close
Dialog de idei

Mircea Dumitru: ”Valoarea unui sistem e dată de medie, nu de vârfuri”

Mircea Dumitru este rectorul Universității București. Profesor de logică, membru corespondent al Academiei Române, președinte al Institutului Internațional de Filosofie și ministru al Educației în guvernul Dacian Cioloș, este una dintre persoanele publice din domeniu cele mai calificate să analizeze starea actuală a învățământului românesc.

Există un declin de performanță în școala românească sau am trăit o perioadă cu iluzia că unele lucruri chiar funcționează, iar acum ne vedem iluziile destrămate?
S-ar putea să fie și una și alta. Adică să fie și un declin dar, deși este un declin istoric real, probabil că am avut și iluzii foarte înalte, alimentate de un fel de ideologie triumfalistă: școala românească are rezultate foarte bune, care nu pot fi ignorate, pentru că avem olimpici internaționali, pentru că avem vârfuri, reale, de altminteri, care s-au format în decursul timpului. Există, însă, un declin al învățământului cam peste tot în lume astăzi, legat, probabil, și de marile reașezări culturale, de “războaie” culturale care se poartă și în Occident, și în Orient, însă la noi s-a ajuns, cred, la un minimum istoric. Când îi vezi pe acești oameni care sunt în funcții publice, care sunt foarte vizibili și care iau decizii extrem de importante pentru noi toți, și îți dai seama că sunt foarte prost pregătiți și că nu au niciun fel de pregătire care să asigure un minimum decent de competențe pentru funcțiile pe care le ocupă, atunci îți dai seama cât de proastă întâlnire cu școala și cu educația au avut aceștia.

Valoarea unui sistem este dată de vârfurile lui sau este dată de medie?
Valoarea unui sistem este dată de medie, nu de vârfuri. Școala publică, în epoca modernă, în toate societățile democratice, este o școală generală, este o școală pentru toți, din satele cele mai îndepărtate de metropole și până în capitala țării. Vârfurile, oamenii foarte talentați, geniile care, oricum, din punct de vedere statistic trebuie să apară oricum într-o populație, ei bine, toți acești indivizi excepționali ar putea să străpungă și să aibă realizări deosebite și în lipsa unei școli, în lipsa unui sistem; cunoaștem astfel de cazuri de oameni geniali care, deși nu au avut o educație formală foarte bună, au avut rezultate excepționale. Deci nu, nu putem să evaluăm performanțele unei școli după 0,2% sau 0,3% care sunt cei foarte performanți.

”Nu am dat niciodată o <atenție> sub formă de bani”

educatie coruptie

Dar putem să le evaluăm după rata analfabetismului funcțional, care a ajuns la 40% pentru absolvenții de liceu din România?
E un procent grav, care arată că școala nu își îndeplinește obligațiile de bază, că este extrem de birocratizată, chiar dacă în intențiile formale, ipocrite și superficiale totuși, lucrurile par să stea bine. Avem programe mult prea încărcate și, tocmai de aceea, aproape imposibil de aplicat și de urmărit în clasă; avem tot felul de discuții sofisticate despre didactici și despre cum trebuie să funcționeze școala, dar chestiunile de bază nu sunt rezolvate: copiii nu înțeleg un text scris, copiii nu se pot orienta într-un formular pe care trebuie să îl completeze la Primărie, copiii nu își cunosc drepturile de bază. Or, această formare și pregătire de bază trebuie să fie făcute de școala generală. Pentru asta plătesc părinții taxe și impozite, ca să fie susținut sistemul educativ, nu pentru 0,2% care ajung să fie olimpici la fizică și la chimie.

Dar părinții nu fac și ei parte din problemă?
Părinții nu au această obligație legală să își învețe copiii carte. Ei au o obligație naturală, dar obligația legală aparține școlii. Părinții – desigur, unii dintre ei – s-ar putea și ei să fie în aceeași situație: să fie analfabeți funcțional; ei muncesc din greu, de dimineața până seara, ca să pună o bucată de pâine pe masă copiilor; nu părinții sunt principala problemă aici.

Mă refeream la problema integrității în școală. Sunt mulți părinți în orașele mari sau chiar și în cele mai mici, care sunt dispuși să încalce limitele corecte.
Se adaptează la mediu, pentru copiii lor ar face orice.

Dar faptul că școala încă tolerează mica corupție sau marea corupție, că păstrează obișnuința plicului afectează calitatea actului de învățământ?

coruptie educatie

Întrebarea d-voastră are la bază presupoziția că acest fenomen al corupției este larg răspândit în școli. Or eu nu știu dacă acesta este un fenomen de masă; de fapt, nu cred acest lucru, chiar dacă nu exclud posibilitatea ca astfel de cazuri să fie reale. De aceea nu pot să răspund la întrebare. Eu am avut copiii în școală, o fată mai mare, care a absolvit acum mai mulți ani, o a doua fată, care a terminat acum clasa pregătitoare. E adevărat, poate pe mine lumea mă cunoaște, poate nu mi se adresează mie cu chestiuni de genul acesta, dar eu nu le-am observat niciodată, acolo unde au fost copiii mei.

Nu ați dat niciodată o ”atenție”?
Nu, chiar nu.
Deci se poate și așa.

Cum definiți o ”atenție”?
De exemplu, o recompensă financiară. Nu mă refer la un buchet de flori.
Nu, asta nu. Bani nu am dat niciodată.

”Cu prostia ați încercat să explicați lucrurile?”

De unde ați pleca într-o operă de redresare a Educației în România?
La noi, e foarte greu acum să mai redresezi lucrurile, pentru că s-au concentrat aceste disfuncționalități și crize mici, dar care au devenit o criză din ce în ce mai mare prin acumulare și nerezolvare la timp. Nici specialiștii în probleme educației nu cad, de cele mai multe ori, de acord asupra unor principii de bază, simple. În al doilea rând, clasa politică este complet confuză și nu cred că ei au o idee limpede cum anume ar trebui să se ocupe de problema asta. Cred că nici nu au o motivație foarte puternică, pentru că mulți dintre ei sunt rezultatul acestor studii aproximative, făcute târziu, făcute doar pentru a obține o diplomă. Unii dintre ei și-au terminat școala la 30 de ani, la 40 de ani, poate chiar și mai târziu și, din moment ce dânșii sunt în funcții foarte importante și au atâta influență, deși n-au făcut școală, atunci probabil chiar își pun în mod sincer întrebarea “de ce e nevoie de școală?”.

Apare prezumția de premeditare din faptul că învățământul, care a fost dus în declin, i-a favorizat pe cei aproximativi?
Ar trebui să fie mult prea isteți pentru asta. Pur și simplu, e prezumția de stupiditate, nu de premeditare. Cum spunea domnul Pleșu, citându-l pe un profesor al domniei sale din anii ’60, când era student la Institutul de Istoria Artei: ”Dar cu prostia ați încercat să explicați fenomenele negative din societate? Nu mai faceți teorii ale conspirației aici. Încercați chestiuni mai simple!”

Ați acuzat politizarea din învățământul românesc, mai ales pe cea din mediul universitar. Cât afectează acest fenomen actul de educație?

scoli private coruptie

Asta e o chestiune insidioasă și subtilă. Nu pot să spun că politizarea universității se manifestă în forma unei catehizări de la catedră, deși nu exclud posibilitatea ca uneori profesorii să exprime sau să sugereze sau să influențeze într-un fel sau altul mentalitatea tinerilor, exprimând și idei politice. Problema este, însă, că se creează structuri din acestea de relații, rețele de influență. Un conducător de școală, de universitate, dacă este în grațiile unui lider politic local, regional sau național, are acces la anumite resurse, într-o manieră în care alții nu au. Se simte mai apărat și mai protejat. Într-un fel, și asta e o problemă de adaptare, pentru că este o problemă structurală, nu este o chestiune legată de reaua intenție a unor oameni și este o chestiune de raționalizare a unei situații defectuoase social. E adevărat că eu, de pildă, dar asta ține, poate, doar de modul în care am decis eu să mă manifest în actuala cultură politică românească, eu nu aș putea să fac astfel de înțelegeri, pentru că mi se par degradante pentru un profesor, pentru cineva care vrea să îi învețe pe tineri să aleagă o cale mai corectă, mai curată din punct de vedere moral. Nu toate compromisurile sunt compromițătoare, dar acesta este unul de acest gen și nu aș putea să îl fac. Cred că fenomenul politizării este unul real, dispus pe un spectru gradual, care pleacă de la chestiuni cum sunt numirile pe funcții ale inspectorilor școlari în județe, numirile pentru directori de licee, la liceele importante. Imediat după alegerile din 2016 și instalarea noului Guvern, la începutul lui 2017, s-a văzut imediat cum foarte mulți dintre cei care reușiseră, foarte greu de altminteri, să își obțină printr-un concurs public o poziție de director sau alte funcții de conducere au fost supuși unor presiuni directe și explicite din partea unor oameni politici să renunțe la acele posturi, pentru ca ele să fie oferite clientelei politice.

Au fost demiteri pe fax, cu zecile…
Da, au fost, iar unii dintre acești oameni au mers în instanță și au și câștigat procesele. Am aflat din presă că inspectori școlari care au fost demiși așa au câștigat, după doi ani de zile, dar în această perioadă ceilalți le-au arătat oamenilor că trebuie să fie cuminți, să stea acolo liniștiți în băncile lor și să nu își exprime nicio opinie contrară puternicilor zilei. În universități, lucrurile nu stau chiar așa pentru că, de bine, de rău, universitățile au o oarecare autonomie. Există, însă, și universități care sunt dependente politic și acolo, probabil, și profesorii au un alt gen de atitudine.

Modulul de supraviețuire.
Da. Omul este o ființă rațională și își alege mijloacele în funcție de context. Foarte puțini sunt cei care au curajul să înoate împotriva curentului o perioadă mai lungă de timp. Și, de obicei, aceștia pierd. Dar oamenii își mai aduc aminte de ei după o anumită perioadă de timp și spun: ”Iată, cineva n-a fost de acord atunci…” și asta îi animă, îi motivează pe ceilalți. Din când în când, îl mai citez pe Churchill, cu vorba asta foarte cinică: ”Din când în când, oamenii se mai împiedică de adevăr, dar se ridică repede și merg mai departe.”

Interviu realizat de Oana Dobre-Dimofte

Tags : Mircea Dumitrurectorul Universității București

Leave a Response