acest timp scria și punea la sertar. Dacă Sonata este o saga a unei familii numeroase de lumpeni, întreținută de Gică cizmarul, cu o atmosferă aproape sufocantă a ultimului deceniu comunist, atunci în Amantul Colivăresei, următorul roman publicat în ’96, prim planul trece de la familie, și anume familia Cafanu, cu tatăl nomenclaturist comunist, către Mite Cafanu, băiatul pe care acest tată nu-l prea bagă în seamă și care crește înstrăinându-se de familie. Acestui personaj pare că la un moment dat îi va surâde norocul, ca mai apoi totul să se năruiască în jurul lui.

Următoarea sa operă, Îngerul încălecat, scoasă în ’97, reeditată în 2011, îl are ca protagonist pe Robert Stan, zis și „Robert Diavolul”, din pricina unui trecut pătat cu crime, tâlhării, ospiciu şi închisoare. Lângă el se așază Doinița, o textilistă de moravuri uşoare, gravidă în momentul în care îl întâlnește pe Robert, pripăşită în Bucureştiul anilor ’70, și care poartă în genele sale o puternică doză de alienare. Cei doi supravieţuiesc asemenea unor şobolani, chinuiţi mereu de foame şi de instinctul sexual. Fură, înşală, ucid cu un firesc ce frizează patologicul. Niciun păcat uman nu le este străin.

Nici Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare nu se îndepărtează de această dimensiune sordidă explorată cu atâta vână de Aldulescu. Aici, Relu Golea, un anti-erou straniu, la vreo 35 de ani, muncitor prin uzine ceauşiste, locuieşte într-un pivniță pe la Bariera Vergului. Cu toate că întregul context în care viețuiește este lipsit de orice lirism aparent, Relu este, mai mult în secret, un scriitor de sertar, scrie enorm și ilizibil și nu-și vede romanele publicate prea curând. Împreună cu vărul său Laur, un personaj irațional și irumptiv, se duc să se angajajeze la o veche cunoștință de-a lui Relu, Andrei Ilieș, peste care Relu dăduse din întâmplare într-o zi. Cei trei ticluiesc un plan de a-l jefui pe patron și cu banii furați să ajungă în Timișoara, de unde o călăuză i-ar îndruma spre Occident, „ținutul de verdeață și răcoare”.

În Proorocii Ierusalimului, Aldulescu își duce pentru prima oară personajele în afara granițelor, mai precis prin Frankfurt și Paris. Imediat după Revoluție, într-un aer confuz, cețos și rătăcitor al acelor ani, avem dinainte istoria familiei unui muncitor bucureştean numit Doruleț și povestea unei reţele de carne vie care recrutează copii în România pentru cerşit şi prostituţie, reţeauă dirijată de Edi. Laolaltă cu Oprescu şi ţiganul Burhuşi, monstruosul Edi pune la cale modalități de a trece peste graniță acești copii smulși din sânul unor familii alienate, cu promisiuni dulci de viață mai bună, ca mai apoi să facă din ei sclavi sexuali sau cerșetori.

De la prostituție infantilă, următorul roman, Mirii nemuririi, abordează altă temă îngrozitoare, cea a vânzării de copii. Ca și în celelalte scrieri ale sale despre care am spus mai sus, și aici, cartea își delimitează perimetrul în jurul specimenelor deviante, al traiului din subterane, pline de pestilențial. Între paginile ei, avem conflictul pus la cale de autor între Rafael și Mirela, crescuți la orfelinat, unde autorul amintește de decembrie ’89 şi de mineriade, şi atinge problema adopţiilor ilegale, copii vânduți și dați străinilor.

Ana Maria și îngerii ne prezintă povestea Marianei, mama Anei Maria, care a fugit din România în 1987 din cauza unor probleme financiare şi din cauza relaţiei cu Remus, tatăl Anei Maria. La Viena, unde ajunge cu greu, reușește să se ridice financiar, dar doar temporar. Ana Maria e bolnavă, are Lupus, iar Mariana își dă sufletul ca să o însănătoșească. Un fapt adevărat: toată cartea a pornit de la scrisoarea Marianei care a căutat un prozator să spună povestea fetei sale, iar Aldulescu s-a oferit să o facă.

În 2012 avem să ne reîntâlnim cu sinistrul personaj Robert Diavolul, la 30 de ani după Îngerul încălecat, în concubinaj cu isterica Andreea cu care are un băiat, Andreuț, personajele evoluând de data aceasta în romanul Cronicile genocidului. Robert are aproape 60 de ani, o situație la fel de precară ca în tinerețe, iar datoriile îi vor face pe cei doi să își vândă garsoniera să se mute în Frăsineni. Deși voiau să înceapă o viață liniștită în provincie, Robert și Andreea dau de o dimensiune distopică, vrăjmașă, unde din nou apare deformarea, mutilarea ființei care nu poate niciodată mai mult decât i-a fost scris.

Turbulențele anilor postrevoluționari îi scoate la suprafață pe parveniții lacomi după strâns bani după bani, după urcat scara socială câte două-trei trepte odată. Cam așa stă treaba și cu Emanuel Calomfirescu, portretul splendid conturat al arivistului de carieră din Istoria Regelui Gogoșar. Aldulescu redă imaginea presei libere prin ochii și viața acestui mediocru care-și zice rege, un rege de mucava care se însoară cu o femeiușcă cu stare și predă la o școală unde, prin metodele lui neortodoxe, ajunge să se implice în moartea unui elev. Aldulescu nu-i iartă nici pe cei care se perindă prin viața lui Calomfirescu, toți la fel de încrâncenați, la fel de dornici să pună mâna pe putere, orice ar însemna ea. Râvna asta nepotolită a lui Emanuel mănâncă din el și-l surpă la un moment dat definitv, căci, la numai câtiva ani de la Revoluție, anti-eroul nostru moare, epuizat de coatele date cu elan în stânga și-n dreapta pentru propășirea sa.

Cel mai recent roman al său, al zecelea, Rezidenți în Casa Visurilor, își așteaptă publicarea la Editura Hyperliteratura, în baza succesului campaniei de crowdfunding pe care am pus-o la cale. Așadar, ca să vedem ce ne-a mai pregătit unul dintre scriitorii esențiali ai literaturii contemporane românești, implică-te și tu să dai naștere cărții sale.

Vezi campania noastră pe Sprijina.ro, AICI

Și după ce v-am povestit pe scurt despre fiecare operă de-a sa mai sus, întărind cu ocazia asta cât de mult rezonez cu scrisul său, ca să nu mă credeți pe mine pe cuvânt că Aldulescu e mare, am decis să și culeg câteva ziceri ale criticilor literari și scriitorilor despre operele sale. Aproape s-au întrecut în a-l ștanța, fiecare în felul său, ca fiind unul dintre cei mai semnificativi creatori de lumi din literatura noastră de după ’90.

Zgândărind mereu solemnitatea discursului prin ghimpele ironiei, prozatorul își păstrează ficțiunile în zona indeterminării carnavalești, transformându-și personajele în niște Mitici anxioși, bântuiți de elanuri mistice și însetați de senzații tari.
Andrei Terian 
(critic)

Nici un alt autor român care lucrează azi nu scrie cărți care să-mi placă și să mă intrige mai mult. Romanele lui Radu Aldulescu transpun o experiență personală venind dintr-o parte a societății românești pe care nu am cunoscut-o și la care nu aș fi avut niciodată acces dacă proza lui nu m-ar fi ajutat să o văd și să o înțeleg.
Bogdan Suceavă 
(scriitor)

’89 e, pentru personajele acestui autor, o bornă extrem de semnificativă, iar pentru autorul însuşi, o provocare. Dintre prozatorii care, de două decenii şi ceva încoace, au încercat să ficţionalizeze evenimentele din Decembrie, integrînd o dimensiune de reflecţie morală ficţiunii lor, Radu Aldulescu a ilustrat în modul cel mai convingător subiectul controversabil al unei Revoluţii situabile „sub pecetea tainei“.
Bianca Burța Cernat 
(critic)

Radu Aldulescu e unul dintre puținii noștri prozatori născuți și nu făcuți. Scrie proza așa cum respiră, o proză bolovănoasă, gâfâită uneori, cinică și tulburătoare în același timp. Poate să nu-ți placă, dar e imposibil să nu-i admiri forța cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna.
Ștefan Agopian 
(scriitor)

Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt în peisajul literar românesc cam așa cum a apărut Rasputin la curtea Țarului Nicolae, intrând cu opincile noroite în fițele parfumate și înzorzonate ale optzecismului, băgându-și palmele muncite pe sub fustele Țarinei proza scurtă și, în general, neținând cont de «progresele» tactice/teoretice ale prozei momentului.
Bogdan-Alexandru Stănescu 
(scriitor, critic)

Proza sa mizerabilistă si nonexperimental(ist)ă i-a făcut pe unii comentatori – de la Mihai Zamfir la Dan C. Mihăilescu – să-l plaseze nu doar între beatnici si Céline sau intre Gorki si Suksin, ci și în descendența lui Eugen Barbu, pe drumul de la literatura mahalalei la cea a cartierelor muncitorești.
Paul Cernat 
(critic)

El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda: aceeași mână „grea”, același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria și îngerii, în cărțile acestui romancier găsim numai reacție umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omenești și realitatea comportamentală a personajelor sunt esențiale. Scoase în față, ele sunt iluminate din toate unghiurile și etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o țesătură epică plină de consistență, care ne amintește de Faulkner, D. H. Lawrence și Thomas Mann.
Șerban Tomșa

(scriitor)

Tags : Literatura lui Aldulescu

Leave a Response