close
Personalități

Lecţii de viaţă şi îndrumări de la Nichita Stănescu în volumul „Amintiri din prezent”

Am deloc bunul obicei de a mai scrie uneori despre cărţi înainte de a le citi în întregime. Trişez, deci, tot aşa cum aleg uneori cărţile, fără să ţin cont de recomandări, fără să cunosc neapărat autorul. Recunosc că, până acum, am încălcat regula şi-am judecat multe cărţi după copertă şi tot aşa m-am lăsat şi fermecată de unele şi le-am luat acasă.

Niciodată însă, ori de câte ori am început să răsfoiesc o carte, ştiind de la bun început sub ce auspicii o iau, nu mi-au fost înşelate aşteptările. Am, astfel, amintiri cât se poate de concrete şi, în acelaşi timp, fragile, cu jurnale (Zile de lagăr de Zaharia Stancu, Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, Jurnalul lui Theodor Pallady), corespondenţe, memorii şi autobiografii.

Mi-am exersat, în timp, o abilitate care seamănă cu cea a căutătorului de aur. Conexiunile datorate mai multor cărţi conduc către nume noi şi aşa ajung să cumpăr, cu înfrigurare, albumul pe care criticul de artă Jacques Lassaigne l-a compus pentru Ştefan Luchian.

Fur, cumva, ceea ce consider mai important, din cărţile pe care nu mai am răbdare să le citesc până la final înainte de a scrie. Şi niciodată n-am simţit nevoia să revin, să aduc completări, să adaug. Culesesem, aşadar, esenţialul, mai corect spus, ceea ce era esenţial pentru mine, ceea ce-mi fusese dat să văd, să citesc.

Cred că mulţi dintre cei care iubesc cărţile le frunzăresc astfel, cu un soi de patimă care nu-i lasă întotdeauna să dea paginile în ordine. Nu sunt multe creaţii ca ale lui Mircea Horia Simionescu prin voia cărora să ne putem răsfăţa curiozitatea cu lecturi în ordinea dorită şi complet haotică.

Aproape pentru toate celelalte, e nevoie de acest ochi exersat de cititor, de împătimit al lecturii care nu-şi dă voie să dea pagină cu pagină, arzând de nerăbdare şi simţindu-se totodată puţin vinovat că încalcă regulile.

Volumul Amintiri din prezent, cu însemnările lui Nichita Stănescu, oferă o astfel de libertate. Ni se permite nu doar să citim în voie, ci să gândim în voie. Să medităm, fără aparente conexiuni, la acele concluzii şi argumente pe care scriitorul ni le-a lăsat moştenire.

Nu le-am luat, aşadar, nici eu în ordine şi nici nu am terminat lectura cărţii. O ţin însă aproape şi revin, seară de seară, la câteva pagini noi. Şi de fiecare dată mi se pare că amintirile sale de-atunci se potrivesc cu realitatea prezentului. Vă invit, prin urmare, la o călătorie-jurnal, fără un traseu anume, dar cu o destinaţie care se traduce prin recompensa de a-l fi citit pe Nichita Stănescu şi prin volumul Amintiri din prezent:

„A te înfrâna, a te abţine, e primul semn al civilizaţiei lumii. În acest sens îndrăznesc să spun că piramida s-a abţinut să devină munte.”

„Există un sentiment al cuvintelor. O frază repetată poate declanşa o gamă de sentimente, de fiecare dată alta; cu atât mai mult un vers. Puţine sunt cuvintele şi încă şi mai puţine versurile care declanşează un singur sentiment, care au în jurul lor un sentiment fixat definitiv.”

„Am ciudăţenia de a învăţa ceea ce sunt învăţat.
Eu nu-mi dau voie să fiu fericit.
Mă tem că-n piept am un creier şi nu o inimă; că n-am în piept o pompă, de-mi inimă sângele în te miri ce ştie ce. Mă tem că moartea, când vine să mă vază cu ochii dânşii, mă găseşte în altă casă, în alt cort.”

„E păcat de dumnezeu să-ţi repeţi o greşeală veche. Sunt atât de multe alte greşeli noi de făcut, nou-nouţe, încât e păcat de dumnezeu să-ţi pierzi timpul repetând o greşeală veche.”

„Eram prea tineri şi mult prea adolescenţi ca să ne dregem inima într-o oglindă. Adevăr cu forţa; luciditate, lacrimă smulsă din ochiul neînvăţat cu vederea. Ne-a spus atât de multe adevăruri încât mai bine n-ar fi fost.” [ d. Caragiale]

„Nu pot să râd când privesc oasele strămoşilor mei. A te bate cu zăpadă când ninge mi se pare o decădere spre maimuţă. Râsul faţă de dangătul clopotului seamănă cu lacrima în faţa unui val al mării. Când ai o idee mai lungă decât trupul tău, nu-ţi mai aduci aminte niciodată că ai trup.”(Despre neputinţa de a râde)

„Mi-a spus: sunt două feluri de a privi acelaşi lucru. Unii spun: o singură dată trăiesc, o singură dată exist, trebuie să fac tot ceea ce se poate face ca să fac totul. Alţii zic: destinul meu face parte dintr-un destin mai mare, care la rândul lui face parte dintr-un destin mai mare, care la rândul lui face parte dintr-un destin şi mai mare.
Eu nu am am importanţă decât în măsura în care destinul mai mare din care fac parte are importanţă. Eu nu sunt fericit decât doar dacă destinul mai mare din care fac parte este fericit. De aceea trebuie să fac tot ce se poate din ceea ce se poate şi nu se poate.
– Dar cine sunt unii şi cine sunt alţii? l-am întrebat. Cine gândeşte într-un fel şi cine într-alt fel? l-am întrebat.
– Eu sunt unii, şi eu sunt alţii, mi-a răspuns. Eu gândesc ca unii şi eu gândesc ca alţii, mi-a răspuns.”
(Despre neputinţa de a trăi degeaba)

„Numai că foamea mea nu-mi era în fundul gurii, în omuşor şi nici în pântec. Mi-a fost tot timpul foame în creier. Imaginează-ţi că degetului tău i-ar fi foame. Cu ce l-ai putea hrăni? Şi de unde? Neliniştea, singura nelinişte adevărată, e să-ţi fie foame cu ceva care n-are gură, cu ceva care nu e de mâncare.”
(Despre neputinţa de a mânca abstract)

„Oricât ar părea de ciudat, verbul nu are memorie. E greu să ai memorie, atunci când tu însuţi eşti în plină acţiune. Încheierea acţiunilor, împlinirea sau moartea lor, ea singură are memorie.
(…) Al meu suflet, Psyche, m-a întrebat: tu, care alergi, ce crezi despre cei care aleargă, tu, care stai, ce crezi despre cei care stau?
Numai când stau am păreri despre cei care aleargă, dar când alerg, alerg pur şi simplu, nici nu mă gândesc la cei care stau.”
(Al meu suflet, Psyche)

„Din punct de vedere al sentimentelor, arta se apropie şi chiar poate fi comparată în esenţa ei, pentru o mai uşoară înţelegere, cu starea de îndrăgostit, exprimată.”

„Starea de levitaţie a pietrei se poate realiza prin sculptură. Sculptura este arta tactilului.
Tactilul ridicat la idee. Ceea ce este îmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cu degete. Unghie cu retină.”

„A avea o casă, de fapt înseamnă a avea un sentiment. Înmulţindu-ne cu toţi foarte mult, ne sporeşte dorinţa de singurătate. Dacă nu va fi război, crimă şi scurgere de sânge, deci o nouă aşezare în suflet a salvaţilor, dacă va fi aşa cum este acum, un oraş al viitorului ar fi o risipă şi o risipire.
Nu cred că s-ar mai putea suporta ideea de bloc, din detestarea albinelor şi a furnicilor. Pentru cei singuri cu dragostea lor, pentru cei singuri cu tristeţea lor, se vor înmulţi, de bună seamă, locurile singure şi singuratice din aer.”

„Ca să surâdem, putem spune că în măsura în care spiritul are dinţi şi stomac, poezia, – cu poet cu tot – este o hrană spirituală. Dar ca să vorbim grav, putem afirma că fără poezie omul nu s-ar distinge de neant.”

„Dintr-o neînţeleasă dragoste încerc să explic acest ceva violent pentru altcineva.”

Tags : amintiriamintiri din prezentamintiri din prezent nichita stanescuautobiografiicalatoriecititorcorespondentejurnallecturamemoriinichita stanescu

Leave a Response