close
Grupul de la PloieștiPromovate

Lansare de carte la Cenaclul „I.L. Caragiale” Ploiești

Luni, în cadrul ședințelor literare ale Cenaclului „I.L. Caragiale” a avut loc lansarea cărții colegului nostru Octavian Onea, piesa de teatru „Hasdeu: Simțesc că mă fac zeu! Sau de la Vladimirescu la tigaia lui Dinescu”, editată în cadrul Centrului Județean de Cultură Prahova – Editura Mythos, prezentată de criticul Christian Crăciun.

Rubrica „Poet în recital” a fost susținută de Corin Culcea cu poemul:

NOUĂ CIFRE ŞI UN NUMĂR

Cifra 1

Scriu cifra 1, cifra vederii,

revin la viața mea

dinainte de a mai spera ceva…

E o liniştire oarbă în mine,

înțeleg, în sfârşit,

aerul clipelor de catifea,

fără greutate şi fără mişcare…

Sunt eu,

cel dinainte de a mă naşte soldat

târându-se prin tranşeele liniare şi strâmte,

ale iubirilor sub asediu…

O să evadez din mine

cu primul reflux favorabil,

pe cea mai sărăcăcioasă plută de visuri,

cu toată nepăsarea de care sunt în stare,

pentru chipul şi carnea

pe care mi le îndur,

când nu îmi doresc decât pământul sub tălpi…

„cu moartea pe moarte călcând”,

atât de tainic şi blând!

Cifra 2

Scriu cifra 2,

pe fruntea simțurilor,

cifra cântecului de lebădă, arcuit rotund

în casa sufletului desculț,

chircit în nemişcarea fătului…

Învăț să merg din nou,

mă clatin, cad, mă ridic,

dar nu mai plâng

sfâşietoare zări şi aşteptări…

Doar număr în neştire

plumbii cartuşelor trase în mine,

din arma încinsă a vieții besmetice,

ciuruit, înrăit, înflorit…

Scriu cifra 2,

cu semnul sângelui meu

şerpuit în triunghiul obtuz al iluziilor…

Păstrez cu grijă

restul semințelor nesemănate,

până la primăvară…

până la primăvară…

Cifra 3

Scriu cifra 3,

marea mângâindu-ți sânii,

tu, desculță şi umedă,

uşoară precum o lacrimă

înghițită de soare…

Deja cifra aceasta

mă apropie de neuitare, de viață.

Dezgropat de viu,

îți incendiez trupul cu privirea,

un val uriaş,

fără cuvinte inutile…

Copilul din tine

încă adună scoici ascunse-n nisip

şi uiți cât eşti de frumoasă,

numai pentru mine acum…

Să fiu un cal alb, o iertare,

spuma de val ce te îmbrățişează,

trandafirul înfipt în părul tău,

visul cel mai nebun…

Mi-e sete, mi-e foame, mi-e dor,

aştept cifra 4,

să fiu mult mai bun!

Cifra 4

Scriu aplecat, chinuit, cifra 4…

acelaşi scaun mereu incomod,

pe care sper că voi scrie odată și-odată

poemul ce mă va ucide…

Sunt o țigare aruncată aprinsă,

peste care plouă,

gura care plânge tăceri,

ochiul care arde cuvinte!

Uneori nu aparțin acestui Pământ,

mă prăbuşesc, mă înalț

la marginea realului,

paznic de far,

îngrijitorul luminii…

Scriu aplecat, chinuit ca o umbră,

dar sunt fericit

că viața mea este cifra

de a dărui, de a pierde!

Cifra 5

Scriu cifra 5,

îngenunchere în mine,

în rugăciunea ce mă apropie

şi mă deschide…

Uşurează-mi crucea din spate,

şterge-mi cu zvâcnirea unei pleoape sudoarea!

Plutesc în surâsul tău,

nufăr blând,

până când voi adormi obosit

sub aripile unei lebede albe…

Scriu cifra 5,

cu genunchii la gură

şi aud în pântec

tropăitul înalt al pantofilor tăi

pe asfaltul întoarcerii…

Cifra 6

Scriu cifra 6,

o aripă deschisă…

Pot zbura şi cu jumătatea din mine…

Mă trezesc din ninsoare,

din nemişcare

şi din frica de noapte,

jumătatea de trup îmi e numai şoapte…

Spune-mi că-i vis,

scrijeleşte-mi, cu fața întoarsă spre soare,

cealaltă aripă,

a ta!

Spune-mi că lupii cei negri

nu m-au muşcat!…

Prelungeşte-mă tu,

până în lumina înserărilor roşii,

lasă-mă liber,

doar atât cât să nu pierd şirul…

şi zborul

dintre ore şi dragoste!

Cifra 7

Scriu cifra 7,

nu mă grăbesc,

dar avem de recuperat implozia tangourilor

pe care nu le-am dansat niciodată,

mâna ta căutându-şi locul

şi inima ca o sămânță

aruncată între şinele de cale ferată.

Nu mă grăbesc,

nu mai plec din fragilitatea cântecului…

nu mai eşti demult pentru tine,

eşti un fluture tremurând

pe albul peretelui camerei mele!

Scriu cifra 7,

întind mâna şi te cuprind…

un bandaj

pentru încă o viață.

Cifra 8

Scriu cifra 8,

atât de greu de înțeles,

văd mereu altceva…

Suntem două începuturi opuse

şi totuşi atât de legate,

inseparabile în respirația plămânilor.

Aş putea invoca infinitul banal,

dar trec mai departe,

mereu cu un pas înaintea timpului…

Prezentul nu există, vă spun,

e doar iluzia clipei,

muşcătura ce lasă urme…

Trecutul e singurul adevăr trăit

în atâtea orizonturi de dezechilibru,

măcinat în nisip,

împrăştiat în neființă,

viitorul, singura dorință în pleoapa simțirilor!

Mă întreb: tu cât mai rezişti

nedezbrăcată în brațele cifrei 8,

cât mai numeri în gând,

până la sânge,

privind luna plină mângâindu-ți obrajii…

atât de dreaptă şi atât de singură

în propria teamă a cărnii?

Cifra 9

Scriu cifra 9,

aripa de sprijin care atinge pământul

unde îmi trudesc foamea poeziei,

cinstit şi sincer,

în lumina întunericului dintre somn şi trezire…

Nu pot face concesii cuvintelor,

cum nu pot face respirației

sau crimei!

Când scriu despre tine, iubito,

pagina mea speriată

începe să râdă,

să aibă gust, văz şi auz,

să fie sărată şi dulce,

o dragoste de neînfrânt…

Scriu cifra 9,

gândindu-mă la tine ca la o fereastră deschisă

în primele ore ale dimineții…

dacă tai razele soarelui,

voi ajunge la visele tale,

la aceeaşi aripă de sprijin, fosforescentă,

care îmbrățişează pământul,

pentru încă un drum…

spre inima mea zdrențuită,

din Triunghiul Bermudelor.

Numărul 10

Scriu numărul 10,

cu teama Dumnezeului rostogolit în mine,

fără să ştiu dacă sunt începutul

sau nimicul spânzurat de grinda secundelor.

Îl scriu, dar nu-mi aparține,

am ajuns prea târziu…

Aşa cum spuneam,

timpul nu m-a înțeles,

nici măcar din milă.

Legați-l, puneți-i cătuşe,

voi ce aveți fericirea supremă în sânge!

Timpul pierdut,

timpul durut

şi timpul sfârşit…

unu şi zero…

iubit şi urât…

De asemenea, în cadrul secțiunii „Cel mai recent poem”, poetul Valentin Irimia a recitat

Su(pra)punere

bolnavi de neuitare

am devenit păzitorii

îngerilor noștri păzitori

tresare mistuit de febre

nesomnul meu

când se-adaugă nesomnului tău

aerul ne vindecă numele

abia după cei amintește lui Dumnezeu

că ne-a zăvorât în aceeași lacrimă

ca să poți să crezi și tu în tăceri

îngroapă-mi umbra fiecărui cuvânt

în câte-o rană de-a ta

dar s-a făcut târziu

și eu trebuie să mă trezesc în rugul dimineții

să îți pun în ordine alfabetică

toate contururile absenței

dragostea noastră

nu e decât o su(pra)punere

a naturii de dincolo

de propriul ei adevăr.

După dezbaterile pe marginea evenimentelor, cei prezenți, peste 40 de persoane, au primit câte o carte cu dedicație din partea profesorului Octavian Onea.

 

Tags : cenaclul IL Caragiale Ploiestichristian craciuncorin culcealansare carteoctavian oneavalentin irimia

Leave a Response