Festivalul Electric Castle a pornit, în urmă cu cinci ani, ca un experiment muzical interesant, care își propunea să aducă muzică nouă, stiluri încă necunoscute în România și trupe neauzite, iar faptul că evenimentul a crescut în fiecare an le-a demonstrat organizatorilor că rețeta nu a fost greșită.
Care este însă alchimia afișului de final, cu care Electric Castle atrage în fiecare an mii de oameni în irealul decor al Versailles-ului Transilvaniei, în ciuda capriciilor vremii care a făcut, nu o dată, ca publicul să epuizeze stocurile de pelerine și cizme de ploaie din Cluj?
Edmont Lenarth, cel care gândește rețeta din fiecare an a Electric Castle, spune că deși nu este deloc ușor să împaci gusturile tuturor, aceasta nu este cea mai mare problemă pe care o are atunci când alege trupele. Din ecuația finală mai fac parte o serie de elemente extrem de prozaice, precum distanțele dintre țara noastră și vestul Europei, infrastructura nu tocmai de invidiat a României, logistica pe care o are Clujul sau Bonțida, comuna în care se află Castelul Banffy, care oferă decorul atât de special al Electric Castle.
Festivalul a crescut an de an, ediția din acest an, programată între 12 și 16 iulie, are un buget de aproximativ 1,5 milioane de euro și sunt așteptați peste 150.000 de vizitatori, iar singurul lucru constant, care a rămas neschimbat pe parcursul celor cinci ediții, este faptul că problemele de organizare sunt mereu aceleași. Chiar recent organizatorii Electric Castle s-au plâns de faptul că unul din drumurile de acces către Bonțida este și astăzi doar pietruit, când autoritățile ar fi promis, nu o dată, că va fi asfaltat. Drumul este într-adevăr un acces secundar către locul desfășurării festivalului, însă este cu atât mai important pentru organizatori cu cât drumul de acces principal, consideră ei, trebuie lăsat liber pentru comunitatea din Bonțida.
‘Problema este că tot ceea ce câștigi cu peisajul și cu locația, care este într-adevăr specială, pierzi la logistică, infrastructură — canalizare, apă, electricitate, drumuri. Noi construim un oraș, practic. Pentru că indiferent ce ofertă muzicală ai, evenimentul tot în secolul XXI trebuie să aibă loc. Ori castelul e din secolul XV, Bonțida la nivelul anilor ’80, iar noi trebuie să fim la nivelul anului 2017, deci nu e deloc mai comod. (…) Drumul Jucu-Gădălin, care este drum județean, este unul dintre accesele noastre principale în festival, tocmai ca să nu mai stresăm populația din Bonțida. Am limitat accesul pentru autobuze la intrarea principală din Bonțida pe acea șosea…. comunitatea trebuie să trăiască în continuare, chiar dacă există acest festival. Și am găsit acest drum secundar, pentru care noi an de an cheltuim o grămadă de bani ca să îl pietruim, să îl amenajăm, în ciuda promisiunilor din fiecare an că cineva se va ocupa de el’, au explicat organizatorii festivalului.
Vorbind despre începuturile festivalului, Edmond, căruia prietenii îi spun scurt Ed, își amintește că anumite elemente au fost clare încă de la început — locul desfășurării și faptul că va fi un festival care să cuprindă mai multe stiluri.
‘Eu am sosit în Cluj în 2004 și până prin 2010 nu prea erau evenimente în Cluj. Doar de club, micuțe. Se întâmplau evenimente foare rar. Și în 2009 când am început să lucrez cu colegii de la EC am început să facem mici concerte cu trupe din străinătate. Ei erau în turneu, în căutare de afirmare. Apoi am simțit cumva că e nevoie de un upgrade. Am simțit asta și la public și de la membrii trupelor. Erau anumite genuri muzicale care nici nu veniseră în România la acel moment. De exemplu era o trupă, Psycho Billy, care era un fel de rock-n-roll, dar de fapt ‘revival’, în care se cântă la contrabas și nu se mai cântă la chitară electrică, ci la chitară bas, care e o chestie din asta nostalgică și readaptată. Un fel de Elvis Prestley actualizat. Și am văzut că publicul vrea să descopere lucruri noi. Iar singurul festival la vremea aia în Ardeal era Peninsula’, povestește Edmond Lenarth.
În Cluj lumea se așteaptă să găsească lucruri ‘faine’, demne de o capitală a Transilvaniei, dar barurile cu oferte muzicale nu erau atât de multe acum câțiva ani, autoritățile nu organizau concerte în afara celor folclorice, opera și filarmonica încă nu ieșiseră în stradă, iar Untold nu exista.
De la idee până la punerea ei în practică și organizarea primei ediții au trecut câțiva ani buni, timp în care Ed alături de ceilalți colegi din mica echipă ce se crease, au căutat tot felul de soluții artistice și financiare.
‘Prima ediție, muzical vorbind, a fost chiar greu de făcut. Principala provocare a fost să faci un festival fără să te știe lumea. Aveam un buget, dar interveneau toate celelalte detalii, ce pot cere trupele, ce sunet ne trebuie… Am venit fiecare din echipă cu ce știa să facă, cum să se facă scena, ce trupe să aducem, cum să ai mai multe stiluri. Nu am vrut să mergem doar pe o chestie tematică, nu am vrut un festival doar de muzică electronică, unii dintre noi eram în zona de rock, alții de alternativ. Știam unde vrem să ajungem, dar nu știam cum să ajungem acolo’, spune Ed.
Însă publicul le-a rezervat o surpriză frumoasă, semn că nevoia unuia astfel de eveniment chiar se simțea în comunitatea din Cluj. La prima ediție, care fusese gândită pentru 4-5 mii de oameni, a venit un număr dublu. Cu fiecare an festivalul a crescut, în 2016 fiind prezenți, în toate cele patru zile de festival, 120.000 de oameni. Anul acesta sunt așteptați 150.000 de festivalieri.
Una dintre sarcinile cele mai spinoase, dar și importante în organizarea festivalului este alegerea trupelor. Afișul de final trebuie să fie incitant și pe toate gusturile, lucru nu tocmai ușor de făcut. Iar alchimia alegerii îi revine lui Edmond.
‘E un proces destul de îndelungat. Noi deja în august, imediat după festival, începem să lucrăm pentru ediția următoare. Încep să detectez turneele posibile pentru anul următor. Urmăresc zilnic preview-urile pentru albumele noi, ce zvonuri există, cine o să scoată album după ani de pauză, cine se reunește la respectivul album, ce critică există. E un proces destul de complex. Dacă ai unele știri că o trupă o să scoată un album după zece ani e logic să existe un impact important. O trupă adevărată nu scoate un album în fiecare an, e un proces care durează și patru-cinci ani. Depeche Mode concertează doar o dată la doi-trei ani, de exemplu. Încercăm să anticipăm, dar și să ținem cont de publicul pe care îl avem’, spune Edmond.
Dar rațiunile artistice nu sunt singurul lucru care determină alegerile pentru line-up-ul final al festivalului. Câteodată mai apar și surprize neplăcute, iar de aceea e nevoie și variante de rezervă, povestește Edmond.
‘Discuțiile cu o trupă pot fi chiar foarte avansate, dar în paralel se adună tot felul de date privitoare la turneu și, la un moment dat, există șansa să renunțe din cauze logistice. Multe trupe vin cu back-line-ul lor, cu butaforia lor, trebuie încărcate în camion. Unele trupe nu o să călătorească 2.000 de kilometri până în România pentru că nu e rentabil. Cum a fost Bastille anul trecut, cinci oameni pe scenă și cu echipă de 20. Cazează 20 de oameni, trimite-i până în Ungaria, dupa aceea în Germania. Uneori trupele stau să se gândească de două-trei ori dacă să vină în România, totul se complică din punct de vedere logistic când vrei să ajungi în acest colț de continent’, spune Edmont Lenarth.
Deși ar putea părea mai simplu, organizatorii EC spun că este de fapt mai dificil să păstrezi o linie eclectică, care este firul roșu al evenimentului, diversitatea foarte mare fiind una dintre provocări. De ce atâta strădanie pentru această diversitate? Pentru că EC încearcă astfel să susțină acel motto pe care și l-a ales și care spune: ‘Vii la EC ca să asculți ce nici nu știai că îți place’.
Între cei aproape 250 de artiști care fac parte din lista finală sunt și nume mai puțin comode, în sensul că nu sunt atât de cunoscute sau propun o muzică care nu se înscrie în main-stream, iar aceasta este, consideră Edmond Lenarth, una dintre provocările pe care încearcă să le arunce publicului și constată, cu fiecare an care trece, că reușește.
Dacă la primele ediții reacția publicului față de trupele necunoscute și extrem de exotice a fost destul de puternică — de genul ‘ce trupă e asta, nu e cam ciudată?’ — între timp ‘ciudățeniile’ au ajuns să fie acceptate ca fiind parte din farmecul Electric Castle. Iar când acordurile muzicale reușesc să armonizeze zeci de mii de suflete cu gusturi diferite, se poate spune că festivalul și-a atins scopul.
Anul acesta EC va oferi festivalierilor, cu ajutorul teatrului, al filmului și al celorlalte arte, o experiență continuă, 24 de ore din 24, cinci zile din cinci.
EC este unul dintre cele mai iubite evenimente muzicale din regiune, care animă pentru o săptămână, nu doar Bonțida, dar și Cluj-Napoca. Evenimentul a dus și la creșterea faimei unui castel care, spun istoricii, își merita pe deplin, acum 2-300 de ani, renumele de Versailles-ul Transilvaniei și care, după ce a servit și ca decor pentru Pădurea Spânzuraților, a căzut în uitare și ruină, până când, în urmă cu aproape un deceniu a început foarte lenta sa restaurare. Aflat într-o etapă de conservare interesantă, de ruină îngrijită, peste care natura încearcă, mereu conștiincioasă, să își intre în drepturi, Castelul din Bonțida este astăzi locul unor proiecții speciale, de obicei de filme vechi, organizate de TIFF, sau al unor festivaluri mai mari sau mai mici, care prilejuiesc o interesantă întoarcere la alte vremuri.
Electric Castle este primul festival din România care a mutat muzica electronică și sunetele live ale concertelor pe scenele indoor sau în aer liber ale unui castel. Încă de la prima ediție, din 2013, festivalul a fost nominalizat în fiecare an în finala European Festival Awards la categoria ‘Cel mai bun festival de mărime medie’, alături de nume cu tradiție în Europa.
Elena Stanciu
