close
Repere

L-am închis pe Hristos în formalisme – batic, fuste lungi, şapte acatiste pe zi

Cum ne vindecăm de închipuiri? L-am închis pe Hristos în formalisme – batic, fuste lungi, şapte acatiste pe zi -, dar tinerii-şi au vârsta şi trăirile lor. Cum îi face Biserica să înţeleagă că au suflet pe care trebuie să şi-l vindece? Un tineret sănătos sufleteşte înseamnă un neam sănătos.

De acord! Ce pot să zic, decât că sunt de acord?! Numai grijă mare la asta cu fustele! Astăzi, am auzit o pildă foarte faină, dintr-o catedrală nu de la noi, ci din altă ţară. Pe bune, din altă ţară! A încercat să intre o domnişoară în biserică şi îşi pusese un voal la partea aceasta de picioare. Şi zice custodele: E prea scurt! Trage aia de fustă. Nu, e încă prea scurt! Mai trage un pic. Nu! E încă tot prea scurt. Şi zice domnişoara: „Părinte, iertaţi-mă, dacă mai trag mult în jos, se vede în sus!”

Trebuie să-i învăţăm pe copii că n-au de tras de haine, ci trebuie să-şi scoată din dulap hainele de care au nevoie. Clar! Nu trebuie să veniţi la biserică în reverende, ca noi. Asta ar mai lipsi! Să-i vedem pe toţi tinerii din parohie în reverendă şi cu papion! Da? Deci nu la modul acesta. Dar vreau să vă spun că tinerii trebuie învăţaţi să se îmbrace după evenimente.

Nu te duci la întâlnire cu mândra cu parul nespălat şi, când ridici braţul, cade mândra cu tot tramvaiul, şi la biserică vii dat cu gel pe păr, aşa, zici că-i linge vaca dimineaţa. Iar doamnele, grijă mare! Părul vâlvoi flacără caută. Iar la asta cu tinerii şi sănătatea tinerilor, să va spun că-i altă treabă. La noi bătrânii sunt bolnavi la suflet. Tinerilor li se trage de la încăpăţânarea maturilor din sfânra biserică. Da! Avem câteva mature, măture! De când mi s-a pus mie pata să vorbesc despre astfel de situaţii, în mintea mea automat vine-o poveste dintr-o duminică frumoasă la Braşov, care-a avut două capete: popa prostu şi ucenicii lui la fel de tâmpiţi.

Am intrat în acea biserică şi o domnişoară, frumos îmbrăcată, decent îmbrăcată, în negru, vizibil tristă, se duce către altar să ducă farfuriuţa cu prescura, lumânarea şi pomelnicul, prin care-l plătea pe preot măcar să se roage şi să tacă din gură, nu să devină nesimţit. Ăsta vede la mâna fetei, când o întinde, un inel cu o pietricică acolo, ştiţi, cam cum văd ăştia din presă acum pietrele semipreţioase pe mitră şi chiar cred că alea-s de miliarde de lei! Să le dea Dumnezeu banii de pe mitrele arhiereilor noştri! Şi, la un moment dat, părintele obrăznicos rău – noi, preoţii, avem o bădărănie care ştiu eu de unde ne vine, dar nu vreau să vorbim în seara aceasta despre ea, începe: Nu ţi-e ruşine? Ce cauţi cu inelul ăsta?, ca un cotcodac de ăsta bătut în cap. Aşa a rămas până în zilele noastre! Deci, din punctul meu de vedere, femeia era mai decentă decât veşmintele părintelui. Ce rău am fost acum! Şi fata zice: „Ştiţi, părinte – mi-a crăpat obrazul, am crezut că mor! Eu trebuia să mă cunun astăzi, dar prietenul meu a murit într-un accident acum două zile si am venit să vă rog să vă rugaţi pentru el. Inelul este inelul meu de logodnă cu el.”

Am vrut să zic: Măi, nesimţitule, măi nenorocitule, măi! N-am putut să zic nimic că, în ciuda gurii mele mari, mi-o țin din când în când. Și-am ieşit afară. Mi se făcuse rău! Mi-a fost rău de ruşine! Am crezut că acolo mor! Ies afară la aer şi apar doi tineri frumoşi-frumoşi. Frumos îmbrăcaţi! Sigur că fata, la vreo 16 ani, nu putea să aibă fusta să calci pe ea şi încă zece să vină să i-o ţină, ca mantiile unora, nu dăm nume. Asta venise în rochiţă acolo, frumos. Băiatul, frumuşel şi el, îmbrăcat la patru ace. Se ţineau de mână, că nu se puteau ţine de picior în biserică. Măi, şi apare ucenica părintelui, o de asta cu multe otite, cu vreo şase baticuri, cu mătura! Era duminică şi era cu mătura în mână. Da ce căutaţi aici? Da nu vă e ruşine? Îmi pare rău că era chiar moldoveancă, dar sărim peste asta. Era în Braşov povestea. Da! Nu ţî rușâni? Şi am zis: „Tanti, matale ce faci aici?” „Eu sunt femeie a bisericii!” „No, asta să faci! Să speli WC-ul, cel mult! Spală putina acum! Nu ți-i ruşine? Ce treabă ai cu copiii ăştia?” „Ei, dumneata să nu te bagi!” „Ba mă bag, cum să nu mă bag?!”

Adică, din când în când, trebuie să avem grijă la gingăşia copiilor de lângă noi. Tinerii sunt foarte fragili. Într-o noapte de înviere, când ciocneam în Oltenia oul cu ei si ziceam: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!, îl aud pe unul dintre ei: Băi, aș bea o bere, da’popa ăsta – adică eu – a închis toate bodegile de jur-împrejurul bisericii. Că le-am zis celor de acolo: Dacă nu închideţi, nu învie Hristos! Clar, nu? Și a venit feciorul, a venit pă colo şi când a ajuns în dreptul meu, eu, auzindu-l că vrea să bea bere, am băgat mâna în buzunar – ştiţi că preoţii au şi buzunar în care se poate băga mâna, da? – și i-am zis: „Uite, ia nişte bani să te duci cu băieţii la o bere când se crapă de ziuă!” „Nu, părinte, ştiţi că…” „Nu, măi! Te duci si bei o bere cu băieţii!” „Bine, părinte, sărut mâna! Doamne ajută.”

Era 3.30 dimineaţa, cred. La 8, apare un tip frumos îmbrăcat, la costum, cravată și se închină. Zic: „Nu luaţi anafură?” „Nu, părinte, am luat de dimineaţă, ca un porc. Acum am venit să iau ca un om.”

A devenit după aceea ofiţer în armata română și, să știți, chiar cred că unul din ăsta e în stare să moară pentru ţară. Trebuie să le arătăm copiilor că ni-s dragi şi când ne cer o bere, că doar n-o să bea, săracii, când se văd între ei să povestească despre iubire, câte-o stacană de agheasmă mare, nu?

Părintele Constantin Necula

Tags : Părintele Constantin Necula

Leave a Response