close
PromovateSocial

EXCLUSIV: Povestea ziaristului Cornel Sabou, o lecție amară

Conform unor statistici publicate acum câțiva ani de către Agenția de Monitorizare a Presei – ActiveWatch, cel puțin zece ziariști din România erau, în fiecare an, bătuți sau târâți prin procese și chiar condamnați în urma unor sentințe dubioase la amenzi colosale, doar pentru încăpățânarea de a căuta și de a spune adevărul.

Lupta aceasta total inegală între ziariștii de investigație și autoritățile statului s-a declanșat încă din primele zile ale democrației post ceaușiste. Iar dacă atunci, la începuturi, ea avea forme grosolane și extrem de violente, cu timpul, mijloacele prin care autoritățile au încercat să închidă gura ziariștilor indiscreți și zeloși au devenit ceva mai subtile și, de cele mai multe ori, mai eficiente. Pornind de la metodele economice, mai ales în provincie, prin amenințarea fățișă a agenților comerciali pentru a bloca semnarea oricărui contract de publiciate în paginile ziarelor care deranjau, împingându-le astefel spre faliment, până la cumpărarea, pur și simplu, a respectivelor ziare de către oamenii puterii sau interpuși de-ai lor.

De la desființarea chioșcurilor de difuzare, până la distrugerea Rodipet-ului, cea mai mare rețea de distribuție a presei din România. De la discreditarea jurnaliștilor de bună credință, până la cumpărarea lor cu diverse privilegii sau doar cu asigurarea unui loc călduț de muncă în redacția unui ziar docil în fața autorităților locale.

Așa se poate spune că astăzi, după aproape 28 de ani de democrație, privind spre peisajul tot mai sumbru al presei din România, lupta aceasta aproape că a fost câștigată de către dușmanii de moarte ai jurnalismului autentic.

În ultimii ani, am tot bătut țara în lung și-n lat și mărturisesc că nu prea am mai găsit aproape nicăieri vreun ziar care să-mi atragă atenția prin dezvăluiri legate de afacerile puterii locale. Tot ce poți citi prin orașele țării sunt doar critici minore sau, pur și simplu, adevărate articole de PR, în care administrațiile locale sunt ridicate în slăvi. Așa se face că sute de jurnaliști au rămas în ultimii ani fără un loc de muncă, ajungând să trăiască la limita subzistenței. Povestea care urmează este exemplul cel mai grăitor al acestui trist fenomen. E povestea dramatică a unui ziarist, cândva investigator de temut, care astăzi a pierdut tot și se chinuie zi după zi să supraviețuiască.

Un ziarist care a vrut să schimbe lumea

Cornel Sabou

“Anul trecut, Octavian Butuza, un ziarist de mare valoare din Baia Mare, cunoscut în tot orașul, s-a sinucis. După zeci de ani de presă de calitate, fără a face nici un compromis, a rămas fără loc de muncă, fără casă, fără familie. A pierdut tot. A înghițit un pumn de pastille și a murit. Cam asta e pe scurt imaginea de astăzi a presei aici, în Baia Mare. Jalnică și înfricoșătoare.“

Mă privește grav, încruntat, fără să mai zică nimic în plus. Așa a început întâlnirea noastră, cu povestea asta dureroasă despre Tavi, prietenul lui. Stăm amândoi aici, în sufrageria lui sărăcăcioasă, pe niște fotolii ponosite, și bem din două stacane ciobite o cafea subțire ca apa chioară și gust rânced care-mi aduce aminte de nechezolul de pe vremea lui Ceaușescu.

Cornel Sabou, așa îl cheamă. Un nume cândva cunoscut în toată țara, atunci când anchetele lui, multe din ele publicate în ziarele de calibru din București, ținteau în plin greii puterii, polițiști și procurori de temut, oameni de afaceri veroși, adică toți impostorii unui sistem corupt pe care-l ura din toți rărunchii. A fost unul din cei mai tenace și curajoși reporteri de investigații pe care i-a avut presa în România post comunistă. Nu a tăcut și nu a iertat nimic din tot ce a însemnat hoție și corupție, nu a făcut nici un compromis, a rezistat cu stoicism în fața amenințărilor de tot felul, a îndurat procese penale grele și chiar agresiuni fizice uneori sângeroase. Pentru el, fiecare dezvăluire publicată era o mare victorie. Visa atunci că va putea schimba lumea, că puțin câte puțin va reuși să primenească și el ceva din viața asta grea pe care o îndură românii. Nu, nu era un romantic naiv, la fel ar visa și acum dacă ar fi să o ia de la capăt. Chiar dacă astăzi el nu mai are nimic, chiar dacă și el, ca și prietenul lui, Tavi, a pierdut tot și scrâșnește din dinți când vede cum ticăloșii despre care a scris atâtea dezvăluiri se lăfăie azi în lux, rânjindu-i parcă în nas. “Jurnalismul de investigații a rămas o poveste despre trecut“, îmi zice zâmbind amar.

Cornel Sabou în închisoare

“Ce vedem astăzi pe piață, puținele dezvăluiri care mai apar răzleț, sunt aproape toate scoase la comandă, cu un interes ascuns. Politic, financiar, sau de altă natură. Totul e împărțit astăzi în mai multe tabere care se luptă între ele. Cineva are cutare interes sau dușman și pentru asta pune pe tavă presei o dezvăluire sau chiar o campanie de presă. În felul ăsta își face culoar sau distruge un om. Asta e cam tot ce a rămas din presa de investigații. Cuvinte precum „dreptate”, „adevăr”, au rămas vorbe goale. Ca să nu mai zic de termenul celebru, „deontologie”, care a ajuns să fie folosit în bătaie de joc, exact în sensul opus celui real. E trist unde am ajuns, foarte trist. Când îmi aduc aminte cum era cândva presa în România, îmi vine să plâng. Da, cum spuneam, a rămas o poveste despre trecut. Un trecut pe care nu-l regret absolut deloc. Au fost zile frumoase, fiecare articol de-al meu îmi aducea o bucurie care-mi făcea viața mai frumoasă. Am câștigat premii, am dat jos oameni politici, am ajutat omul de rând atât cât am putut, cititorii mă lăudau, mă opreau pe stradă să-mi strângă mâna și să mă încurajeze. Nu, nu regret nimic. Chiar dacă din toate astea n-am mai rămas cu nimic.“

        Stau pe fotoliul ăsta ponosit și îl ascult plin de compasiune, deși atitudinea lui rămâne mereu demnă și impasibilă. Vorbește pe un ton monoton, neutru, impersonal, de parcă ar povesti despre altcineva. Fumează țigară după țigară, făcând în toată sufrageria rotocoale mari de fum. Locuiește aici cu chirie, împreună cu prietena lui. S-au mutat de curând, e un apartament vechi și prăpădit aflat într-un cartier de la marginea orașului. Nu și-au putut permite altceva, abia îl pot plăti și pe ăsta. “Muncesc în construcții, din asta trăiesc”, îmi zice, privindu-mă în ochi cu un surâs aspru. “Zidărie, zugrăveală, gresie, faianță. E tot ce mai știu să fac.“

Inamicul public numărul unu

Cornel Sabou cu copiii lui

      Cornel are 46 de ani. Se poate spune că suntem prieteni vechi, ne-am cunoscut acum vreo 19 ani, când am venit aici, la Baia Mare, să fac un reportaj despre el. Pentru că atunci, Cornel Sabou era în pușcărie. Publicase o anchetă despre abuzurile unei judecătoare, iar pentru asta a plătit cu libertatea. Era al doilea jurnalist român condamnat la închisoare pentru calomnie, primul fiind Viorel Ilișoi, un alt reporter de mare calibru, care în 1992 a stat 19 zile în pușcărie pentru același așa-zis delict de presă. Cornel a fost condamnat la zece luni de închisoare. Pe 21 august 1998, a fost aruncat într-o celulă plină cu violatori, tâlhari, criminali. “Sistemul penitenciarelor din România nu face deosebire între infracțiuni”, îmi spune. “Un om care a condus fără carnet stă în aceeași celulă cu unul care și-a omorât mama. Așa am stat și eu, la grămadă cu recidiviști grei. Țin minte că în fiecare dimineață, când mă trezeam, țineam ochii închiși și mă rugam ca atunci când îi deschid să mă trezesc din coșmar și să văd camera mea de acasă, să-mi văd copiii, să văd patul meu, să simt perna mea sub cap. Au fost niște zile cumplite, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea.“

A lăsat acasă doi copii și o soție însărcinată în luna a noua, însă judecătorii nu s-au arătat deloc impresionați de povestea asta. După patru zile de închisoare, a primit vizita unor colegi din presa locală care l-au anunțat că soția lui a născut un băiat. A cerut puțină clemență, o scurtă întrerupere a pedepsei, dar nici atunci vestea asta nu a înduioșat pe nimeni. Acela a fost momentul în care m-am hotărât să merg la Baia Mare, să-l cunosc pe Cornel, și să fac un amplu reportaj despre povestea lui halucinantă.

Era sfârșitul lui august, 1998. Am reușit atunci să-l vizitez chiar la penitenciar, să văd cu ochii mei cum stă închis într-o cameră mizerabilă, alături de criminali fără scrupule, ca într-un coșmar sinistru. Am fost apoi la el acasă și am văzut doi copilași întrebând întruna de tata, și o soție abia venită de la maternitate cu un prunc în brațe, speriată că n-are ce să pună copiilor pe masă. Am văzut toate astea și m-am îngrozit, nu puteam să cred că în România post comunistă se mai putea întâmpla așa ceva. La finalul șederii mele de atunci în Baia Mare, am pornit într-o amplă documentare chiar pe acel subiect pentru care Cornel fusese condamnat. Concluzia a fost pentru mine fără echivoc: abuzurile judecătoarei despre care a scris erau în totalitate reale, iar pașii pe care el i-a urmat în ancheta pe care a scris-o erau ca după manualul de presă.

Așadar, condamnarea lui Cornel Sabou a fost un abuz uriaș, de neimaginat într-o țară democratică. “Au vrut să-mi închidă gura, prin orice mijloace“, își amintește el. “Pentru mafia locală de atunci eu eram inamicul public numărul unu. Le deranjam afacerile, le stricam jocurile, trebuia să scape de mine. Cu amenințări nu le-a mers, nici atunci când am luat bătaie nu au reușit. S-au gândit să mă condamne repede, să mă ascundă în închisoare, zicând că așa mă vor cuminți. Așa gândeau ticăloșii.“ Cazul lui Cornel Sabou s-a aprins repede și a făcut vâlvă mare chiar și în străinătate.

Așa se face că, după 45 de zile de închisoare, la presiunile presei și ale unor organizații civice, președintele de atunci, Emil Constantinescu, i-a semnat grațierea. În loc să meargă însă acasă, la ai lui, Cornel a fost nevoit să se interneze în spital. Din cauza mizeriei din închisoare s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar asta l-a izolat în continuare de familie încă trei luni. Totul era ca într-un coșmar care nu se mai termina și care îi umplea sufletul de disperare și furie. “Țin minte că abia așteptam să-mi văd copiii“, îmi zice parcă și-acum cu o urmă de ciudă în priviri.”Nu puteam să-i văd, era periculos să intru în contact cu ei. Și îmi era tare greu. Și cu cât îmi era mai greu, cu atât simțeam mai tare cum mocnește în mine o ură pentru tot ce mi-au făcut ticăloșii ăia care mi-au anulat o bucată din viață. Abia așteptam să ajung acasă și să mă apuc iar de scris. Să dau cu ei de pământ!“

După ce s-a pus cât de cât pe picioare, a făcut primele demersuri prin care a dat statul român în judecată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. După un proces lung, la care a fost reprezentat de Monica Macovei, pe atunci președinte al APADOR-Comitetul Helsinki, curtea i-a dat câștig de cauză, condamnând statul român pentru condamnare abuzivă și obligându-l la plata unei despăgubiri morale de 5000 de euro. Pentru Cornel Sabou a fost o mare victorie, și o dovadă incontestabilă că ceea ce face el este un jurnalism de calitate, vrednic de un deosebit respect. “Verdictul ăsta mi-a dat și mai mult curaj”, îmi povestește. “În vreme ce unii dintre colegii mei au abandonat lupta și ori s-au lăsat de scris, ori au trecut în slujba sistemului, la presa oficioasă, eu mi-am văzut mai departe de drum. De-acum, nimic nu mai putea să mă dea înapoi. Așa gândeam atunci. De unde era să știu ce orori vor urma?”

                                                 Lupta cu mafia

           Se ridică de pe fotoliu și merge până la bucătărie, să-și mai pună niște cafea. Nu, eu nu mai vreau, nu îi spun de ce, ar fi o impolitețe să-i spun că are un gust rânced, ca nechezolul din anii lui Ceaușescu. Dar parcă ghicind ce gândesc, se scuză și-mi zice că asta e tot ce poate să cumpere, că banii lui sunt cu mare grijă drămuiți, că n-are nici măcar să-și încarce cartela de telefon. Aici, în sufrageria în care stăm, nu sunt decât fotoliile astea ponosite și o măsuță de lemn ciobită la colțuri. Cum e posibil, mă întreb, ca un ziarist de talia lui să trăiască așa? Unde-i este familia, ce-i cu copiii lui? Nu știam încă nimic din toate astea și parcă nu îndrăzneam să-l întreb. Aici locuiește cu o fată pe care mi-a prezentat-o ca fiind prietena lui. Pare că s-au cunoscut oarecum recent, și că și-au unit destinele după ce au trecut amândoi printr-un mariaj eșuat. Și totuși, de cum am intrat în apartamentul ăsta sărăcăcios, am simțit parcă aerul rece al unei singurătăți apăsătoare.

Cornel se întoarce cu cafeaua, se așază din nou pe fotoliu și își aprinde o țigară. “Știi, era odată aici, în Baia Mare”, îmi spune, “un senator cu care eram bun prieten. Liviu Doru Bindea îl chema. Din păcate a murit, zic eu, în condiții suspecte. El mi-a spus cândva o vorbă care-mi sună mereu în minte, era înainte de a publica eu un serial despre corupția și hoțiile din Maramureș. Mi-a zis așa: “Cornele, dacă publici așa ceva, toți se vor uni împotriva ta. Și vreau să-ți spun că de mafia asta unită nu te poate scăpa nimeni!” Din păcate, a avut perfectă dreptate.”

Cornel Sabou în închisoare

După eliberarea sa din închisoare, Cornel Sabou s-a apucat din nou să scrie, de data asta mai înverșunat. Publica în ziarele locale, iar subiectele mai grele erau preluate și de presa centrală. În Baia Mare însă, după anul 2000, piața presei începuse să sufere anumite schimbări care nu erau deloc pe placul unui ziarist precum Cornel Sabou. Multe din ziare fuseseră cumpărate de oameni politici sau de așa-zișii moguli locali, care se foloseau de ele pentru a-și intimida adversarii politici sau pentru a-și ridica afacerile. Iar asta făcea din ziarist un umil vasal, plătit cu un salariu de multe ori mizerabil. Cornel n-a putut suporta un asemenea statut și s-a hotărât să-și facă propriul lui ziar. Și cum era destul de priceput și în domeniul construcțiilor, s-a gândit să-și deschidă o firmă cu acest profil de activitate care să-i susțină financiar un mic ziar local. Așa a apărut Viața Maramureșului, la început cu un tiraj modest, un ziar la care scria numai el. Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea firmei de construcții, tirajul a crescut vertiginos, devenind unul din cele mai importante ziare din Baia Mare. Totul mergea minunat, îmi spune. “Aveam afacerea mea din care puteam să țin familia și să am jucăria mea, ziarul ăsta la care țineam foarte mult. Eram un ziarist liber, puteam să scriu orice, despre oricine. Ani de zile am publicat anchete care au zguduit viața politică și financiară din județ. Nu depindeam de nimeni și de nimic, am dat jos cu dezvăluirile mele șefi din poliție, din justiție, din garda financiară, din administrația locală. Am zgâlțâit din temelii toată mafia județului. Am avut zeci de procese de calomnie, toate câștigate de mine. Au încercat să-mi cumpere ziarul, au pus sute de controale să mă vâneze, să-mi controleze firma, mi-ai trimis tot felul de interpuși să mă momească și să calc strâmb. Nimic din toate astea nu le-a ieșit. Totul până într-o zi, când sfatul pe care mi l-a dat Bindea, prietenul meu senator, s-a adeverit întru totul. Atunci, toată mafia din județ a sărit pe mine.” Îl ascult cu o emoție tot mai apăsătoare, ca și cum aș vedea secvențele unui film care te scoate din minți. De 19 ani nu ne-am văzut și tot de-atunci n-am schimbat o vorbă cu el. Habar n-aveam ce face, cum și-a petrecut toți anii ăștia. Îl văd acum, vorbindu-mi despre toate întâmplările astea ca despre o poveste citită într-o carte care acum îl lasă total rece. “Da”, îmi zice pe un ton sec. “Știu că am greșit și eu. Nu trebuia să le ofer prilejul ăsta.”

                                                O greșeală fatală

          Firma lui de construcții nu-i aducea atâția bani încât să se simtă vreun bogătan. Îl ținea oarecum pe linia de plutire, cu traiul de zi cu zi al familiei și cu tipărirea ziarului. Avea o mână de angajați cu care făcea lucrări mărunte de renovare pentru diverși beneficiari. De multe ori, mergea să facă comandă de materiale de la depozite, și cum nu avea bani cash, lăsa o filă CEC, cu data plății fixată, de regulă, în 30 de zile, atunci când putea plăti și beneficiarul la care ajungeau materialele. “Era o practică curentă”, îmi zice. “În mod normal, dacă apăreau probleme și beneficiarul nu plătea la timp, se rezolva amiabil. Părțile se întâlneau, discutau și stabileau alte termene.” În cazul lui Cornel Sabou nu s-a întâmplat așa. Atunci când au apărut primele probleme de acest fel, a fost imediat înhățat, fără nici o speranță de negociere. Pe scurt, așa s-a întâmplat, îmi zice cu glasul stins. “Cornel Sabou le picase în laț și nu trebuia să le scape. Chiar dacă am achitat în cele din urmă datoriile, tot nu m-au lăsat. Și culmea e că înainte de toate astea, chiar eu am fost la poliție să-i reclam pe cei care nu-mi dădeau banii. Și uite așa, din victimă, cum credeam că sunt, am ajuns infractor. Ulterior, am aflat și cine erau cei trei așa-ziși beneficiari care mi-au tras țeapă. Un bișnițar de primă mână, cu relații în poliție și justiție, și doi escroci cu multe condamnări pentru înșelăciune și violență, și ei cu relații mari în parchet și-n poliție. Nici unul din ei nu a fost pedepsit. Iar eu am fost condamnat pentru înșelăciune. Recunosc, am greșit și eu, n-am fost atent și am căzut în capcană. Și cred că totul a fost aranjat special pentru mine. În toate instituțiile de stat din Baia Mare cred că a fost sărbătoare. Dușmanul lor de moarte a fost legat și redus la tăcere.”

De data asta, Cornel Sabou a stat în închisoare aproape trei ani. S-a resemnat repede, oricum, nu mai avea nici o șansă de scăpare. Așa cum i-a prezis prietenul lui, senatorul, de mafia asta unită, nimeni nu l-a mai putut apăra. Pentru el însă, chiar și închisoarea a fost o experiență care într-un fel l-a salvat. A descoperit aici o lume a ororii de care habar n-avea, și pe care a încercat să o schimbe așa cum se pricepe de-o viață s-o facă, adică prin scris. A povestit celor de-afară tot ce vedea, ce auzea, dădea în vileag toate matrapazlâcurile uluitoare pe care le comiteau deținuții în strânsă colaborare cu gardieni sau chiar cu șefii închisorii. Scria toate poveștile astea pe hârtie și-apoi le dădea prietenilor la vizită, să le publice pe blogul lui. A fost amenințat, molestat, i-au spus că nu va mai ieși viu de acolo, că nu-și va mai vedea copiii, dar nimeni nu știa că el era un jurnalist trecut prin multe asemenea încercări, și că nimic nu-l mai putea speria. În urma dezvăluirilor lui, a reușit să schimbe directorul închisorii, a adus echipe de control de la București, a deconspirat rețele de trafic. Și dacă la început a fost privit cu o ură de nestăpânit, până la urmă a reușit să-și câștige simpatia în rândul deținuților, și asta pentru că au înțeles și ei că după fiecare dezvăluire de-a lui viața în penitenciar devenea ceva mai ușoară. Din păcate însă, soția lui și-a pierdut răbdarea, și în urma unor discuții la vorbitor au ajuns la concluzia că trebuie să se despartă, iar ea să plece cu copiii în altă țară, să încerce să le facă un trai mai bun. Și uite așa, în 2011, după aproape trei ani de detenție, Cornel a ieșit iar în lume, mai trist și mai singur ca oricând. Copiii lui erau în Spania, frații lui în Italia, prietenii îl ocoleau, iar colegii de presă, majoritatea ajunși slujbași obedienți la ziarele puterii, nu-i răspundeau la telefoane. A găsit o lume schimbată, cu totul străină, în care toate ușile i se închideau în nas. Cât despre dragostea lui cea mare, presa, nu mai avea nici o speranță că o va regăsi. Adevăratele ziare de altădată dispăruseră de pe tarabe, chioșcurile de difuzare se împuținaseră, iar foștii lui colegi de breaslă se pierduseră prin alte țări sau prin redacții obscure.

De-atunci, au trecut anii și viața lui a rămas tot acolo, în punctul acela în care-a găsit-o la ieșirea din închisoare. “Se poate spune că am fost învins”, îmi spune, cu un tremur în glas. “Da, asta rezultă după ce îmi fac bilanțul. Și nici nu știu dacă a meritat. Am crezut că schimb ceva din lumea asta. Poate chiar am schimbat ceva. Dar e prea puțin în comparație cu ce-am pierdut. Pentru că am pierdut tot.”

Epilog

Înainte de plecarea mea din Baia Mare, mă însoțește într-o plimbare prin centrul orașului, dorind să-mi facă cunoștință cu câțiva din foștii jurnaliști de marcă ai presei locale. Din păcate, doar unul din ei a acceptat să-i fac publice opiniile. Restul, ori mai aveau încă procese de calomnie pe rol, ori lucrau pentru ziarele puterii, ori, pur și simplu, nu mai voiau să aibă de-a face cu lumea asta muribundă a presei. Romeo Roșiianu a fost singurul om care s-a bucurat că mai are prilejul să-și spună părerea despre acest subiect. El este singurul ziarist din Baia Mare care a scris ani la rând despre afacerile fostului primar, Cristian Anghel, contribuind într-o mare măsură la declanșarea anchetelor și mai apoi a condamnării sale pentru corupție. Și el a avut un ziar, pe care însă din lipsă de bani nu a mai avut cum să-l scoată.

Astăzi, se ocupă de editarea sporadică a unei reviste literare, singurul gen de publicistică pe care îl mai poate profesa. “În Baia Mare, presa de mari reportaje și investigații a murit”, îmi spune pe un ton apăsat. “Și nu doar aici. E un fenomen național. Bat țara în lung și-n lat și aud povești identice în toate zonele țării. Majoritatea ziariștilor care au mai rămas nu sunt decât niște purtători de legitimații care scriu la comandă sau nu fac altceva decât să consemneze ce spun autoritățile în conferințe de presă. Rar vezi așa, o mică pâlpâire de opinie critică. Ziarul meu a fost omorât de puterea locală. Cum? Simplu. Toți partenerii comerciali care îmi dădeau publicitate, au refuzat rând pe rând s-o mai facă. Veneau la mine și-mi ziceau, “Romeo, m-au amenințat, mi-au zis că mă distrug dacă îți mai dau reclamă.” Așa am rămas fără ziar. Așa au distrus presa independentă, prin mijloace mafiote. Pe urmă, au reușit să-i cumințească pe ziariști. Cu intimidări, amenzi, procese de calomnie. Din păcate, cazul Cornel Sabou a fost o lecție. “Ca el o să ajungi”, așa ziceau dacă aveai îndrăzneala să scrii despre hoțiile lor. Da, din păcate, așa au omorât presa.”

Cătălin Apostol    

Tags : arestatcornel saboujurnalis de investigatiijurnalist retinutpolitic

Leave a Response