close
Cronică

Iulian Bocai, câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2018

Bildungsnovella lui Iulian Bocai este un caleidoscop al primei copilării într-o lume a lipsurilor, iar forţa ei stă în scriitura ironică și în aceeaşi măsură înțelegătoare, care nu lasă povestea să devină o simplă fabulă socială, ci face din ea o încercare de a salva de la uitare o lume anonimă, frumoasă și sălbatică, pe care autorul o cunoaște prea bine.

Curioasa și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu este un studiu antropologic semi-fictiv în stilul realismului neoclasic, pe care tocmai l-am inventat, o nomenclatură poate pretențioasă, care mi se pare însă foarte potrivită și care explică întocmai ce-am vrut să fac. Sînt prea puțin interesat să păstrez în proză limitele tradiționale dintre ficțiune și non-ficțiune și încurajez pe oricine să depășească aceste bariere, căci – cum spunea un filosof, care n-avea însă nicio înțelegere pentru literatură – orice prost poate să spună povești. E adevărat, proștii pot să o facă și, judecînd după cantitatea de maculatură care se scrie la noi sau aiurea, nimic nu-i opreşte din scris.

Subsemnatului îi place să creadă însă că nu e prost, sau nu suficient de prost încît să facă parte din categoria acelora care, indiferenți la bunul gust, se dedau scrisului cu o pasiune care ar servi mai bine economiei naționale sau familiei tradiționale. El, subsemnatul, desconsideră deopotrivă proștii care scriu DOAR de dragul artei, de parcă scrisul ar avea sens ca meserie în lipsa banilor, dar și filosofii care pretind DOAR să gîndească în afara poveștilor, de parcă tradiția romanului european de la Don Quijote încoace n-a încurajat mai mulți oameni să gîndească decît a făcut-o vreodată o singură pagină din Descartes.”

(Iulian Bocai)

Între timp, nevasta lui Median fugise de-acasă și lăsase copilul Rodicăi. Median plecase prin străinătate cu mai mult de un an în urmă și ultima oară auziseră că ar fi fost prin Belgia. Solarele merseseră, dar mâncaseră repede banii și trebuise să plece. Nevastă-sa născuse o fată, pe Elvira, pe care mă-sa a lăsat-o singură în cameră în noaptea în care a fugit de-acasă. Cică ar fi venit atunci o mașină până la capătul Bricegarilor – nu știa nimeni ce mașină, dar toți spuneau că nu fusese românească. Mulți ani mai târziu, Rodica povestea că nevasta lui Median fugise pe fereastră, la miezul nopții și că auzise atunci o mașină Să zic că era o dubă parcând chiar în fața curții, dar i-ar fi fost frică să iasă să vadă ce e. Tot mulți ani mai târziu, avea să spună vecinilor că mama Elvirei, căruia nici nu-i rostea numele, fusese cea mai puturoasă femeie din câte văzuse și, fiind o bună cunoscătoare a campaniilor de distrugere a bunului renume, începuse să povestească despre noră că, făcându-i odată curat prin cameră, găsise acolo o pulă de cauciuc, o poveste pe care avusese grijă să o repete de multe ori, de câte ori crezuse că e nevoie ca să o facă de rușine, fără să-și dea seama că fata n-avusese oricum nicio rușine, și fără să știe că lumea începuse deja să facă fețe-fețe când o vedea chiar pe ea, Rodica, din depărtare, coborând spre stradă, și că-și spuneau unii altora Ia uite-o și pe Rodica țiganca, vine să ne spuie de pula ei de cauciuc, care anunț de alarmă s-a scurtat cu trecerea timpului la Uite-o pe Rodica, pulă de cauciuc și apoi la porecla Rodica Cauciuc, nume care pentru toți cei tineri, care nu aflaseră despre micul incident biografic al femeii, era la fel de normal ca oricare altul.

Toate aceste detalii n-ar fi fost neapărat importante pentru viața lui Priță, dacă după plecarea mamei fără nume, Elvira n-ar fi rămas mai mult în grija Stancăi, viitoarea lui prietenă. Căci Rodica avea mare oftică pe fetiță, care-i amintea prea mult de noră-sa; în primele trei, patru săptămâni după ce fugise golanca în toiul nopții, îi blestema copilul de fiecare dată când trebuia să-i piseze mâncarea dimineața, iar după o altă lună de tăcere când vinovată, când plină de furie, aproape că l-a lăsat cu totul în sarcina Stancăi, amintindu-și de ea o dată pe săptămână, când poate-i dădeau lacrimile și-o cuprindea mila pentru copil, care – când o privea cu bunăvoință – parcă începea să semene miraculos și cu tatăl.

De fapt, prima oară când a început Priță să vorbească mai serios cu Stanca, a găsit-o în șofru, stând lângă oala mare pusă pe foc, într-o dimineață urâtă de august, cu copilul în brațe, lângă un dihor jupuit, din carcasa căruia încă se scurgea sângele, arătându-i copilului cu degetul fiecare bucată de corp și carne, și spunând cu un straniu aer profesoral, de fiecare dată când își muta mâna în alt loc:

– Ce sunt alea, mațe? Sunt mațe, frumușica lu’ mama. Ce sunt alea, coaie? Da, sunt coițele dihorului, frumușica lu’ mama. Ce e ăla, e piciorul din spate? E piciorușul din spate, frumușica lu’ mama.

Și tot așa, până când a terminat toate părțile ce puteau fi arătate. Impresionat, Priță s-a așezat atunci de partea cealaltă a șofrului, urmărind-o pe Stanca cum ține lecția de anatomie animală unui copil care abia învățase să vorbească, căci Priță era deja – poate că fără s-o știe – interesat de științele naturale, și acasă nu avea de prea multe ori ocazia să se uite înăuntrul unui animal mort, decât dacă nu era cumva pui de găină sau șobolan. Dar văzuse atâtea mațe de șobolani morți și atâtea măruntaie de pui că ți le-ar fi putut descrie și-n somn. Și prinzând un moment în care Stanca se oprise indecisă cu degetul deasupra ficatului, a întrebat-o:

– Ai tăiat vreodată broaște pe burtă?

– Nu, i-a zis Stanca atunci, fără să fie mirată câtuși de puțin de întrebare. Cum e?

– Sunt mai compacte.

– Mai ce?

– Au mațele mai strânse la un loc, așa.

„Compact” era doar unul dintre multele cuvinte noi pe care Priță le învățase de la Veta, profesoara de rusă, română și latină, în puținii lui ani de școală.

– Da’ omizi ai tăiat?

– Nu, i-a zis Stanca, dar am storcoșit câteva.

– Și nu vrei să-ți arăt cum se taie omizile?

– Păi cu ce le tai? l-a întrebat Stanca.

Și Priță a tras atunci din buzunarul pantalonilor un pachețel mic de hârtie, ca un bilet împăturit, din care a scos la iveală trei jumătăți de lamă de bărbierit, răsfrângând lumina focului. I-a explicat cum se duce cu jumătatea de lamă sub un dud și taie pe din două toate omizile mici care își fac veacul pe trunchi, pe pământ sau pe vreun gard din apropiere. Uneori, dacă nu găsea niciunele pe jos, era nevoit să urce în copac și să omoare omizi acolo, dar de obicei erau atât de multe în copaci, încât nu trebuia decât să se așeze pe o parte a trunchiului și găsea bine-mersi câteva zeci care nici nu știau ce le paște. În săptămânile următoare, undeva spre sfârșitul verii, când poate cel mai frumos soare care strălucise vreodată peste viața lor părea să scalde toate zilele în miere, Priță i-a dat Stancăi o lamă de-a lui și a învățat-o cum să taie omizile și ce anume făceau insectele în funcție de ce parte a corpului rupeai mai întâi. Dacă le dădeai pe din două chiar pe jumătate, spatele se încovoia sub durere, și rămânea așa chircit, nemișcat, când își dădeau duhul; dacă le tăia înspre picioarele din spate, capul se întorcea panicat spre locul tăieturii să vadă ce se întâmplase, dând cercuri deznădăjduite în aer, iar dacă le retezai de la gât, înfigând tăișul lamei chiar sub mica bulboană, neagră ca un cărbune, care semăna cu un cap ovoid, atunci nu făceau decât să tremure puțin din coadă și să-și piardă puterea în picioare, prăbușindu-se. Priță i-a arătat și ce făcea cu omizile mari de mătase pe care le găsea și le ținea o vreme în borcane, înainte să le bage în apă cu carbid aprins, ca să le vadă cum se îneacă și iau foc în același timp. Și în toamna aceea au omorât:

el 873 de omizi mici și două mari

ea 657 de omizi mici și șase mari,

iar Priță a calculat că sunt la egalitate, dar că el era puțin în față, deși Stanca n-ar fi știut exact să spună dacă era adevărat, fiindcă abia putea să numere până la zece.
***
Iulian Bocai, Curioasa și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, în curs de apariție la Editura Polirom

Tags : editura polirom

Leave a Response