close
Dialog de idei

Lavinia Braniște în dialog cu Bogdan Coșa

Bogdan Coșa: Zilele trecute ți-am recitit cărțile și unul din lucrurile care m-au frapat a fost saltul semnificativ pe care l-ai făcut cu fiecare volum publicat. Ești unul din acei scriitori „muncitori”? Sunt și lucruri care vin cu vârsta, cum crezi?
Lavinia Braniște: Cred că amândouă. Muncesc, da, dar nu simt efortul, pentru că-mi place să scriu. Fără să-mi dau seama, lucrurile se acumulează, se sedimentează. Multă vreme a fost o activitate de timp liber, nu mi-am imaginat în adolescență sau în prima tinerețe, că voi ajunge scriitoare. Dorința aceasta am început s-o am abia după volumul Escapada, am văzut că lumea mă ia în serios și am început să mă iau și eu. Acum sunt mult mai conștientă că muncesc pentru un rezultat în momentul în care scriu și am început să mă refer la scris și cu termenul acesta de „muncă”.

B.C.: În 2016 ți-a apărut primul roman, Interior zero, care a fost primit extraordinar de cititori, dar și de majoritatea criticilor literari. Se împlineau zece ani de la debut – editurile cu care ai lucrat între timp au fost din ce în ce mai bine cotate; de la un cerc restrâns și select, numele tău a început să circule tot mai mult în lumea literară, pe toate palierele ei. Majoritatea parametrilor (chiar și tirajele cărților) subliniază o evoluție solidă, coerentă… Dar asta e o perspectivă rece, exterioară; uitându-te înapoi, cum vezi tu parcursul ăsta?

L.B.: Mă simt în continuare la început, deși sunt conștientă de tot ce-am acumulat până acum. Mă refer la lecturi, studii, mult exercițiu, multe ciorne aruncate. Dar senzația de început rămâne, pe de o parte fiindcă sunt în continuare nesigură și chestionez în permanență ceea ce fac, pe de alta fiindcă am acest sentiment (sănătos, cred) că în față e un drum lung, care abia acum se deschide.

B.C.: În 5 minute pe zi (2011) aveai unele proze de câteva rânduri, ca niște experimente, pe care nu le-am regăsit apoi în Escapada (2014) – un volum mai închegat, aș zice, cu oscilații mai mici de la o povestire la alta; în sens clasic, mai sobru, cu numere de respirație mai largă. Mai scrii proze foarte scurte sau n-a fost decât o etapă, tranziția firească dinspre poezie? (A fost premeditat? Volumul tău de poezii se intitulează Povești cu mine.)

L.B.: A fost tranziția dinspre poezie, clar. Am trecut de la poezie la proză pe la douăzeci și cinci de ani și mi-a părut rău când mi-am dat seama că nu voi fi poetă. Mi se părea foarte sexi să fii poetă și cred că și acum mai am senzația asta uneori, că poetul e un ales, un rafinat, toate combustiile se petrec în cap și apoi pe foaie, cu un efort minim, pui doar esența. La proză se vede sudoarea.
Am răsfoit și eu recent primele două cărți, pentru că voi vorbi în curând la un eveniment despre începuturile mele ca scriitoare. Sunt cărți în care nu mă mai regăsesc și am momente în care le detest sau mi-e rușine cu ele. Dar când am recitit acum textele, am simțit o duioșie față de omul care eram la 23 sau la 28 de ani, și mi-am zis că ar trebui să mă împac cu cărțile astea pentru că sunt parte din mine, așa eram eu atunci și atât puteam să fac. Nu mi-aș dori să le văd reeditate, în niciun caz, dar a fost important să-mi dau seama că trebuie să mă împac cu ele.
Premeditat? Aș zice că nu. S-a întâmplat fără să-mi dau seama, dar probabil că gustul față de poveste a fost acolo dintotdeauna. Poate c-am început cu poezie pentru că e mai puțin intimidantă ca formă.

B.C.: În aceeași ordine de idei, aș mai avea o curiozitate… Cum ți-ai compus volumele de povestiri? Ai scris și ele s-au adunat și la un moment dat le-ai ordonat și le-ai trimis la edituri sau ai făcut o selecție? (Dacă da, care au fost criteriile?)

L.B.Cinci minute pe zi nu a fost deloc compus. Eram o tânără care scria ca să se distreze, mai puneam câte un text pe clubliterar, aveam o carte de poezii apărută într-un tiraj de o sută de exemplare, care erau toate la mine acasă. Nu m-am gândit nicio clipă la volum, iar faptul că nu am avut această presiune mi-a dat o libertate pierdută pe veci. Textele le-am adunat în momentul în care am întâlnit, într-o tabără de literatură, un tânăr editor care căuta autori pentru o colecție de proză scurtă la nou-înființata lui editură. Citise textele pe clubliterar și m-a întrebat dacă mă interesează să colaborăm. Atunci am făcut selecția, îmi amintesc foldere dezordonate pline de texte, din care multe au rămas pe dinafară. După acest volum am devenit conștientă că ce scriu e posibil să ajungă într-o carte, așa că am fost mai atentă și mai ordonată. Și la Escapada au rămas texte pe dinafară, dar nu știu să numesc criteriile. Am ales la feeling.

B.C.: Ce faci cu textele care nu ies din prima, le rescrii sau le dai drumul?

L.B.: Nu rescriu, dacă nu iese, asta e. Nu-mi pare rău de ciornele aruncate, sunt exerciții utile. Orice jumătate de pagină scrisă, orice personaj rotit în minte două zile sau o lună.

<em>5 minute pe zi</em> |© Casa de pariuri literare; <em>Escapada</em> |© Editura Polirom; <em>Interior zero</em> |© Editura Polirom
5 minute pe zi |© Casa de pariuri literare; Escapada |© Editura Polirom; Interior zero |© Editura Polirom

Bogdan Coșa: Narațiunile tale, oricât de sumbre ar fi perspectivele cu care operezi, sunt pline de umor. E un lucru știut, bătut în cuie, n-are sens să insistăm. Mă interesează un lucru și mai specific; multe din personajele tale par că funcționează pe bază de superstiții, pe care ai zice că le mai rulează doar bătrânii – tu ești fată de oraș, de unde le știi?

Lavinia Braniște: Sunt o fată de oraș mic, crescută cu bunicii.

B.C.: La fel, n-aș marșa în direcția criticii capitalismului, individul față cu corporația etc., și m-aș opri tot asupra unui detaliu. „Pentru mine mâncarea nu merită niciun efort” e o poziție care, în cazul tău, traversează volume. Ca cititor, îmi lasă impresia că vrei să transmiți un mesaj. O paradigmă.

L.B.: E foarte amuzant ce zici, să țin minte să nu mai folosesc asta în cărțile viitoare! Poate uneori le-am împrumutat prea mult din mine personajelor. În general mănânc singură și pe fugă și doar pentru că-mi trebuie combustibil ca să funcționez. Nu am mesaje de transmis în cărți și chiar dacă aș avea, lumea observă lucruri atât de diferite (pe care le leagă fiecare de experiența proprie și le vede prin grilele proprii) încât nu aș avea cum să controlez traseul mesajului și să mă asigur că acela și numai acela ajunge la cititor.

B.C.: În definitiv, care sunt lucrurile pentru care merită să faci eforturi?

L.B.: E o întrebare grea. Sunt multe variabile în joc pentru orice decizie care trebuie luată și eu una am ajuns să mă bazez mult pe percepție, pe intuiție, copleșită fiind într-un fel și de doza mare de arbitrar din viață. E greu să știi ce și cine merită, ce e corect, ce e bine. Important e să se găsească un echilibru și o liniște constructivă. Pentru mine cel mai mult contează oamenii și aș face oricând eforturi pentru o relație care mă îmbogățește sufletește.

Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman
Lavinia Braniște |© foto de Vlad Roman

Bogdan Coșa: Ai absolvit facultatea de Litere la Cluj-Napoca, un masterat de traducere a textului literar la București, ai început o a doua facultate, un program doctoral… Cursuri de masaj și de desen, diferite limbi străine. Fotografie. Dai impresia unei persoane pline de energie dpdv intelectual. Ce cauți? În ce măsură folosesc scrisului toate lucrurile astea?

Lavinia Braniște: Cea mai exotică chestie din enumerarea ta, cursul de masaj, am făcut-o pentru că voiam să emigrez în Germania, unde a locuit o vreme un bărbat de care am fost îndrăgostită. Eram conștientă că acolo nu va fi nimeni interesat de competențele mele de traducătoare, așa că voiam să știu să fac ceva cu mâinile. Între timp el s-a întors pe continentul lui, iar eu am rămas agățată de cursul de masaj de la Piața Muncii, care a durat un an. Am cinci diplome de masaj, am uitat imediat toți mușchii și singura persoană care beneficiază de noile mele aptitudini e mama, cu care mă văd o dată pe an. Mă gândeam la un moment dat să mă duc maseuză pe un vas de croazieră, să dau ocol continentului pe care s-a întors bărbatul și să nu cobor niciodată de pe vas, știi tu, genul ăsta de chestie ca în romane. Asta ar fi folosit cu siguranță scrisului. Dar am început să am mai multă încredere în imaginația mea, pot să scriu orice fără să ies trei ani din casă și pot să-mi imaginez atât de puternic o scenă încât creierul meu să fie convins că s-a întâmplat.
În rest, cu celelalte, nu știu exact ce-am căutat. Au venit în parte din inerție, am fost un copil și un adolescent și un tânăr care n-a avut alte priorități în afară de școală (din păcate, aș zice acum) și în parte din faptul că sunt un om curios și dacă nu am în permanență ceva de învățat mă plictisesc.
Acum nu cred că mai caut nimic, am observat că viața are tendința să-ți dea răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai formulat sau nici măcar nu te-ai gândit c-ar putea fi formulate, așa că sunt mai deschisă spre ce vine înspre mine, nu mai caut, ci doar primesc.

B.C.: Ai 34 de ani și tot cam atâtea cărți traduse. În ultimul timp ești invitată din ce în ce mai des să vorbești în numele traducătorului român, mai ales de când a fost înființată Asociației Traducătorilor Literari – ArtLit. Pentru ce lupți?

L.B.: Aici aș putea să te direcționez pe site-ul asociației, unde e o listă lungă de lucruri care trebuie ameliorate în statutul traducătorului de literatură și în relația lui cu editurile. Ce ne doare cel mai mult acum e tariful mediu de 3 euro pe pagină, cel mai mic din UE, mult chiar sub nivelul vecinilor noștri din Bulgaria sau Macedonia. Ar trebui cel puțin 5 euro ca să putem trăi din asta. În ultima vreme, din fericire, am observat că se fac progrese. Cu pași mici, dar încet-încet ne dezvoltăm și noi o cultură asociativă. (Situația breslei a ajuns dezastruoasă pentru că în jungla tranziției nu a existat nicio organizație adevărată care să lupte pentru drepturile traducătorilor și astfel s-au creat niște standarde financiare extrem de păguboase pentru ei. Cei mai mulți le-au acceptat pentru că n-au avut repere, n-au știut ce și cum să negocieze, nu și-au cunoscut colegii, cu care să facă schimb de informații etc.) De asemenea, dezvoltăm o cultură a voluntariatului, a implicării susținute și pe termen lung (toți suntem voluntari în asociație). De asemenea, cred că începem să ne dăm seama că e important să colaborăm, nu să fim dușmani, că dacă e fiecare pentru el nu constuim nimic. Conștiința apartenenței la comunitate e ceva recent în România și încrederea se construiește greu, oamenii care se asociază pentru a încerca să schimbe ceva în bine încă sunt priviți cu suspiciune, dar eu sunt optimistă. Cred că în momentul ăsta important e să nu ne descurajăm văzând că lucrurile nu se întâmplă peste noapte, fiindcă nici n-au cum.

B.C.: În 2016 ai publicat o carte pentru copii, Rostogol merge acasă. Am înțeles că lucrezi la o continuare și că ți-ar plăcea ca la un moment dat să-ți ilustrezi singură poveștile.
Ce planuri mai ai, literar vorbind? Se-ntâmplă vreodată să-ți pui ceva în cap și să nu reușești?

L.B.: Da, continuarea se numește Rostogol păzește pepenii și mai are puțin până la tipar. Mai am în cap niște povești cu porcușorul Rostogol și dacă o să fiu sănătoasă și o să am timp, o să le scriu. Mă bucur că am găsit pentru Rostogol o editură deschisă și pe partea de poveste și pe cea de ilustrație, pentru că nu e cartea clasică pentru copii. Așa cum am mai zis, eu nu cred că un copil e un adult neevoluat, căruia trebuie să-i vorbești „pe limba lui”, adică simplu și servindu-i la final morala, ca și când el nu e în stare să înțeleagă mare lucru din ce citește.
Planuri am o grămadă, dar nu-mi place să vorbesc despre ele decât atunci când proiectele sunt aproape gata. Tocmai pntru că se întâmplă să nu reușesc sau reușesc să le duc la bun sfârșit, dar apoi sunt respinse de editor. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori, dar nu mă descurajez, sunt conștientă că nu avem toți aceleași gusturi, că mai ratez și eu și, în plus, dacă mi-ar ieși totul șnur, viața ar deveni un pic suspectă.

<em>Rostogol merge acasă</em> |© Editura Arthur
Rostogol merge acasă |© Editura Arthur

Bogdan Coșa: Mi-ai spus la un moment dat că-ți dorești ca scriitorii români să facă o literatură mai bună. La fel, puțin după ce-am debutat, mi-ai spus că ar trebui să-mi văd de texte, să-mi lucrez textele, că asta-i tot ce trebuie să fac. Ce crezi, se scrie prost la noi? Se scrie neglijent? E și ăsta un motiv pentru care ajungem atât de greu pe piața străină de carte?

Lavinia Braniște: Nu-mi amintesc exact aceste discuții, dar mă refeream probabil la faptul că e mult potențial care se risipește în cărți scrise neglijent. Probabil că era cititorul exigent din mine cel care vorbea. Cred în continuare asta, dar am ajuns conștientă între timp cât de mare este investiția scriitorului într-o carte și cât de greu e acum, în România cel puțin, să-ți acorzi câteva luni pentru a scrie, pentru a te strădui să dai ce-i mai bun. Nu avem programe de rezidențe, nu avem burse, iar astea sunt vitale pentru scriitori, căci procentele din vânzări sunt nesemnificative. Atunci când scrii noaptea sau din două în trei weekenduri, nu ai cum să te scufunzi în text, să fii acolo sută la sută și să dai tot ce poți da.
Dar n-aș zice în niciun caz că se scrie prost. Și, din fericire, editurile au început să se uite mai cu atenție și la autorii români, să se mai scuture de mania traducerilor.
Piața străină de carte e o discuție mai degrabă separată de asta despre situația scriitorului român. Pur și simplu suntem o cultură mică, ce nu prezintă interes și puțini riscă să publice autori din zone din astea. O editură e un business în fond, e mai comod și mai sigur să alegi din zone tatonate. Pentru scriitorul român e o loterie să ajungă să fie tradus. Sau cel puțin să ajungă la acele prime traduceri care dau bobârnacul bulgărelui de zăpadă. Un factor extrem de important e și implicarea autorităților de aici pentru promovarea literaturii române în străinătate. Literatura norvegiană, de exemplu, e așa de bine reprezentată internațional pentru că NORLA investește foarte mult în asta. Nu știu ce șanse de vizibilitate ar fi avut cărțile lor contemporane de succes dacă ar fi fost produse într-o țară mică și săracă din fostul bloc comunist, indiferent cât de valoroase literar ar fi fost ele. Deci dincolo de scriitor și de munca lui, sunt foarte mulți factori, foarte multe planete care trebuie să se alinieze favorabil și mai cred că ține mult și de noroc. În general sunt o persoană care crede mai degrabă în muncă decât în noroc, dar aici am de multe ori senzația că e cu adevărat o loterie.

B.C.: Anul viitor România va fi invitata de onoare a Târgului de Carte de la Leipzig. Exceptându-i pe cei traduși deja în germană, dacă ai avea putere de decizie, care ar fi autorii pe care ai miza? Care-s vocile contemporane românești care chiar ar trebui să se-audă?

L.B.: Îți spun câteva fete care-mi plac: Ioana Bradea, Elena Vlădăreanu, Alexandra Rusu, Ana Rotea.

B.C.: Dar tu, dacă ai fi invitată, care ar fi autorii nemți pe care ți-ar plăcea să-i asculți?

L.B.: Juli Zeh și Julia Wolf.

B.C.: Am înțeles că, pe lângă engleză, franceză și spaniolă, te descurci și în germană. Dacă ar trebui să ajungi înapoi la Goethe, să-l citești în germană, care ar fi traseul pe care ai coborî din prezent spre secolul al XVIII-lea? Care au fost autorii de limbă germană pe care i-ai citit cu plăcere sau, dimpotrivă, pe care i-ai ratat și ți-ar plăcea să-i recuperezi în original?

L.B.: Nu pot să fac un traseu istoric, pentru că nu am o imagine globală a literaturii germane. Mi-ar plăcea să pot citi literatură în original, dar e cale lungă până acolo. Îmi place mult Juli Zeh, care a fost la București la un festival acum ceva vreme, are două cărți traduse la noi, Vultur și înger la Niculescu și Schilf la Polirom. Pe aceasta din urmă am citit-o prima și atunci am avut senzația că e o autoare pentru care merită să învăț germană, s-o pot citi în original (un gând destul de ambițios, totuși). Am mai citit o carte de-a ei în franceză, La fille sans qualités. De asemenea, în completarea întrebării de mai sus, aș mai spune că mi-ar plăcea să citesc și romanele Juliei Wolf, care a avut o lectură la Institutul Goethe anul trecut. Mi-a plăcut fragmentul din Alles ist jetzt pe care l-a citit și tot aștept traducerea în limba română, care nu știu când o să se întâmple. Când am văzut pe internet că a apărut și Walter Nowak bleibt liegen mi-a părut din nou rău că n-o pot citi mai repede, în original.

B.C.: În încheiere, m-aș bucura dacă ai putea formula un sfat pentru scriitorii începători. Ce ți-ar fi prins ție bine să fi știut de la-nceput?

L.B.: Mi-ar fi prins bine să am mai multă încurajare din parte apropiaților și a profesorilor de română, dar asta nu a ținut de mine și nu am conștientizat la ora aceea. Sfatul e simplu, trebuie citit și scris cât mai mult, trebuie răbdare și perserverență, trebuie să-ți cunoști și să-ți accepți limitele și să nu le forțezi dacă nu e neapărat nevoie.

Bogdan Coşa 
Tags : Lavinia Braniște

Leave a Response