close
Social

Interviu cu Anemona Minculescu, jurnalistă stabilită în Canada

Oficial, România se află pe locul doi în lume la emigrație, cu 3, 4 milioane de români care și-au luat soarta în mâini. Neoficial, probabil că cifra este mult mai mare. Practic, 17% dintre concetățeni au plecat definitiv sau temporar din țară. Printre aceștia și Amorena Minculescu, o jurnalistă cu experință, care a decis să se mute în Canada. Cale lungă. Ce a determinat-o, cum s-a acomodat și cum se vede România de peste ocean aflăm din interviul pe care ni l-a acordat:

Reporter: Cum te-ai decis să pleci? Ce te –a determinat? Care a fost motivul? De ce Canada?

Amorena Minculescu: Am o soră, Nicoleta … Eta, numele ei nord american, prescurtat cum e tendința aici. Emigrată demult, mi-a lansat invitația s-o urmez. Vreo 10 ani m-a tot întrebat: „Vii și tu, Amo?”. Eu, nu și nu! Viața mea era în România noastră – cea de toate zilele.

Redacții de tot felul, adică munca mea. Teatre, filme, cărți, prieteni, evenimente, adică restul de timp rămas liber. Câteva suflete numărate pe degetele unei mâini.
Chiar m-am înhămat la un credit, na, să am și eu casa mea.
Totuși, gândul emigrării exista, ca un grăunte de grâu neîncolțit.

Am vizitat Canada, chemată de soră și Răzvan, soțul ei. Mi-a plăcut de fiecare dată. Ultima vacanță aici a avut ceva revelator: „dacă n-o fac acum, nu mai plec niciodată!”.

M-am văzut probabil peste 10-15 ani, regretând românește. Mai apuc o Românie normală la cap? Nu trăiesc înc-o sută de ani (sau nici măcar ăia 10-15 )

Pe scurt, hotărârea odată luată mi-a adus curând și prințul pe cal alb. Mă rog, nu e chiar prinț, calul e cal-putere, astea-s detalii .

R: Ai lucrat în presă mulți ani, și presă scrisă, și televiziune. Ce părere ai despre cum a evoluat presa în România?

A.M: Mă întrebi de presa din România, cum a evoluat. Am purtat alaltăieri – la serviciul canadian – vechiul meu tricou cu Bulina Roșie a lui Cristoiu. Ziarul Evenimentul Zilei (cu ambele ediții) din perioada lui de glorie a fost primul meu loc de muncă.

Și tinerețea, amintirile, colegii, începuturile mele în ale jurnalismului sunt lentile în care sigur pot vedea deformat. Astfel încât deloc nu-s în măsură să-mi dau cu părerea în privința evoluției presei. Spun doar că admir fără rezerve ceea ce citesc/urmăresc la generația selectă (deși inferioară numeric) a jurnaliștilor de azi. Toate celelalte lucruri grotești din media sunt, poate, necesare întru purificarea ei. Sunt totuși nesănătos de multe, tabloidizarea s-a întins/lățit pe toate canalele de comunicare. Naivă, sper că „binili învinge” . Întrebarea e: când?

Cred și azi ce-am avut mereu în cap, dincolo de teoria de manual. Ziariștii au puterea (uneori, a patra în stat) de a reflecta realitatea imediată. Dar tot ei dețin în pix (eli, reportofon, telefon, camere, microfon etc.) o forță și mai mare. Latura umană. Puterea de a-și ajuta semenii/publicul/guvernele, chiar țara (câțiva dintre ei).

În mod indirect, prin relatări/mobilizări/campanii singulare sau concertate.

Televiziunea de după presa scrisă este ca un macaz între lumi. Să fii pe teren cu echipa de filmare sau să transmiți în direct (mereu cu inima în gât).{Paranteză: prima mea transmisiune în direct a fost pentru Antena1, Observator, din Canada, Aeroportul Pearson! }Să comprimi în câteva rânduri ceea ce la ziar scriai pe muuulte pagini. Să testezi apoi segmentul divertisment, între grosolan și doar câteva produse tv. autohtone sau „importuri” de calitate.
Apoi, să ajungi să-i vezi în cabina de montaj pe cei care au învățat televiziune de la Alexandru Bocăneț!
Să ai privilegiul de a întâlni oameni precum pietrele prețioase, de la regretații Marin Moraru sau Gheorghe Dinică, până la … nu știu, Nadia Comăneci ori Margareta Pâslaru, Victor Rebengiuc, Maia Morgernstern. Sau Cristina, orfana de la Casa Presei, care voia să iasă din cercul ei de nenoroc …

R.: Ce s-a întâmplat la TVR?

A.M.: Episodul meu TVR a însemnat schimbarea meseriei. Am trecut de cealaltă parte a baricadei. Sună pompos „Specialist în Relații Publice și Comunicare”. Dar TVR a fost singurul loc de muncă în care a contat că am o diplomă. De-acum, eu eram cea care le furniza foștilor colegi din presă mesaje, informații. Și au fost minunați, le-au preluat, le mulțumesc oricând!

Plâng și azi după TVR Cultural, pentru care am încercat, cu colegii, o promovare altfel. În condițiile în care știm cât preț se punea pe cultură, la nivel înalt (din păcate, azi e cu mult mai rău).

Tot TVR a însemnat și primul proces din viața mea. Fusesem prin sălile de judecată să asist ca jurnalist. L-am câștigat pe al meu în instanță, dar regret nedreptățile facute câtorva sute de oameni, nu doar mie.
TVR mi-a părut (și din exterior, și cât am fost) o Românie la scară mică. Cu rele și bune, prefer să le rețin pe ultimele. Am întâlnit oameni valoroși, printre foștii mei colegi sunt profesioniști din toate categoriile. Oameni care ar putea face performanță în orice televiziune occidentală. Dar, ca în toată societatea românească, tocmai ei sau cei ca ei sunt puși cumva în margine. Sau pleacă. Unii – foarte puțini – reușesc chiar și în TVR. Și e minunat.

R.:Cum e viața în Canada? Unde locuiești? Te-ai acomodat?
A.M.: Canada. Țara adoptivă. Am spus la început că am prințul meu aici. Nu trăiesc chiar un basm în a doua mea viață, dar norocoasă sunt. Încă în plin proces de emigrare, mă simt protejată de multe greutăți pe care „prințul”, sora, cumnatul, prietenii le-au trăit acum 20 de ani. Întâlnesc emigranți de toate felurile, tuturor le este dificil.
Să lași totul la 18-20 de ani și s-o iei de la zero undeva în lumea civilizată, poate fi nebunie frumoasă. Să ai dublul acestei vârste, copil/copii, tot nebunie, tot frumoasă, da’ mult mai grea!
Eu nu-s nici în prima, nici în a doua situație. Am înțeles însă și mai clar că totul în viață are un cost.
Prețul dorului = valuta invizibilă prin care emigrantul simte că și-a vândut sufletul. Sau măcar l-a amanetat. Chiar în secolul în care trăim, dezrădăcinarea lasă urme. Pot fi adânci. Schimbi aer, pământ, limbă, lași sub avion oameni. Găsești alții, reînveți conectarea. Reînveți cam orice. Eu, o altă meserie, complet diferită de tot ce-am făcut. Sunt tehnician în devenire într-o companie internațională.

Dar primul „job” a fost într-un fel de aprozar, unde am întâlnit canadianul get-beget, am descoperit munca fizică și o altă … Amo!

O experiență de doar 3 săptămâni, pentru care mulțumesc soartei. Trebuie să încerci la propriu să-ti depășești limitele, măcar o dată-n viață. E al naibii de greu, da’ merită! Te redescoperi (nu e vorbă-n vânt).
Așadar, dacă ajung milionară-n dolari (americani sau canadieni?:) am să povestesc mai în detaliu.

În Canada, și când ieși din casă, te cam înveți cu binele. Am să mă entuziasmez probabil mulți ani de infrastructura de aici, de pildă. Admir împletirea autostrăzilor ca pe cine-știe-ce peisaje luxuriante. Totul e spațios, gândit dintru început pentru a fi îndeajuns. Traversez a doua mea iarnă aici, niciodată zăpada n-a părut să ia prin surprindere autoritățile. Ninge continuu? Șosele, străzi, autostrăzi, totul este circulabil din prima zi. Uimitor, nu?

Politețea e la ea acasă. Eu, cu mulțumescurile/scuzele mele excesive și enervante în România, am ajuns în țaraluimulțumesc! Deci nu mai exasperez (sper!) pe nimeni. Încruntării din magazine, mall-uri, benzinării etc. i-a luat loc zâmbetul, fie el și de complezență. Șoferii se invită între ei care cui să cedeze, ba au răbdare să treacă strada ditamai cârdul de gâște sălbatice. Claxon pare să n-aibă nicio mașină. În celelalte trei anotimpuri, tot terenul verde este amenajat artistic. N-ai nevoie neapărat de-un parc să te plimbi. Locuitorii de toate națiile oferă vederii expoziții florale, copaci, chiar și mini-biblioteci. Gratis.
E adevărat că locuiesc undeva în provincia Ontario, nu într-o metropolă precum Toronto. Acolo sigur sunt elemente care mi-ar aminti de Bucureștiul meu .

R.Canadienii s-au speriat de valul de români care au ales Canada, după ridicarea vizelor? Au apărut știri în acest sens.

A.M.: Mă întrebi despre „valul de români”. Încă nu am înotat în valul ăsta .

Niște prieteni polonezi mi-au povestit că și concetățeni de-ai lor au dat buzna în număr mare imediat după ce li s-au ridicat vizele. Așadar, nimic nou sub soare. Am citit și eu despre solicitările de azil politic ale unor români. Să vedem ce e mai încolo. Dacă emigrează mai mulți români în Canada, cu atât mai bine. Comunitatea de aici e mare. Dar disipată, din cât am putut constata până în acest moment. Visez să-mi practic cândva meseria de Public Relations și în țara adoptivă. Am încercat ceva foarte mic, cu români, pentru români, de probă. Și, cercetând un pic trenul, am văzut o parte de adevăr. Nu cred că sunt(em) uniți. Cercuri concentrice de prieteni, cunoscuți, interese. Și cam atât. Nici vorbă să ne comparăm cu alte comunități foarte puternice. Da’ io-s optimistă, că așa m-au făcut ai mei .

R.: Deci, comunitatea românească nu este așa de este unită cum ți-ai dori. Cum ai fost primită de români?

A.M.: Mă mai întrebi de prieteni făcuți aici. Toată viața am întâlnit mulți-mulți oameni. Lista mea Facebook e mare, aproape 2000, acum văd! Și, culmea, îi cunosc pe aproape toți. Cine mă știe bine, îmi cunoaște timiditatea. Vindecată, parțial, prin jurnalism. Ocupațiile întregii mele vieți profesionale de până acum m-au forțat să interacționez mereu, chiar dacă firea-mi încă-mi dictează mai degrabă să stau acasă și să citesc .

Ei, bine, în Canada, prietenii au venit ei la mine! Foarte repede, m-au adoptat cei din jurul „prințului” și ai surorii mele. Le sunt recunoscătoare tuturor!

R.Ce te frapează, ce diferențe sunt în modul de trai?

A.M.: Vrei să spun cum văd diferențele dintre ce-am lăsat și ce-am găsit. Păi, ar trebui să folosesc o oglindă cosmică să pun față-n față cele două lumi .
Una dintre uimirile mele majore se referă la oameni. Ca și în Statele Unite, populația Canadei este formată masiv prin migrație. Și nu de azi, de ieri. Canadieni sută la sută sunt puțini, cel puțin în raza mea „de acțiune”. Acum am o singură colegă născută aici, din părinți, cu bunici canadieni nativi. Mai înapoi de aceste generații, probabil că este discutabil de pe unde îi sunt rădăcinile. Glumeam cu ea deunăzi – dacă își descoperă strămoși prin Transilvania? Că tot crede în vampirii lui Dracula!:))

Așa încât nu pot aprecia corect reacția canadienilor la adresa venirii românilor în număr mai mare, pentru a-ți raspunde la întrebare. Ei sunt oricum obișnuiți cu toate accentele (sau schingiuirile) aplicate limbii engleze, sunt politicoși, zâmbitori, deschiși, exact așa cum sunt și canadienii naturalizați.

Pot însă să vorbesc ore sau să scriu pagini întregi despre bucuria mea de a fi printre atâtea culturi! Fie și din pauza de masă, și tot poți culege informații din diversele arome și gusturi din caserolele colegilor:)) Auzi pretutindeni nenumărate limbi străine, te delectezi cu straie tradiționale provenite din toate colțurile lumii, afli despre tot felul de obiceiuri.

R.: Sistemul de educație și de sănătate. Te-ai lămurit cum merg lucrurile acolo? Aici continuă să se moară din cauza infecțiilor din spitale, să se înghețe în școală …

A.M: A, să nu uit ceva magnific. Evit cuvintele mari, dar aici m-a urmărit de când am venit ceva-ul ăsta fundamental: după mine, Canada s-ar putea numi și   (dacă tot mă joc cu termeni din povești adevărate și prinți).
Această constatare este urmarea deselor vizite în școli, făcute în perioada în care aveam timp. Nepoții să-mi trăiască!:))
Totul este gândit pentru copil: clasa, sălile de sport – orice fel de sport! – centrele de tot felul, locurile de joacă, sistemul de învățământ, posibilitățile aproape nelimitate de a oferi copiilor cam tot ce e nevoie pentru educație și recreere. Cu eforturi ale părinților, să ne-nțelegem. DAR efortul este cântărit cum trebuie, așa încât toate categoriile sociale și-l pot permite, prin propria muncă.
O societate care investește în copii n-are cum să piar(d)ă!

Aud și aici mici nemulțumiri. E drept, urechea mea e încă plină de zgomotul realității românești, așa că, prin comparație, nemulțumirile astea micuțe – scuze – dar îmi par caraghioase. Și ajung la o definiție de amator: câtă vreme pătura mijlocie există, este protejată social suficient, orice rămâne perfectibil. Nici sistemul educațional, nici cel de sănătate canadian nu-s ideale. Dar măcar oferă ceea ce trebuie, la scară largă. Și – nu îmi explic cum – oferă egal. Dacă muncești, îți vezi de treabă, trăiești decent. Nu cumperi icre negre (nici n-am văzut până acum, aici. Ia să caut, să le admir, că-s sigur scumpe) .

Încă ceva normal aici, dar incredibil pentru un român: povesteam „prințului” cum am încercat, înaintea plecării, să aflu cam cât am acumulat eu pentru pensia românească. Voi poate știți: drumuri la Casa de Pensii, cozi sudate cu alte cozi. Trimiteri de la ghișeul 1 la al doilea, de acolo la etajul 1, ușa 5, altă coadă. Ghinion, funcționara la care eram arondată plecase. Vin a doua zi, același cozi la cozi, slalom – ghișeu – ghișeu, etaj (condiție fizică:). În fine, obțin un dosărel cu cifre din care nu înțeleg nimic – punctul de pensie în anul X, calcule pentru anii YZ. Nici azi nu mi-a putut traduce nimeni din română în română ce pensie voi încasa, când o fi.
După ce povestesc, „prințul” meu deschide laptopul (deh, basmul e modern, și, în secunda doi ni se înșiră în fața ochilor nu numai cât a acumulat el pentru ipotetica pensie, ci toate, da’ TOATE cele legate de impozite, bănci, depozite, șomaj, istoric personal etc. Cam acesta este nivelul de aliniere informatică la nivel de administație publică.
Dacă prind pensia, voi avea și eu – CA TOT CANADIANUL – o sumă decentă. Această egalitate în fața ultimei verigi socio-profesionale mi-a rămas în cap de când am aflat-o. Și nu discut aici despre politici sociale, că nu mă pricep. Dar după modelul ăsta a fost gândit cam tot. Se-nchide bine cercul (v-am zis despre țaraRegeluiCopil).

Să fii om printre oameni în Canada, într-o zi obișnuită, e, cumva, ca atunci când mergi în Piața Victoriei, printre manifestanți. Doar că niciodată nu-s așa mulți la un loc. Cam ca acolo, toți îți zâmbesc, ți se dă binețe. E curat în jur, pe jos. Nimeni nu țipă. Fiecare își vede pașnic de ale lui.

Exemple mici care compun viața de zi cu zi: mi-am uitat undeva portofelul și l-am găsit acolo a treia zi; dacă ceva nu e în regulă cu un bun cumpărat, îl poți duce înapoi și-ti recuperezi banii; există cuptor cu microunde și măsuțe în marile magazine, să-ti poți încălzi un prânz; cumperi în mod obișnuit înregistrându-ți singur produsele pe bandă; ai locuri/drumuri/benzi speciale pentru biciclete; bănci deschise la (aproape) orice oră, inclusiv drive-in (aici mergi cu mașina peste tot); facilități de metropolă în orice orășel; voluntariatul este o a doua natură aici; reciclarea salvează planeta și dincolo de slogan;
!:))

R.: Îți este dor de țară? De ce anume ți-e dor mai mult – de familie, de locuri, de prieteni, de mâncare?

A.M.: Însă, da, mi-e DOR de ce-am lăsat! Deocamdată, mi-este mult prea dor de persoane. Locuri care-mi trezesc amintiri legate de acele persoane. Să mă plimb exact pe strada aia, primăvara sau în miezul verii! Când am fost înapoi anul trecut, să rezolv ceva legat de acte, m-am simțit sugrumată de timp. Acum știu că așa va fi mereu. Voi sta prea puțin cu ai mei, îi voi lua mai des aici. Nu voi apuca să merg prea mult la teatru. Sau cu prietenii. Într-o săptămână sau două, voi absorbi ca un burete tot ce-mi va putea hrăni dorul unui an întreg.
Voi vedea România cu alți ochi. Sigur voi remarca micile evoluții. Voi privi cu îngăduință tot ce nu e cum trebuie să fie. Pentru că nu mai trăiesc acolo. Da’ nici nu-mi dau voie să uit de ce am hotărât asta.

R.:Te mai întorci?

A.M: Mă-ntrebi dacă mă-ntorc? Păi, trebuie să aduc ceea ce lucrez când am inspirație: mărțișoare, picturi, căciuli și fulare :))
Am emigrat prea târziu, să nu mă tot întorc .

Tags : canadaemigratieinterviurijurnalismmigratie

Leave a Response