close
Cronică

Doina Cornea, fragmente din ultima carte

„Vedeţi, Mircea Eliade are dreptate cu această rezistenţă prin cultură. Dar, cred că eu am înţeles-o bine, nu intelectualii români pentru care rezistenţa prin cultură înseamnă a scrie, a crea ceva şi pe urmă a rămîne acelaşi om. A aplauda, a face compromisuri. Pentru mine a fost, într-adevăr, să citesc nişte cărţi, să vin în contact cu nişte idei, să mi le însuşesc pînă în adîncul fiinţei mele şi să le mărturisesc. Adică să le aplic în viaţa mea, în existenţa mea, în tot ce fac, în faptele mele. Aşa am venit în contact cu nişte gînditori, fie români din Occident, fie francezi… M-au influenţat foarte mult dintre români Mircea Eliade, Eugen Ionescu. […] Ştiu că băteam foarte mult Rinocerii lui Eugen Ionescu. Spuneam că noi ne rinocerizăm zi de zi. […] Adică ne dezumanizăm zi de zi, nemaigîndind, conformîndu-ne tuturor directivelor care ne vin de la partid. Şi modul de-a gîndi ni-l însuşim, fără să judecăm prin noi înşine. Unul dintre textele mele către tineri era: Să redevenim noi înşine! Adică să vedem cine sîntem şi aşa să ne manifestăm.

Bun, dar şi filozofi occidentali… De fapt, pe Bergson îl citisem ceva mai înainte. M-a interesat foarte mult. Este un filozof care ar trebui cumva introdus [studiat – n.n.], pentru că gîndirea lui formează şi ne ajută să evităm nişte capcane ale înstrăinării, ale alienării. E extraordinar de interesant! Gîndirea lui nu se îndreaptă împotriva totalitarismului. În general, omul se înstrăinează şi într-o societate democrată. El spune că datorită procesului de cunoaştere, omul spaţializează timpul. Adică noi ne privim în spaţiu, ori în spaţiu privindu-ne nu ne trăim durata, ceea ce sîntem: esenţa, care ar trebui să ne absoarbă toată puterea de a ne concentra. Deci este o contradicţie în procesul de cunoaştere între spaţial şi temporal în spiritul nostru. Atunci, punînd accentul pe spaţialitatea gîndirii, pe imagini şi aceste sincope temporale, care intervin între imaginile spaţiale, sîntem orientaţi într-o falsă direcţie. În aceea de a dori să părem, adică imaginea şi să o afişăm altora. Dar, afişînd mereu astfel de imagini, ne dedublăm şi într-o bună zi ne trezim că vrem doar să părem şi nu să fimA fi este legat de timp, de temporalitate, de durată. El aşa-i spune. E foarte interesant!“

*

„Mi-am intrat în rol de opozantă [odată cu prima scrisoare trimisă la Radio Europa Liberă – n.n.]. Mi-am asumat rolul, mi-ar fi fost ruşine să bat în retragere. Ş-apoi au continuat. Sînt 31 de texte, care au devenit tot mai înverşunate pe măsură ce condiţiile noastre deveneau mai aspre, mai dure. Sigur că atunci mi se părea şi mie puţin ieşit din comun şi extraordinar ce făceam. Dar, vă spun cu mîna pe suflet, că eu n-am făcut nimic extraordinar. Eu m-am comportat absolut normal şi dacă nu au fost mai mulţi care să facă acelaşi lucru, înseamnă că ei nu se comportau normal ca şi cetăţeni. Asta e! În fond, a început să devină un pariu pentru mine, în toată perioada asta. Întîi la Universitate, cînd numai acolo mă manifestam, faţă de studenţi.

Bine, am mai avut şi acţiuni civice aici la Cluj, n-are nici o importanţă. Erau pur civice. Îmi ziceam că eu încerc cît se poate, ce se poate face, ca să trăim mai demn. Să le arăt şi altora că se poate face ceva. Că nu e chiar un miracol să-ţi deschizi gura, să spui primarului, sau cum îi zicea, secretarului de aicea sau să te plîngi lui Verdeţ, sau să te plîngi patriarhului. Pentru că am făcut asta, le-am scris scrisori, lui Teoctist. El ştie, ştie! Erau pur şi simplu atitudini cetăţeneşti, care au fost fără consecinţe, tocmai pentru că erau luate ca atitudini cetăţeneşti, [nepublice – n.n.]. Sigur că eram spionată, probabil.

Ei, dar cînd a fost Europa Liberă, aici deja era ceva public, ce se adresa maselor, nu unui patriarh, unui secretar sau unui ministru, gesturi care rămîneau necunoscute. Deci, era mai periculos pentru regim [mesajele publice – n.n.]. Şi atunci au venit anchetele. Dar eu am mers înainte pentru că nu te poţi dezonora, totuşi. Ai început ceva, susţii nişte idei, nu poţi să faci contrariul ideilor. Îndemnam pe alţii şi pe mine să nu mă îndemn? Nu se poate! Deci cam asta a fost.“

*

„Aş putea zice că au fost zece ani de luptă, din care opt ani sigur publici şi n-am plecat [din ţară – n.n.]. În ultimul timp, cred că şi dacă m-ar fi omorît tot n-aş fi plecat pentru că te întăreşti făcînd zi de zi un mic exerciţiu spiritual de demnitate. […] Eu nu sînt, n-am nimic deosebit. Sînt un om ca toţi oamenii. Şi atunci, făcînd zi de zi un mic exerciţiu de rezistenţă, eu m-am îmbogăţit şi întărit spiritual. Eu citeam nişte cărţi şi cu gîndul să găsesc argumente, la sfîrşit, împotriva comunismului, a materialismului. M-am înarmat pentru asta şi mă şi exersam. Fiecare puteam face asta. Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar eu am încercat să fac exerciţii, şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate…“

*

„Eu în toate, zic, am fost împinsă de undeva, de ceva. Eu nu ştiu de ce, de spiritul nostru naţional sau de Dumnezeu. Habar nu am, dar multe întîmplări mi s-au părut chiar foarte semnificative.“

Fragmente preluate din cartea Doina Cornea. Dincolo de zid. Individualitate, autenticitate, opoziţie în comunism de Cornel Jurju, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017.

Tags : dincolo de ziddoina cornea

Leave a Response