close
Istorie

Istoria etnicilor germani

Germanii care trăiesc în România contemporană au un trecut istoric de secole care se împleteşte cu istoria românilor. Etnicii germani reprezintă un segment mic din populația României.

Deşi, după 1989, mulți dintre membrii acestei comunități au emigrat în Germania, la ultimul recensământ s-au declarat un număr semnificativ de 45.000 de vorbitori nativi de limbă germană. Pe de altă parte, limba germană este folosită de 2,4% din cetățenii români și datorită faptului că în 10% din școlile din România se predă germana. Limba este vorbită în trei dialecte: dialectul săsesc (în județele Bistrița-Năsăud, Sibiu și Brașov), dialectul șvăbesc (în Banat și Satu Mare) și ţipţăresc (în Maramureș).

Etnicii germani au sosit în România din mai multe zone ale Europei Centrale, în mai multe valuri colonizatoare, din sec. XII până în sec. XIX și s-au stabilit îndeosebi în regiunile din centrul și vestul României (Transilvania, Banat și Crișana), regiuni aflate în acele timpuri sub dominație ungară sau integrate Imperiului Habsburgic. Așezarea coloniștilor germani a avut drept scop apărarea granițelor Imperiului Austro-Ungar, refacerea și exploatarea economică a zonelor pustiite.

Astfel, germanii din România nu sunt un grup etnic unitar. Pentru a înțelege limba, cultura și istoria lor, trebuie văzuți ca o serie de grupuri independente, care se deosebesc unele de altele atât ca obârșie, cât și după regiunea în care s-au așezat și data imigrării:

  • Sașii – cel mai cunoscut grup, adesea identificat cu germanii din România,
  • Șvabii sătmăreni și majoritatea șvabilor bănățeni, grupuri ale șvabilor dunăreni din România,
  • Landlerii protestanți din zona Sibiului,
  • Țipțerii germani din Maramureș,
  • Germanii bucovineni, odinioară cu prezență masivă la Gura Humorului (majoritatea populației în 1930), Suceava, Rădăuți, Vatra Dornei și Cernăuți,
  • Germanii regățeni,
  • Germanii dobrogeni, colonizați în trei etape între 1840 și 1891.

Țărani sași din zona Sibiului în jurul anului 1900

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cel mai cunoscut grup și primul din seria colonizărilor este cel al saşilor ardeleni, stabiliți în zona Sibiului, Bistriței, Reghinului, Brașovului (Siebenburger Sachsen). Inițial, rolul lor a fost militar, de apărători ai granițelor. Ulterior, datorită privilegiilor, libertăților și chiar a autonomiei teritoriale obținute de ei, au dezvoltat o civilizație citadină înfloritoare. Și azi stau mărturie bisericile fortificate (Biertan) și așezările urbane fortificate: Sibiu (Hermannstadt), Mediaș (Mediasch), Sighișoara (Schäßburg), Brașov (Kronstadt), Bistrița (Bistritz), Cluj (Klausenburg). Dintre toate comunitățile germane, cel mai închegat grup a fost al sașilor.

Colonizarea sașilor a fost inițiată de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, fiind justificată, în esență, prin rațiuni de ordin economic și militar. Deşi erau franconi de origine ,în cea mai mare parte, această populaţie germanică a fost numită în documente „saxones”, saşi şi au fost colonizaţi în părţile Sibiului, Bistriţei şi Braşovului. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.

În anul 1224, regele Andrei al II-lea le dă un nou privilegiu, Diploma de aur, care le oferea jurisdicţie proprie şi autonomie administrativă, făcându-i dependenţi de persoana regelui.

Aceste drepturi şi privilegii au fost apoi în secolele XIV-XV extinse şi asupra altor două scaune (Seica şi Mediaşul) ca şi asupra districtelor Bistriţa şi Braşov. Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească.

Regele Mathias Corvinul reuneşte, la 1486, toate aceste teritorii într-o structură juridico-administrativă, numită Universitatea Săsească, ce va dăinui vreme de secole până în epoca modernă.

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească.

Împreună cu nobilimea din Transilvania, sașii au fost membri ai Unio Fraterna, cunoscută mai ales (în mod greșit) ca Unio Trium Nationum, încheiată în 16 septembrie 1437 în contextul Răscoalei de la Bobâlna conduse de Antal Nagy Budai. Prin această înțelegere cele patru națiuni (în sensul medieval al termenului) și-au promis sprijin mutual împotriva primejdiilor din afară (expansiunea otomană) și dinăuntru (răscoalele țărănești), fapt care a dus la excluderea tacită a românilor, evreilor, grecilor și armenilor de la viața politică a Transilvaniei.

 

Biserica fortificată din Biertan

Odată cu dezvoltarea Reformei, saşii transilvăneni au adoptat ideile luterane. Johannes Honterus, a impus la 1543 ideile luterane în cadrul comunităţilor săseşti din Transilvania, în Braşov şi în Tara Bârsei. La 1547 toţi saşii deveniseră aderenţi ai luteranismului. La 1572, comunităţile săseşti religioase au adoptat confesiunea augustană.

Dezvoltând o importantă dimensiune politico-administrativă saşii şi-au elaborat de timpuriu dispoziţii juridice şi statute, tipărind la 1583 un codice numit Eigen-Landrecht der Siebenburger Sachsen, cod ce a rămas în uz până la 1853 la introducerea în principat a Codului civil austriac.

Prin Diploma Leopoldină, saşii îşi văd recunoscute vechile libertăţi şi privilegii sub noua putere Habsburgică care-şi adjudecă Transilvania prin Pacea de la Karlovitz (1699).

În continuarea ofensivei pe valea Dunării, austriecii ajung în urma unor importante lupte, desfăşurate sub comanda prinţului Eugeniu de Savoia să cucerească Banatul în anii 1716-1718. Aceştia au populat noua provincie cu colonişti în majoritate de neam germanic şi de confesiune catolică.

Se desfăşoară astfel ce-a de-a doua etapă a procesului de colonizare a unor elemente germanice în spaţiul românesc. Primul val de colonizare al şvabilor a durat până la războiul dintre anii 1736-1739. Aceştia au fost de regulă ţărani, meseriaşi lucrători silvici sau mineri, veniţi din Stiria, Tirol, Saxonia şi Boemia.

Al doilea şi cel mai important val colonizator se desfăşoară în epoca Mariei Tereza. Banatul este colonizat acum pe baza unui plan sistematic şi minuţios întocmit. Întreaga activitate este orientată de stat. Au fost emise patente de colonizare la 1763, 1772. Au fost create noi localităţi şi s-au delimitat casele şi parcelele de pământ. Întreg teritoriul provinciei este amenajat, desecat, canalizat, iar suprafeţe întinse au devenit roditoare. În 1782 a fost iniţiată a treia colonizare, în cursul căreia în Banat au fost aduse şi populaţii protestante. În 1787 colonizarea oficială organizată de stat se consideră a fi încheiată. Șvabii bănățeni din România s-au așezat în câmpia Banatului, cu Timișoara ca centru cultural și în județul Caraș-Severin unde îi găsim și în regiunea montană. Locul și-a pus amprenta în formarea și identitatea lor, etnicii germani își asumă ca trăsături identitare calitatea de șvab bănățean de pustă sau muntean.

Șvabii sătmăreni au venit din zona Oberschwaben și Baden-Wurttemberg, la invitația contelui Alexander Karoly. Istoria colonizării lor a fost asemănătoare cu cea a șvabilor bănățeni până prin 1825, când asupra lor s-a aplicat obligativitatea limbii maghiare și au fost în mare parte asimilați de cultura maghiară.

Din secolul XIV încoace elemente germanice au fost colonizate şi în Maramureş. Veniţi din Zips, din Salzburg şi din Tirol. Ei erau tăietori de lemne, lucrători la joagăre, dulgheri, plutaşi, mineri. Ţipţerii s-au așezat în Maramureș între 1796-1812 (Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Vișeul de Sus).

Germanii din Basarabia, proveniți majoritatea din sud-vestul Germaniei, din Elveția și Alsacia, s-au stabilit preponderant în sudul Basarabiei între 1814 – 1842 și în anul 1930 reprezentau 3% din populația Basarabiei.

Germanii din Bucovina, colonizați din 1781, după ce Imperiul Habsburgic a ocupat partea de nord a Moldovei (din 1775), proveneau din Boemia și Slovacia (Zips), iar germanii așezați între 1841-1891 în Dobrogea proveneau din Basarabia și din sudul Rusiei, unde fuseseră colonizați de Imperiul Țarist.

Pe durata Revoluției de la 1848 unii intelectuali sași au sprijinit încercările românilor de a obține drepturi politice. Astfel pastorul Stephan Ludwig Roth, care sprijinea idealurile române de obținere a unor drepturi politice, a fost executat de revoluționarii maghiari în timpul revoluției.

Deși încercarea forțelor maghiare de a obține un control mai mare asupra Transilvaniei a fost înfrântă de forțele austriece și ruse în 1849, Ausgleich-ul dintre Austria și Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale sașilor. Pe perioada Austro-Ungariei, burghezia maghiară a declanșat o vastă politică de maghiarizare pentru a combate naționalismul tuturor celorlalte grupuri etnice din partea maghiară a regatului.

În 1906 şvabii au creat Partidul popular german din Ungaria, sub conducerea lui Edmund Steinaker, ducând o luptă acerbă pentru păstrarea şi conservarea limbii materne în administraţia locală, biserică şi şcoală.

În 1918, după formarea României Mari, identitatea comunității săsești era puternic afirmată în domeniile social și cultural, dar și economic și politic. Împreună cu șvabii, sașii au format nucleul minorității germane din România interbelică. La finalul primului război mondial, majoritatea sașilor au sprijinit unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Urmările primului război mondial, al crizei economice mondiale dintre anii 1929-1933 și apoi al doilea război mondial urmat de deportări, a dus la o descreștere demografică ce a înjumătățit numărul etnicilor germani.

În România interbelică etnicii germani au avut o contribuție majoră, au fost promotori ai valorilor culturale europene, iar în domeniul învățământului, literaturii, artei, presei, științei, au fost punți de legătură ale României cu spațiul germanofon.

Ca urmare a semnării Pactului de neagresiune germano-sovietic, pe 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și Bucovina de Nord, incluse de Hitler într-un protocol secret spre a intra în sfera de influență sovietică. Înainte de intrarea trupelor sovietice, mulți germani din aceste teritorii au fost strămutați forțat în teritorii ale Reichului. Ulterior, guvernul de la Berlin a convenit cu cel din București și strămutarea germanilor din Bucovina de Sud și din Dobrogea, precum și din Vechiul Regat al României.

Ca urmare a Dictatului de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. În urma tuturor acestor schimbări teritoriale, și prin strămutarea populației, numărul de etnici germani care locuiau în România a scăzut cu mai mult de o treime.

În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii.

După 23 august 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania de Nord, în special cei din Țara Năsăudului, ca și șvabii din Banat, au fost evacuați de Germania, astfel că circa 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii. O parte dintre ei s-a întors și a suferit multe discriminări și rele tratamente din partea autorităților române comuniste. Pentru cei rămași în România au urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan. În noaptea de 10 ianuarie 1945, bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani au fost deportate, obligate să ducă o viaţă dură în lagăre, mine sau întreprinderi sovietice. Se estimează că peste 50.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au fost deportați în Rusia după al Doilea Război Mondial și că aproape 10.000 dintre aceștia au murit în lagărele rusești.

Instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului condus de Petru Groza a însemnat persecuţiilor. După deportare a urmat reforma agrară, prin care pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând germanilor care au colaborat cu Germania hitleristă, au trecut în proprietatea statului. Circa 70.000 de familii germane au fost astfel deposedate de pământuri şi case, şi-au pierdut tot inventarul agricol. Prin naţionalizarea de la 11 iunie 1948, germanii proprietari din mediul urban pierd toate întreprinderile şi afacerile pe care le deţinuseră. Prin legea electorală din 1946, germanii pierd dreptul de vot, acesta fiindu-le redat abia la 1950. Sunt naţionalizate bunurile bisericilor, şcolilor, învăţământul în limba germană fiind organizat de către statul comunist, puternic ideologizat. Între 1951 şi 1956 un număr de circa 45000 de şvabi din Banat sunt deportaţi în Bărăgan.

Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ce privește libertatea de ieși din țară iar emigranții erau considerați „trădători”. A fost pusă în practică așa numita „vindere” a minorităților, care i-a afectat atât pe etnicii germani din România, cât și pe evrei. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra. Aproximativ 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți între anii 1968 și 1989. Statul german a plătit pentru ei aproximativ trei miliarde de mărci.

Căderea comunismului n-a oprit acest proces de emigrare masivă a etnicilor germani din România, ba dimpotrivă, în primii ani postrevoluţionari cifrele cunosc o creştere explozivă. Astfel în 1990 un număr de 60.072 de germani părăsesc România, ca apoi procesul imigraționist să se stabilizeze în anii următori.

Imediat după căderea regimului comunist populaţia de origine germană a început să se organizeze politic. A luat naştere Forumul democratic al germanilor din România, care reunea organizaţiile regionale ale germanilor din toate provinciile istorice. Comunitatea germanilor din România dispune astăzi de o largă reţea de organizaţii politice şi economico-sociale la nivel local şi regional. Învățământul cu predare în limba germană s-a consolidat, iar activitatea culturală în limba germană a fost reluată.

ethnicmarket.ro

Tags : EtniiistoriepovestiSaşi

Leave a Response