close
Creștinătate

Evreii faţă în faţă cu Hristos. Acuzaţii şi dezvinovăţiri

O problemă mai mult decît gravă pe care o ridică tendinţa de “corectare” a istoriei este citirea trecutului prin experienţa crimelor comise de regimurile totalitare din secolul XX. De la condamnarea criminalilor de război implicaţi în campaniile de exterminare a evreilor, pînă la urmărirea penală pentru anti-semitism, atunci cînd acest termen începe să acopere o arie din ce în ce mai mare de înţelesuri şi subînţelesuri, este un drum întortocheat şi alunecos care sfîrşeşte într-o mlaştină a ignoranţei şi a urii.

Poporul evreu este unul din cele mai puternice şi mai influente popoare din istoria omenirii, dacă este să o fac pe imparţialul, iar dacă este să-mi exprim convingerea personală, izvorîtă din credinţa mea creştină, atunci poporul evreu este poporul ales al lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Biblia.

Din păcate, simplul fapt că eu, în calitate de creştin, invoc Biblia, pentru o parte a evreilor este o blasfemie. Această afirmaţie nu este o înţepătură venită din spirit de concurenţă confesională, ci o realitate confirmată de două mii de ani. Polemica dintre creştini şi evrei este, fără îndoială, cea mai lungă şi cea mai susţnută din istorie.

Nici o altă confruntare religioasă nu a dat naştere atîtor texte polemic-filozofice, poetice, imnografice, exegetice. Această extraordinară tradiţie a polemicii iudeo-creştine se cuvine a fi cercetată, valorificată şi apreciată la justa ei valoare. Cenzurarea acestui uriaş fond cultural, îndrăznesc să spun cel mai mare din istoria omenirii, atît prin cantitatea, cît şi prin varietatea genurilor literar-artistice pe care le presupune, este un act de vandalism fără precedent. Faptul că aceste monumente ale literaturii universale nu sînt studiate în Facultăţile de Filozofie şi literatură şi, îndeobşte nicăieri în arogantul învăţămînt “laic” este dovada cea mai grăitoare a faptului că cenzura aplicată polemicii iudeo-creştine nu este o necessitate post-hitleristă, ci are o vechime mult mai mare.

Însă cenzurarea la nivelul cultural, în spaţiile academice, a înaintat treptat pînă la înaltele foruri ecleziale şi statale. În 1965, Vaticanul a fost impus să-şi definească poziţia faţă de poporul evreu în sensul de a contrazice acuzaţia de “deicid” care se cuprinde în Evanghelii şi în imnografia creştină. Aşa a apărut documentul “Nostra Aetate” care îşi propune să restaureze pacea între creştini şi iudei prin renunţarea la realităţile consemnate în Evanghelii legate de complotul împotriva lui Hristos, trădarea, condamnarea şi răstignirea Lui.

Unul din argumentele invocate de “Nostra Aetate” este şi acela că nu toţi evreii au complotat împotriva lui Iisus şi de aceea orice generalizare este răuvoitoare. Rămîne să demonstrăm dacă individualismul tipic modern se verifică în societatea imperiului roman de acum 2000 de ani şi în tradiţia iudaică în special.

Desigur, această declaraţie oficială a Bisericii Catolice s-a făcut pe fondul crimelor săvîrşite împotriva evreilor de regimul lui Musolini. Este oare potrivită folosirea unei fobii cauzate de un regim totalitar recent pentru a recurge la cenzurarea unei religii cu o vechime de 2000 de ani? Este oare sinceră această pretenţie pacifistă a evreilor, sau ea nu este decît o prelungire a unei confruntări neîntrerupte vreodată dintre cele două religii: iudaismul şi creştinismul?

Strecurarea prejudecăţii cum că orice polemică, fie politică sau religioasă purtată cu evreii se constituie într-o încurajare a fascismului şi jigneşte victimele holocaustului este, fără îndoială, o exagerare.

Consiliul II Vatican a dat naştere unei adevărate vînători de expresii “anti-semite” în cărţile Noului Testament şi în imnografia creştină, în special cea răsăriteană, ortodoxă. Aşa se face că textul Slujbei Prohodului, care se cîntă în Vinerea Mare în amintirea patimilor Mîntuitorului, a fost cenzurat tacit în varianta nouă a Sfîntului Sinod al BOR, aruncîndu-se afară 13 strofe. De asemenea au fost cenzurate unele tropare din slujbele Învierii (de duminică), precum şi unele referiri la evrei din varianta liturgică a Evangheliei (aceea mare şi frumoasă din care se citeşte în biserici), aşa încît expresii precum “zis-a Domnul evreilor care veniseră la Dînsul” au devenit “zis-a Domnul celor ce veniseră la Dînsul” şi altele de acest fel.

Toate aceste modificări întreprinse de BOR s-au făcut fără vreo motivare scrisă şi fără a fi declarate. Ele urmează întocmai prescripţiile Consiliului II Vatican, deşi s-ar părea că Biserica Ortodoxă Română nu are nimic cu Roma, şi anticipează cu mult “intrarea” în Europa a României care abia în 2002 va fi declarată vinovată de crime împotriva evreilor prin controverstata Ordonanţă 31/2002.

Întrebarea legitimă pe care trebuie să ne-o punem este aceea dacă un monument literar cu o vechime de peste 1.200 de ani precum este Prohodul Domnului are vreo legătură cu holocaustul. O altă întrebare este în ce măsură parabolele imnografiei ordodoxe presupun evreii din zilele noastre şi dacă există măcar un singur loc în care, prin invocarea evenimentelor răstignirii lui Hristos, se sugerează nevoia de răzbunare a creştinilor.

Dacă în toate cărţile noului Testament, precum şi în întreaga imnografie ortodoxă nu va fi găsită nici cea mai mică aluzie la răzbunare împotriva evreilor, ci, dimpotrivă, vor fi găsite numeroase referiri prin care creştinii se identifică cu poporul evreu în abaterile sale, atunci cenzura impusă de Consiliul II Vatican este un fapt nedrept care, ca orice nedreptate, nu poate să aducă decît revoltă şi nemulţumire. În acest sens, Canonul Mare al Sfîntului Andrei Criteanu, citit în perioada Postului Mare, este ilustrarea cea mai grăitoare că ortodocşii, condamnînd faptele rele comise de evrei ca popor, sau ca individualităţi, şi le asumă ca pe ale lor, identificîndu-se cu poporul lui Dumnezeu în bine şi în rău.

Aşadar, pe ce se bazau imnografii creştini atunci cînd au alcătuit Canonul Prohodului, lansînd acuzaţii de genul: “Îngîmfat Israil, / Ucigaşe popor! / Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi, / Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti?” sau “O, neam jidovesc! / Îndărătnic, ce-ai primit arvuna! / Cunoscut-ai ridicarea Bisericii; / Pentru ce dar pe Hristos L-ai osîndit?” (Din strofele cenzurate de Sinodul BOR).

Aceste afirmaţii ale creştinilor erau oare îndreptăţite de tradiţia şi prescipţiile iudaice, sau erau rodul unei fobii colective cultivate pe himere şi superstiţii?

În continuare com încerca să vedem poporul evreu, nu prin prisma holocaustului, ci prin prisma cărţilor Vechiului Testament, aşa cum apar ele în ediţia Sinodală a BOR, fără ca cineva să se fi gîndit vreodată să propună cenzurarea lor pe motiv de instigare la ură religioasă şi naţională.

Astfel, în Cartea a Cincia a lui Moise (parte a Torei) stă scris:

“De vei auzi de vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă ca să locuieşti, că s-au ivit în ea oameni necredincioşi dintre ai tăi şi au smintit pe locuitorii cetăţii lor, zicând: Haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-aţi ştiut, caută, cercetează şi întreabă bine, şi de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei” (XIII, 12/16).

“Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei” (XIII, 10).

“ Cînd te vei apropia de cetate ca s-o cuprinzi, fă-i îndemnare de pace. De se va învoi să primească pacea cu tine şi-ţi va deschide porţile, atunci tot poporul ce se va găsi în ea îţi va plăti bir şi-ţi va sluji. Iar de nu se va învoi cu tine la pace şi va duce război cu tine, atunci s-o înconjuri. Şi când Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să loveşti cu ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea” (XX, 10-13).

Aceleaşi prescripţii şi în cărţile Cronicilor:

„Curînd Sirienii au fugit de Israeliţi, iar David, a nimicit Sirienilor şapte mii de care şi patruzeci de mii de pedestraşi, şi pe Şofac, comandantul oştirii, I-a ucis” (Cartea Întîia a Cronicilor XIX, 18).

“Însă pe copiii lor nu i-a ucis, fiindcă a făcut după cum este scris în lege, în cartea lui Moise, unde a poruncit Domnul, zicând: „Părinţii nu trebuie să fie ucişi pentru feciori, nici feciorii nu trebuie să fie ucişi pentru părinţi, ci fiecare să fie ucis pentru păcatul lui” (Cartea a Doua a Cronicilor XXV, 4).

Şi pomenirea doar unuia dintre genocidurile săvîrşite de poporul evreu, în Cartea Esterei:

“Au făcut deci sfat în luna întâi, adică în luna Nisan, în anul al doisprezecelea al domniei lui Artaxerxe, şi au aruncat Pur, adică sorţi, de faţă cu Aman, ca să vadă în ce lună şi în ce zi să fie ucis dintr-o dată poporul lui Mardoheu, şi a căzut sorţul pe luna a douăsprezecea, adică pe luna lui Adar” (III, 7).

Întorcîndu-ne la creştinism, trebuie să spunem că acuzaţiile aduse lui Hristos se bazează doar pe prescripţii vechi testamentare şi de aceea El a putut fi condamnat doar de evrei, nicidecum de romani, care l-au declarat nevinovat. Vina de moarte a lui Hristos a fost aceea că s-a declarat pe Sine fiu al lui Dumnezeu, pe care mai marii sinagogii au calificat-o drept hulă, iar pentru hulă Legea prescrie moartea:

“Deci pentru aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5, 18).

“Deci a ieşit Iisus afară, purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: Iată Omul! Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 19, 5-7).

“Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iată acum aţi auzit hula Lui. Ce vi se pare? Iar ei, răspunzând, au zis: Este vinovat de moarte” (Matei 26, 65-66).

“Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheamă Hristos? Toţi au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăşi Pilat: Dar ce rău a făcut? Ei însă mai tare strigau şi ziceau: Să fie răstignit! Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apă şi-a spălat mâinile înaintea mulţimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Evanghelia după Matei 27, 22-25).

Prin urmare, răstignirea lui Hristos a fost cerută nu de un grup de evrei rebeli, ci de sinagogă, în conformitate cu prescripţiile de mii de ani ale credinţei iudaice. Evreii nu au renunţat niciodată la aceste prescripţii, ele conţinîndu-se în însăşi esenţa credinţei iudaice care consideră vinovat de moarte pe oricice se închină altui Dumnezeu decît cel al iudeilor. Individualismul, din prisma căruia se încearcă disculparea poporului evreu în „Nostra Aetate”, era de neconceput în cadrul comunităţii iudaice de acum 2000 de ani. Nici un evreu nu putea avea altă părere decît sinagoga şi să rămînă în acelaşi timp evreu, deoarece era exclus din sinagogă, dacă nu chiar ucis, cum este cazul Apostolului Ştefan care a crezut în Hristos.

În principiu, uciderea lui Hristos este conformă Legii iudaice, ea nefăcînd decît să se alinieze unui şir întreg de ucideri la ordinul Sinagogii, printre care şi cazurile unor proroci. Însă dacă Hristos nu este un proroc mincinos, ci este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, cel vestit de proroci, atunci Legea trebuie să pice pentru a da loc noului legămînt, pe care evreii credincioşi îl mai aşteaptă încă.

Dacă Hristosul mărturisit de creştini este izbăvirea făgăduită iudeilor? Oare creştinii au dreptul, în condiţiile democraţiei de astăzi, să aibă această credinţă? Sau trebuie, potrivit prescripţiilor iudaice, să fie persecutaţi, să li se interzică dreptul la cinstirea memoriei collective a Biserii lor şi, ceea ce este şi mai grav, să fie obligaţi prin lege să renunţe la convingerea că Iisus Hristos a fost o persoană istorică concretă, care s-a născut, a propovăduit şi a fost răstignit în sînul poporului evreu? Şi toate acestea să fie făcute sub masca binevoitoare a luptei contra rasismului şi fascismului…

Jertfa lui Hristos a fost prevestită cu mii de ani mai devreme, în detalii care, dacă nu ar fi cuprinse în cărţile Vechiului Testament ar fi putut fi declarate invenţii fabricate de creştini. Nu doar moartea lui Hristos a fost prorocită, ci şi trădarea, cu tot cu încercarea de a măslui adevărul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Vom lăsa la o parte multele prorocii referitoare la naşterea lui Hristos din spiţa lui David, în Betleem, şi ne vom limita doar la cele legate de trădarea, patima şi mistificare adevărului despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel răstignit.

Aşadar, iată cei 30 de arginţi pomeniţi în Evanghelii, primiţi de Iuda şi reîntorşi sinagocii cu mărturisirea: “Am vîndut singe nevinovat!”

Textul Vechiului Testament: “Atunci a grăit Domnul către Mine: „Aruncă-i olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar” (Prorocul Zaharia 11, 13).

Textul Noului Testament: “Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Zaharia proorocul, care zice: „Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel, şi i-au dat pe Ţarina Olarului după cum mi-a spus mie Domnul” (Evanghelia după Matei 27, 7-10).

Potrivit prorociilor, Hristos trebuia să fie vîndut de unul din oamenii apropiaţi şi să fie predat la moarte de cei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi neam:

“Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul” (Psalmul 40, 9). Sau: “Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. Iar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat în acelaşi gând!” (Psalmul 54, 12-15).

Hristos este nevinovat şi a fost omorît pentru a plini rînduiala lui Dumnezeu: „Nu se afla în el faradelege şi în gura lui nu se găseşte minciună; dar Domnul a vrut să-l zdrobească şi să-l facă să sufere” (Prorocul Isaia 53, 9. l0).

Răstignirea a fost prevăzută cu mai bine de o mie de ani înainte în detalii uimitoare de prorocul David, care descrie scena împărţirii hainelor lui Hristos cel răstignit de către ostaşii romani: “Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Psalmul 21, 20).

Învierea lui Hristos, adică Dumnezeirea Lui, avea să fie tăgăduită chiar de martorii oculari:

“Pus-au împotriva mea rele în loc de bune şi ură în locul iubirii mele” (Psalmul 108, 4). “Nu mă da pe mine pe mâna celor ce mă necăjesc, că s-au ridicat împotriva mea martori nedrepţi şi nedreptatea a minţit sieşi” (Psalmul 26, 18). Aici trebuie să amintim despre banii plătiţi soldaţilor de către mai marii sinagogii pentru a ascunde adevărul învierii, aşa cum este consemnat în Evanghelii.

Sînt oare toate acestea, dar şi alte numeroase referiri din Vechiul Testament la Hristosul creştinilor simple coincidenţe? Este oare tendinţa de cenzurare a adevărului istoric, în care un loc aparte îl ocupă obsesia interzicerii prin lege a cultului “persoanelor vinovate de infracţiuni contra păcii şi omenirii” o necesitate impusă de grozăvia holocaustului? Sau “şergerea numelui” are o vechime mult mai mare, întemeindu-se pe prescripţiile milenare ale iudaismului?

În continuare dau doar cîteva pasaje din Vechiul Testament care demostrează că “cenzurarea memoriei” are un sens adînc şi cu o foarte îndelungată tradiţiei la poporul evreu:

“Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie” (Psalmul 68, 32); “Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui” (Psalmul 108, 12); “Eu insă, ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gînduri rele împotriva mea, cînd ziceau: să-i punem lemn otrăvit în mîncarea lui şi să-l smulgem de pe pămîntul celor vii, pentru ca nici numele să nu i se mai pomenească” (Ieremia XI, 19).

Aducînd toate aceste dovezi biblice milenare prin care trebuie privită moartea lui Hristos nu am nicidecum intenţia de a învinovăţi poporul evreu de uciderea propriului Mîntuitor, ci doar să semnalez gravitatea cenzurii aplicate unor întregi culturi şi religii, pornind de la prejudecăţile aduse de ideologiile totalitare moderne. A-l scoate pe Hristos din cadrul poporului evreu, din care s-a născut, în sînul căruia a propovăduit, a fost trădat şi răstignit, înseamnă a nega realitatea Lui istorică şi faptul că El este Mesia cel prezis de proroci. A spune că Hristos a fost răstignit de altcineva decît de evrei, înseamnă a recunoaşte că Hristos nu a existat, că este doar un personaj al mitologiei creştine şi nimic mai mult.

Acest lucru trebuie să-l poată explica mai marii Bisericii tuturor celor care încearcă să dea aspect politic unei probleme strict spirituale, religioase. A amenda Evanghelia în termenii în care au fost amendate regimurile fasciste, este inadmisibil şi se constituie într-o defăimare adusă întregii comunităţi creştine de oriunde şi de oricînd. Oare poporul evreu, apărîndu-şi memoria cea atît de dureroasă, doreşte să lovească fără cruţare şi fără discernămînt în ceea ce au mai sfînt creştinii? Vreau să cred că nu.

Să lăsăm cărţile sfinte şi imnografia tuturor religiilor neatinse de orgoliile politice. Ca şi creştin, am credinţa mea şi felul meu de a înţelege sfinţenia. Ca om de literie sensibil la frumuseţea stilului, ştiu să preţuiesc valorile altor culturi şi religii, fără a mă abate de la credinţa mea. Această înţelegere, întemeiată pe dragostea şi toleranţa propovăduite de Hristos, mă fac să privesc cu detaşare monumentele literaturii talmudice, precum şi cele ale Greciei, Indiei, Chinei antice sau ale Arabiei mahomedane. Să lăsăm loc polemicii civilizate între culturi şi religii, singura cale umană de  cunoaştere şi comunicare, ca cei mai buni şi cei mai drepţi să învingă prin cuvînt, nu prin sabie.

Cred că epoca în care am păşit, după experienţa persecuţiilor asupra evreilor de către regimurile fasciste, dar şi cele asupra creştinilor de către regimurile comuniste, ar trebui să ne aducă o mult mai mare înţelepciune şi să ne facă să gîndim mai mult atunci cînd rostim o acuzaţie la adresa unei religii sau culturi, cu atît mai mult cînd această acuzaţie se face cu titlu de Lege.

Vreau să trăiesc cu speranţa că nu am păşit în era demolării a tot şi a toate în numele toleranţei.

savatie.wordpress.com

Tags : evangheliaevreiHristostradarea lui Iisus

Leave a Response