close
Poezie

Din lung prelung de Câmpulung

De-aici, din Câmpulung Muscel, fusese trimisă odinioară scrisoarea boierului Neacşu, primul text compact scris în limba română şi păstrat, căci ne gândim că vor mai fi fost şi altele, arse şi risipite de timp, poate chiar mai vechi. Oricum, ţinutul devine legendar în vreme, nu numai prin atestarea de limbă română scrisă, ci şi prin însăşi matca pe care o reprezintă, matcă a baladei pastorale, spiritualitate dintâi a neamului nostru. La câteva strigăte mai în sus de Câmpulung şi spre stânci, din Rucăr, se ştie, ciobanii au adus cântecul Mioriţei prin munţi până la Întorsătura Buzăului, şi de-aici, din gură în gură, ca sărutul, în pretutindinea ţării.
Aici, în acest triunghi de magică frumuseţe, al munţilor cu dealul şi cu valea, poate cel mai frumos loc din lume şi din ţară după placul inimii mele, aici, unde limba vorbită are o claritate fonetică de cristal, încât îţi vine să crezi că aici s-a născut mai întâi limba română şi probabil că aşa şi este, aici, în aerul curat şi cu aripi, unde privirea niciodată nu e în jos, ci în sus, trasă de zăpada eternă a piscurilor, aici sălăşluieşte cosmosul stelelor de noapte şi de zi, predestinat patriei noastre. Îţi vine să strigi, mirându-te: oare ce zei uriaşi au fost îngropaţi sub munţi, de au munţii atâta măreţie şi tăcere vorbitoare în ei!
Aici, noaptea, la amiaza nopţii, se poate auzi cum se roteşte pământul pe axa polilor cu un murmur aparte, asemeni celui de copil alăptat.
Aici, timpul are făptură şi se poate vedea cu ochiul şi atinge cu mâna lui Toma Necredinciosul. O foame negrăită, de viaţă, te umple şi, fântână fără de fund, deşerţi în tine mirajul, ca şi cum apei i-ar fi sete de apă. Să fie acesta sentimentul dorului din doină?
Frunză verde de mălin,
duce-m-aş ca să revin;
frunză verde de stejar,
deasă-i piatra, eu sunt rar;
frunză verde leuştean,
mi-este ora cât un an;
anul cu lumile, lumile ca stelele…
La Câmpulung, aerul este găurit de păsări, prin acele locuri curg în jos, la Câmpulung, luminile de la stele. La Câmpulung, e perna ţării. Ne încercăm şi noi pe dulceaţa ei de somn de zăpadă… Noi ne iubim patria şi nu ne este câtuşi de puţin ruşine de aceasta, cum umbrei nu-i este ruşine de stejarul său. Umbră aş vrea să fiu la Lungul Câmpulung…

Nichita Stănescu

Tags : campulungnichita stanescupoezie

Leave a Response