close
Editorial

M. Eminescu, la aniversară (168 de ani). Câteva păreri la sfârșit de zi

Chiar dacă poeții noștri recenți nu se mai raportează la el, „maximalistul” Eminescu nu e un poet desuet sau expirat. Unele poeme s-au fanat și nu ne mai spun mare lucru, dar pe multe le redescoperim frapați de farmecul memorabil și modernitatea lor, de muzicalitatea hipnotică sau de forța vizionar-expresivă. Simbolic însă, continuă să fie bine instalat în conștiința colectivă. Și încă văd destui tineri interesați la modul profesional și inteligent de el. Iar șantierul care-i leagă pe dedesubt proiectele lirice, epice sau dramatice are ceva din subteranele lui Sabato.
Maiorescu a încercat să-l domesticească, inclusiv prin regia singurului volum antum (din decembrie 1883, cînd ME era deja bolnav). Alții, în frunte cu I. Negoițescu, au încercat să-l declasicizeze, excavînd imaginarul „sălbatic” al postumelor. Unii se străduiesc, mai nou, să-l postmodernizeze (nu-i vorbă, găsești la Eminescu metaliteratură cît cuprinde în diversitatea operei sale). Cred că merită reîmprospătat printr-o redimensionare a textelor și contextelor. Fără proza lui fantastico-metafizică, desconsiderată multă vreme, cea a lui Mircea Eliade și Mircea Cărtărescu e greu de imaginat. Găsim ecouri din Sărmanul Dionis (o masterpiece a prozei noastre fantastice dintotdeauna) și în comoțiile psihice din debutul Întîmplărilor… lui Blecher.
Ironizat de unii, compromis de alții, mitul eminescian e autentic și rezilient, rezultatul unei combinații între excepționalitatea poetică, un destin tragic simbolic, un complex colectiv de vinovăție al contemporanilor și o imagine compensatorie pentru complexul „nenorocului istoric” autohton. Un fel de victimă sacrificială care, eșuînd în istorie, își ia revanșa dincolo de moarte, într-un plan metafizic. Eminescu a legitimat la nivel de excelență lirică tradiția cultă a literaturii române dechizînd-o către modernitatea cea mai matură a limbajului poetic și filosofic (traducerea din Critica rațiunii pure a lui Kant e o probă). Și asta deși era un conservator și, uneori, un reacționar nostalgic după Evul Mediu al voievozilor și pîrcălabilor. La urma urmei, ce gînditori reacționari importanți am avut înainte de el? Doar tombatere sărace cu duhul. „Zeul întunecat”, cu demonismul & luciferismul lui, nu e străin de poeții damnați ai epocii postromantice. Coincidență, primele traduceri românești din Baudelaire, semnate de Vasile Pogor, apar în același număr al revistei Convorbiri literare în care Eminescu debuta „junimist” cu Venere și Madonă și Epigonii. Evident, multe din ideile politice și economice eminesciene nu mai pot fi susținute azi, nu erau nici pe vremea lui, dar onestitatea atitudinilor și idealismul lor dezinteresat nu pot fi negate. Publicistul și ideologul a fost, în același timp, un patriot ardent și un naționalist cu accente xenofobe, care vedea în evreii neasimilați și în „greco-bulgărime” o „pătură suprapusă” parazitară. Violențele sale pamfletare și reveriile paseiste deconcertează, dar a-l folosi ca armă în războaie politice actuale mi se pare abuziv, ca și recuperările sale în contul unor regimuri totalitare. Oricum, e un reper în publicistica noastră. Gîndirea lui socială și politică are un nivel intelectual rar pe vremea aceea, critica la adresa instituțiilor rămîne în unele privințe valabilă, ca și multe idei culturale, ca și comentariile de politică externă.
Cu un ochi întors spre armonia unei lumi tradiționale pierdute, cu altul – către nihilismul modern al prezentului, Eminescu a fost produsul unei Bucovine austroungare în care etnicii români erau oprimați, și un avocat al cauzei românilor din provinciile istorice sub ocupație străină. Era un autohtonist suveranist profund atașat de miturile și tradițiile noastre străvechi, dar și un cosmopolit format de marea cultură occidentală și de cea a Orientului, un produs de lux (deși fără studii finalizate) al Vienei și al Berlinului universitar, într-o perioadă în care xenofobia și protecționismul erau în creștere, o perioadă de criză și decadență a marilor imperii europene. Era, apoi, un artist cu o conștiință estetică neobișnuită – e destul să-i parcurgem Caietele, artele poetice sau dicționarul de rime. Un visător utopist, un vizionar fantast comparabil cu Novalis, Holderlin sau Nerval, bun cititor al lui Poe și compatibil, în plan filosofic, nu doar cu pesimismul mizantrop al lui Schopenhauer, ci și cu nihilismul profetic al lui Nietzsche. S-a vorbit, cred, puțin despre umorul moldovenesc savuros al acestui mare poet grav. Să mai spun că nu Maiorescu, ci Eminescu i-a adus la Junimea pe cei mai mari scriitori ai ei: Creangă, Caragiale, Slavici. Fără Eminescu, Junimea nu putea acredita credibil limba literară aflată azi în uz și primul canon estetic al literaturii române.
Într-un studiu reper despre mutațiile poeziei românești, Ioana Em. Petrescu a urmărit felul în care Eminescu i-a influențat pe marii noștri poeți moderni de după el. Doar Macedonski a fost o excepție notabilă – Eminescu l-a acuzat de corupție, pe vremea cînd era guvernator al Sulinei, iar Macedonski a comis acea epigramă nefericită urmată de atacuri pe care le-a plătit multă vreme. Există totuși compatibilități de fond între cei doi rivali cu agende opuse (sau anxietate a influenței?). Comparați, de ex., Cezara și Thalassa.
N-am stat să inventariez toate exegezele eminesciene apărute în ultimele două decenii, dar ele sînt foarte numeroase și, cîteva, remarcabile. Ca și prietenul său Caragiale, alt clasic greu traductibil, Eminescu continuă să ne reprezinte la vîrf.

Paul Cernat

Tags : eminescu mihaipaul cernat aniversare poet

Leave a Response