close
Editorial

Mie îmi place România!

Discutam recent cu Florin M., un vechi camarad plecat de mai mulţi ani din România. Mai mare ca mine cu vreo patru ani, în adolescență mi-a fost idol și am învățat enorm de la el.

În vremea studenției sale la Măgurele, îl vizitam adeseori (cu autobuzul 303R din piața Unirii, aproape că făceam naveta, în căminul G3, camera 209, la capul patului ținea o reproducere după Vasarely), iar el, binevoitor, m-a introdus peste tot: amfiteatre, laboratoare, reactorul, cantina și celebra bodegă a campusului, «La tabla ondulată».

Citisem de capul meu Gamow, Schrödinger, Heisenberg și de Broglie, iar el mi-a recomandat Poincaré și Dirac, Bhor, Born și Kapitza. Mi-a pus în brațe Matematici clasice și moderne al lui Caius Iacob și un plan de studiu, iar eu i-am cedat, la schimb, Les étoiles et les curiosités du ciel de Camille Flammarion, moștenire de familie. Merita din plin.

Radioamator înrăit, omul experimenta frecvențele limită. Șlefuia o oglindă de telescop. Practica alpinismul. Dormea cu capul pe cordelină. Fotografia în infraroșu, Kirlian, astronomic, holografic, de toate. Sensibiliza pelicula în vapori de mercur. Își decolora blugii frecîndu-i cu cărămidă. În treacăt fie spus, cunoștințele mele în electronică, cu care făceam paradă la fabrica unde lucram, i se datorau în totalitate.

Prin el, aveam acces la cărți și reviste de ultimă oră, și îmi petreceam nopțile copiîn și traducând articole – Microwave Journal și Ham Radio de la McGraw-Hill, ce timpuri! Tot datorită lui, în cadrul unor serate cu circuit închis, patronate de celebrul (în epocă) D.I. Suchianu, am avut privilegiul să văd Portocala mecanică a lui Kubrick la un magnetoscop (!), ceva cu totul inedit în vremurile acelea, aproape magic.

Împreună am fost la „Așteptându-l pe Godot”. Împreună ascultam Richter și Oistrakh, până la ziuă. În gimnaziu, tatăl lui M. mi-a fost profesor de muzică. Dar vremurile ne-au despărțit implacabil. După multiple escale mapamondice, prietenul meu s-a aranjat în Noua Zeelandă. Fizician de mare clasă, echipamentele proiectate de el se învârt acum pe orbită circumterestră. Dar omului de care mă leagă atâtea amintiri grozave, România îi pute.

Toate micile mele victorii, toate entuziasmele mele creative, tot ce spuneam era sistematic dărâmat de sarcasmul acestui prieten de-o viaţă, pentru simplul motiv că eu trăiesc şi iubesc «aici».

Mie îmi place România, i-am spus, îmi place să-i vorbesc limba, pentru mine politică şi patrie sunt chestiuni diferite, fundamental distincte, detest sistemul, dar îmi iubesc țara, însă n-am apucat să termin, că s-a închis. Auckland, antipozii…

Gabi Stamate

Tags : exodLimbaromaniatraditii

Leave a Response