close
România Mare 100

I.G. Duca despre Ferdinand Întregitorul

Înainte de a-i examina mai cu de-amanuntul domnia, se cade să ne întrebăm cine era omul care se urcase pe tronul României, omul pe care soarta îl chemase să conducă destinele țării într-un ceas atât de grav și hotărâtor al dezvoltării noastre naționale. Da, cine era Regele Ferdinand? Mulți își puneau această întrebare, fiindcă deși era de douăzeci și cinci de ani în țară, puțini oameni avuseseră prilejul să-l cunoască.

Cât timp trăise unchiul său, el se ţinuse cu totul la o parte de toţi şi de toate. Păstrase atitudinea de rezervă absolută a unui moştenitor al tronului preocupat să nu creeze Suveranului domnitor nici cea mai mică greutate. Într-adevăr, nu putea fi învinuit nici de umbra vreunei intrigi şi, cu un tact admirabil, îşi ascunsese sistematic părerile şi simpatiile. Considera că izolarea cea mai desăvârşită era datoria unui principe chemat să între în scenă numai în ceasul venirii sale la domnie. Nu se ocupase decât de chestiunile militare, destul însă ca toţi din jurul său să se încredinţeze că le cunoştea de minune, în orice caz că le stăpînea cu mult mai bine decât Regele Carol şi destul ca toată lumea să poată constata lăudabilele sale sforţări pentru regenerarea morală a armatei. Din păcate, în această privinţă, nu l-a ajutat nimeni îndeajuns, iar mai puţin ca oricine, regescul sau unchi.

Această voită şi corectă atitudine a Principelui Ferdinand nu împiedicase ca şi în jurul său să se creeze – ca în jurul oricui în România, inevitabila legendă, şi încă ce legendă. Prost, leneş, incapabil, aplecat spre alcoolism, acestea erau epitetele ce curent se întrebuinţau spre a zugrăvi pe moştenitorul Regelui Carol. Şi, trebuie să mărturisim că unele aparenţe îndrituiau o asemenea judecată. Principele Ferdinand era de o timiditate bolnăvicioasă. În public, sau cu persoane pe care nu le cunoştea bine, nu spunea un cuvânt. Mai mult, încerca să vorbească şi, pe urmă, cuprins de fireasca lui sfială, abia îngăima câteva cuvinte fără rost sau fără interes. Spectacolul era penibil. Pe lângă aceasta, gesticulaţia sa, obiceiul său nenorocit de a se legăna când pe un picior, când pe celălalt, precum şi urechile lui cam mari, dezlipite de cap, dădeau înfăţişării sale fizice stângăcie şi o lipsă completă de armonie şi de majestate.Și totusi, era plin de rasă.

Chipul lui era frumos, trăsăturile feţei de o deosebită fineţe. Și avea cele mai minunate mâini aristocratice, mâini bărbăteşti, ce mi-a fost dat să văd vreodată. Bineînţeles, ca om tânăr petrecuse, viaţa lui nu era învăluită nici de puritatea, nici de ascetismul vieţii Regelui Carol cu care ne obişnuisem atât de mult, încât ajunsesem să credem că aşa trebuie să fie vieţile tuturor capetelor încoronate, uitând cu desăvârşire că Monarhul, în areopagul suveranilor europeni, era o excepţie.

Aşadar, câteva aventuri imprudente pe la manevre cu ţigănci pentru a căror frumuseţe sălbatecă şi fină avea o predilecţie specială, câteva chefuri zgomotoase pe la întruniri ofiţereşti şi legenda era gata răspândită, puternică, de nedesrădăcinat. Nici Regele Carol nu făcea nimica pentru ca să împrăştie această nenorocită atmosferă, dimpotrivă, prin purtarea lui parcă-şi făcea o plăcere în a înăbuşi pornirile unui suflet din fire timid, parcă îi convenea să dea tuturora impresia că moştenitorul său nu calcă pe urma marilor sale însuşiri şi a netăgăduitelor sale virtuţi.

Cu totul altul era însă omul sub al cărui sceptru trebuia să se înfăptuiască visul secular al neamului Românesc. Regele Ferdinand era un bărbat înzestrat cu o reală şi frumoasă inteligenţă, avea viziunea limpede a realităţilor, cunoştea oamenii tot atât de bine, dacă nu şi mai bine, decât Regele Carol şi, în orice caz, îi era cu mult superior prin însuşirile sale morale, prin curăţenia şi nobleţea sufletului său. Degeaba vom căuta la el urmele vreunei meschinării. Pe cât era unchiul său de socotit şi de parcimonios, pe atât era Regele Ferdinand de larg şi de generos.

Cu Victor Antonescu şi cu Barbu Ştirbey am fost executorii testamentari ai Regelui Carol. Acest testament, care face atâta cinste autorului său din punctul de vedere al conţinutului şi chiar al formei sale literare, din punctul de vedere strict juridic era însă plin de greşeli şi, la fiecare rând, putea da loc la discuţii şi la procese. Totul era chestie de interpretare, dar fiecare interpretare se traducea prin diferenţe de milioane. 0 clipă nu a stat Regele Ferdinand la îndoială, imediat şi întotdeauna a cerut să se dea interpretarea care favoriza pe alţii în dauna lui. Împingea chiar până la exagerare nepăsarea preocupărilor materiale, cheltuielile lui erau ridicole şi pe când în juru-i atâţia zvârleau bani şi atâţia profitau, el parcă se şi sfia să ceară modestele sume ce le alocase nevoilor sale personale.

Uneori s-ar fi cuvenit să-şi reamintească faptul că are o familie numeroasă, că vremurile sunt tulburi, că oarecari griji, oarecari precauţiuni financiare se impun. În zadar, asemenea probleme erau străine de sufletul lui Ferdinand I. El nu putea birui dispreţul profund ce acestea îi inspirau, se socotea mai presus de asemenea pofte sau lăcomii omeneşti. Hotărât, era din viţa marilor dezinteresaţi.

Tot astfel sufletul lui nobil nu cunoştea nici invidia, nici gelozia. Pe el nu-l vom găsi nici îngrijit de succesele altora, nici străduindu-se să micşoreze pe unii ca să se înalţe, să-i învrăjbească pe alţii ca să-i domine pe toţi. Avea oroare de intrigă şi dispreţ omenesc pentru răzbunare. De ură ca şi de trufie, era incapabil. Măririle pământeşti nici nu-l speriau, nici nu-l încântau, le considera apanajul celor născuţi în purpură. Cel mult dacă vedea în ele distracţiile unei vieţi care nu a fost întotdeauna veselă şi care întotdeauna a fost monotonă. În Regele României Mari dispăruse cu desăvârşire micul principe de Sigmaringen.

Cât despre cultura lui, aceasta era cu mult superioară culturii Regelui Carol. Mai întâi, pe când a Regelui Carol era oarecum unilaterală, a Regelui Ferdinand era cât se poate de eclectică. Ştia limba latină şi limba elină la perfecţiune, citea toţi autorii latini în mod curent şi aproape pe toţi clasicii elini. Vorbea şi cunoştea bine pe lângă limba germană şi română, limba engleză şi franceză şi chiar cea rusească, iar în toate aceste limbi accentul lui era bun, în orice caz neasemuit mai bun decât accentul unchiului său.

Scria minunat. Discursurile sale, pe care întotdeauna le redacta singur, denotau pe lângă o serioasă cultură clasică, o deosebită grijă a formei şi un real talent. Nu odată, în mijlocul multor talente consfinţite, cuvântările lui erau cele mai bune şi într-o exprimare literară impecabilă. La inaugurarea Universităţii din Cluj spre pildă unde au luat cuvântul atâţia reprezentanţi autorizaţi ai ştiinţei şi ai artei române, niciunul nu s-a putut asemui cu el. Nu era lipsit nici de darul improvizării, în cursul călătoriei triumfale prin Ardeal în 1919 ne-a uimit pe toţi prin uşurinţa cu care răspundea celor mai diverse delegaţiuni, prin expresiile fericite ce găsea pretutindeni, prin întorsătura ce ştia să dea întotdeauna cugetării sale. Cunoştinţele sale istorice erau temeinice, istoria noastră naţională şi tot ce este în legătură cu ea nu avea taine pentru el. În primăvara anului 1915 am fost cu dânsul şi cu Iorga să vizităm o bisericuţă ciudată ca formă arhitectonică ce e pierdută într-un mic sat de pe domeniul de la Cocioc, la Baltești. Deasupra uşii era o pisanie veche, pe care Iorga s-a trudit s-o descifreze. Era scrisă cu chirilice vechi de tot, cu trei caturi, iar descifrarea mergea greu. La un moment dat s-a şi oprit, fiindcă nu i-a putut da de rost. Regele a intervenit atunci şi, cu uşurinţă, ceti ceea ce cel mai de seamă din istoricii noştri contimporani nu putuse tălmăci. Iorga, cu drept cuvânt, a rămas înmărmurit.

Chestiunile religioase îi plăceau. Era foarte credincios şi fusese crescut în mijlocul preoţilor şi călugărilor catolici de unde controversele dogmatice, subtilităţile teologice, labirintul excezelor îl pasionau. Dar curios, n-avea ca unchiul său „l’empreinte”. Faţă de religia dominantă a statului nostru a păstrat, de altfel, neîncetat, ca şi unchiul său, cea mai corectă şi mai respectuoasă atitudine.

Iubea arta sub toate manifestările ei şi avea gust artistic. Cultura lui artistică era bogată, cuprinzătoare, cunoştea cu de-amănuntul marile muzee din lume. Cu câtă durere nu mi-a vorbit adesea de minunatele colecţii adunate ani de-a rândul de autocraţii ruşi în sălile Hermitajului la Petersburg, şi distruse în câteva ceasuri cu atâta sălbăticie de furia revoluţiei ruseşti. Muzica modernă şi clasică îl interesau deopotrivă. În tinereţe, rar lipsea de la reprezentaţiile wagneriene din Beyreuth şi, atât ca principe moştenitor, cât mai târziu, ca Rege, urmărea cu drag concertele simfonice.

Se poate spune că se ţinea la curent cu toate manifestaţiile cugetării şi geniului omenesc, citea întruna cărţile cele mai variate şi literaturile cele mai diverse. Era greu să-l surprinzi necunoscând vreo chestie privitoare la armată şi nu-i scăpa nimic din ceea ce se scria despre tactica modernă sau despre progresele militare.

Nu mai vorbesc de botanică, pentru această ştiinţă avea o adevărată pasiune. Se ocupa de ea cu patima unui savant şi cu priceperea unui specialist. Se spunea de altfel că dragostea de botanică era în familia lui un obicei, un fel de manie. Şi fapt este că avea în această materie cunoştinţe profunde, mereu aduna plante, examina vreo petală, sau despica vreun pistil. Iubirea lui de flori era atât de vie, încât nici la cele mai tragice ceasuri ale retragerii şi ale pribegiei, n-a lipsit de pe masa lui de lucru o cupă cu flori, fie ele cât de modeste.

Dar desigur că trăsătura caracteristică a personalităţii sale era sincerul democratism. Regele Ferdinand era din fire democrat. Nu numai raţionamentul său limpede îi zicea că omenirea merge spre o democratizare cât mai desăvârşită, dar forma inteligenţei lui deschisă oricărei idei noi, îndrăgostită de progres şi de lumină, inima lui generoasă, accesibilă planurilor umanitare, largilor concepţii de dreptate omenească, totul îl mâna cu o irezistibilă putere spre marele ideal al societăţilor moderne. Dacă nu s-ar fi născut Rege, cu siguranţă s-ar fi înscris în rândurile vreunui partid de stânga. Tendinţele conservatoare îi displăceau prin îngustime şi îl jigneau prin egoismul lor, de aceea n-a fost idee democratică, n-a fost propunere înaintată pe care Regele Ferdinand să n-o fi îmbrăţişat cu sinceră iubire şi cu neprefăcută înflăcărare. Prin aceasta era menit să aducă neamului românesc nepreţuite servicii.

Mai interesantă, poate, este o altă latură a sufletului său: puterea lui de suferinţă, voluptatea lui pentru suferinţă. Acest om va să fie nobil întotdeauna, dar în suferinţa sa va reuşi să fie mare. În mijlocul nenorocirilor războiului a fost admirabil, a înfruntat înfrângerile, nedreptăţile, umilinţele cu o tărie sufletească neobișnuită. Fără un cuvânt de învinuire, fără o clipă de descurajare, cu resemnarea creştinului ce îndură suferinţele purgatoriului în speranţa fericirilor raiului. Dacă soarta nu l-ar fi trecut în rândurile eroilor prin gloria operei săvârşite sub el, ar fi fost cel mai neîntrecut dintre martiri. Lupta care s-a dat în sufletul lui între simţămintele intime de german şi îndatoririle lui ca Rege al României, a fost cu adevărat sublimă. Când, la Consiliul de Coroană în care s-a declarat războiul, a spus „m-am învins pe mine”, nu a fost o floare de retorică, a fost expresia credincioasă a celui mai prelung şi mai sguduitor zbucium ce putea chinui un biet suflet omenesc. Simţul datoriei regulat corect al Regelui Carol apare mic, banal, pe lângă simţul datoriei al Regelui Ferdinand împins până la jertfa supremă, până la deplina jertfă de sine.

De altfel toată existenţa lui are ceva din aspectul vieţii acelora care de la durere şi de la sacrificiu aşteaptă fericirea în lumea aceasta, şi nu în cea ce va să vie. În mijlocul unei familii numeroase şi vesele, plină de exuberanţă, el ducea o existenţa retrasă, aproape de solitar. Veşnic este singur cu câinii şi florile, cu cărţile, cu gândurile, cu grijile, cu durerile lui. Şi trebuie mărturisit că acest om a avut un noroc extraordinar, căci a venit pe lume la 1865 ca principe, nici măcar prim născut al unei ramuri colaterale a dinastiei domnitoare din Prusia, (ce atunci nu era nici ea încă factorul precumpănitor al confederaţiei germane), a ajuns printr-un concurs absolut neprevăzut în afară de desfăşurarea normală a împrejurărilor, întâi moştenitorul unei coroane regale şi, în urmă, făuritorul unităţii naţionale de veacuri aşteptată a unui neam de 14 milioane de oameni, împrăştiat şi sfâşiat de vitregia unei istorii nemiloase. Astfel se şi explică de ce un bărbat cu un aşa fantastic destin era, cu toate acestea, numit de toţi din jurul lui „sărmanul”.

Niciodată nu ar fi obţinut ca Regina sau copiii să-i zică altfel decât „poor Papa”. Şi aveau dreptate. Era prea multă delicateţe de sentimente, prea multă nobleţe sufletească în el, ca oricare ar fi măririle şi gloriile pe care soarta le-ar fi revărsat peste capul lui, el să poată fi pe lumea aceasta un om fericit. Cei care îl cunoşteau bine ţineau toţi la dânsul şi toţi îl stimau mai mult decât pe Regină. Ferdinand era un gentleman în cel mai înalt înţeles al cuvântului, singurul şi ultimul gentleman din tot cuprinsul României Mari.

Din nenorocire însă incontestabilele şi strălucitele sale însuşiri erau neutralizate printr-o cumplită lipsă de voinţă şi de iniţiative. Era un adevărat caz patologic, căci fiind în stare să judece o problemă periculoasă mai bine decât cei care îl înconjurau şi, convins – spre pildă – că dacă nu i se împotriveşte ar merge drept în prăpastie, el stătea totuşi nemişcat. Ai fi spus că este un om care vede, înţelege, ştie ceea ce trebuie să facă, dar care în faţa evenimentelor stă neputincios, lovit de paralizie. Pentru cine nu a asistat la o asemenea scenă, realitatea acestui fenomen ar fi greu de crezut. Şi ciudat, astfel era în cele mai mici amănunte. Servitorii trebuiau să-l întrebe de 20 de ori înainte de a afla dacă dorea ca automobilul său să fie gata de plecare la 5 sau la 5.30. Pentru aghiotanţii lui era un adevărat chin să obţină un răspuns precis la vreo întrebare, sau ca să reuşească a-i smulge vreun ordin de serviciu. Toţi miniştrii săi au putut constata că era la curent cu toate chestiunile, că ştia tot ceea ce se petrece, că nimic nu-i scăpa, cunoştea viaţa intimă şi pe cea publică a tuturor, că analiza o situaţiune cu minunată luciditate, că era în măsură să indice soluţia cu siguranţă cea mai bună şi, adesea, cea mai elegantă, dar că era imposibil să treacă singur de la concepţie la execuţie. Dacă îi violentai voința, se supunea, şi totul mergea bine. Dacă aveai naivitatea să aştepţi hotărârea lui, puteai să aştepţi cu anii. Fireşte că în asemenea condiţii Ferdinand I putea, dacă avea în jurul său sfetnici buni, să fie un Rege mare, dar dacă, dimpotrivă, era rău sfătuit, putea deveni cel mai slab şi cel mai nefast dintre Suverani.

Părerea obişnuită este că era sub influenţa Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-au dus la gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalităţi mai puternice din apropierea lui l-au putut influenţa, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă, de vie ca a Suveranei, însă o adevărată, o decisivă influenţă dânsa nu putea exercita, fiindcă legatura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe şi străini unul de altul. În tinereţile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtăşită. Regina Maria fusese iritată de bolnăvicioasa lui nehotărâre şi, cu avântul şi superficialitatea vârstei ei, luase timiditatea lui drept lipsă de inteligenţă. Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. Regele însă admira multe din însuşirile soţiei lui: voinţa, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot.

Treceau săptămâni şi luni fără să vorbească altceva decât banalităţi la masă şi faţă de martori. Nici o intimitate între două vieţi îndreptate pe cărări despărţite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de altă parte, îi apropiau din nou vrând nevrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său el a avut faţă de dânsa o adevărată stimă şi o adevărată încredere; o cunoştea însă prea bine ca să nu se sfiască de ea.

I.G. Duca – Amintiri politice

Tags : ferdinand Iferdinand intregitorulig ducaregele ferdinand

Leave a Response