close
Actualitate

Luarea lui Dumnezeu în deșert

A treia poruncă din cele zece date lui Moise pe muntele Sinai este „să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”. Cel mai adesea, când ne gândim la această poruncă avem falsa impresie că doar cei care sunt certați cu Dumnezeu săvârșesc acest păcat, că doar necredincioșii îl iau pe Dumnezeu în deșert. Însă vom vedea în continuare că și creștinii îl batjocoresc pe Dumnezeu sub multe forme, mai subtile sau mai vădite, fiind deseori la fel de vinovați ca și necredincioșii:

a) Necuviința în biserică. Atunci când întrăm în biserică se cade a fi conștienți că intrăm în Casa Domnului, locul de mare taină în care ni se împărtășește Hristos prin Sfânta Euharistie și de aceea trebuie să avem o înfățișare și o atitudine demnă/responsabilă de locul în care ne aflăm. Și când ne gândim la necuviință nu înțelegem prin aceasta doar felul în care ne îmbrăcăm ci trebuie să avem în vedere mai ales starea noastră lăuntrică pe care o avem față de Dumnezeu. Iar stările și manifestările prin care luăm numele Domnului în deșert sunt lipsa de atenție și de evlavie dovedite prin vorbitul în biserică în timpul slujbei, imaginațiile deșarte, somnolența și alte nimicuri prin care ne arătăm indiferenți/obraznici față de Dumnezeu, Cel care comunică continuu cu noi în timp ce noi îi întoarcem spatele în Casa Sa. Trebuie să fim conștienți că întrarea în Sfânta Biserică cere o prezență continuă a noastră, cere o bună-cuviință a gândurilor noastre, lucruri care necesită efort ascetic până la îndreptarea firii.

b) Lipsa de evlavie față de lucrurile sfinte este un alt fel de a-l lua pe Dumnezeu în deșert. Așezarea de obiecte casnice pe icoane sau în fața icoanelor, lăsarea cărților duhovnicești în așternuturi, luarea cu neatenție a anafurei și a aghiazmei, toate acestea sunt forme prin care luăm lucrurile sfinte în deșert și deci pe Cel care le sfințește, adică pe Duhul Sfânt. Când a fost întrebat ce este evlavia, părintele Paisie Aghioritul a răspuns simplu dar plenar: „Evlavia este frica lui Dumnezeu, sfiala, sensibilitatea duhovnicească„.  Și părintele dădea exemplu cum creștinul evlavios „se comportă cu atenție și grijă și simte vii toate cele sfinte. Ia aminte, de pildă, să nu fie în spatele lui icoane. Nu pune Evanghelia sau o carte duhovniceasca acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun.” Deci nu este de joacă cu lucrurile sfinte.

c) Înjurăturile de cele sfinte. Înjurarea de Dumnezeu, înjurarea Sfintei Cruci, a Bisericii, a sfinților, a sărbătorilor, etc., nu sunt altceva decât răbufniri de păcură în raza de soare, așa cum le numește părintele Arsenie Boca.

Dar să nu credeți că doar necredincioșii hulesc pe Dumnezeu ci chiar creștinii au momente în care diavolul le întunecă mintea prin patima mâniei, într-atât de tare încât ofensează grav pe Dumnezeu.

De acest păcat se fac părtași și cei care reproduc astfel de înjurături sub formă de amuzament în diverse întâmplări pe care le relatează. Deși nu conștietizează, creștinii care reproduc înjurăturile altora se împărtășesc de aceeași josnicie, această imitare a hulelor fiind ca și cum în plan material ar mima actul desfrânării.

d) Bancurile și glumele cu Dumnezeu, cu sfinții și învățăturile Sfintei Scripturi. Această formă de a lua în râs numele lui Dumnezeu se întâmplă mai ales atunci când se întâlnesc grupuri de oameni. Ca și creștini, dacă suntem puși în fața acestor circumstanțe, de nu vom avea curajul să denunțăm această împietate măcar să ne întoarcem urehile de la aceste ironii.

Tot în această categorie sunt și cei care fac apel la cele sfinte în expresii de batjocură: „la sfântu’ așteaptă”, „la paștile cailor”, etc.

e) Chemarea numelui lui Dumnezeu la toate nimicurile este o luare în deșert a lui Dumnezeu, tipică mai ales credincioșilor cu viață liturgică activă: „vai Dumnezeule”, „Doamne Maica Domnului”, „Dumnezeu mi-e martor”, etc. Acest păcat vine din obrăznicia de a nesocoti bunătatea lui Dumnezeu cu care s-a familiarizat credinciosul.

f) Scrierea în lene sau batjocură a numelui lui Dumnezeu: „d-zeu”.

g) Jurământul, făgăduință strâmbă luată înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos ne atenționează clar în această privință: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale”. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.”

La fel, legământul luat înaintea lui Dumnezeu, dar nerespectat, este o luare în deșert a lui Dumnezeu: „martor mi-e Dumnezeu că de azi nu mai pun gura pe țigară, de mâine nu mai beau”, etc. după care iar faci ceea ce i-ai promis lui Dumnezeu că nu mai faci. Îl mințim astfel pe Dumnezeu, deci îl luăm în deșert.

g) Cei care cârtesc pe Dumnezeu la pronia pe care o are în lume: „cutare e păcătos iar Dumnezeu întârzie să-l pedepsească”, „Dumnezeu mi-a dat o suferință pe care nu o merit”, „prea plouă, prea ninge”, „e urât afară”, etc. Domnul Hristos ne-a spus că „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!“, drept pentru care este lesne de înțeles că defăimarea proniei lui Dumnezeu vine din semeția de a ne socoti mai înțelepți decât este Dumnezeu.

i) Cei care hulesc, batjocoresc și se împotrivesc adevărurilor de credință, toți aceștia îl iau pe Dumnezeu în deșert. Mântuitorul Hristos spune „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, prin urmare neacceptarea adevărului sau lupta împotriva adevărului de credință este o ofensă adusă lui Dumnezeu însuși.

j) Hula împotriva Duhului Sfânt, înfăptuită de toți cei care teologhisesc strâmb înțelesurile Sfintei Scripturi, dând naștere ereziilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că „Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.” Toate ereziile care au fost și toate care vor mai veni sunt hule împotriva Duhului Sfânt, și nu au iertare. De aceea au și fost dați anatemei ereticii cei din veac.

„Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut; Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi runza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori.” (Psalmi)

Dan

Tags : credintaduhul sfantDumnezeuereziilegea Domnului

Leave a Response