close

Cum poate cineva să-și asume condiția de poet?

Cum ne putem asuma locuirea noastră poetică pe pământ?

Cum ne putem asuma poezia?

Numai conștiința limitării exclusiv la lumea aceasta, numai conștiința că prin negații succesive (apofatice) ajungem muți în pragul unei afirmații niciodată gândită rațional, te poate face să intri în această cumplit de îngerească stare a poeziei, în timp ce lumea văzută manifestă o definitivă putere de constrângere. Deodată, astfel, viața poetului se reînnoiește. Atunci, pentru toți ceilalți, poetul apare un iresponsabil și atroce învesmântat în umilință, dar seducător prin aceea că poate mijloci nu alegerea între contrarii ci între lumi, asemenea Cuvântului. Căci poetul, ca și Cuvântul, are o moarte foarte personală. Doar luciditatea constrângerii este calea lui către poezie, orice altă cale nu ni-l poate înfățișa decât instructiv și beletristic.

Însă constrângerea mundană – cu toții suntem consrânși – oamenii au anulat-o legal, și imediat au ignorat-o, când au pus la punct un set de principii ajutătoare ce te pot face să ai mintea deschisă, la modă in tendințele imediate și să trăiești liber.

Chiar și așa, când sugerăm că nimic nu e doar social sau cultural sau economic nu facem decât să invocăm razant înclinațiile noastre poetice din născare, căci poezia se rostește din chiar temeiul ființării, vizibilă, anacronică, după moravuri și oricât de la suprafața lumii ne-am duce crucea limbii vorbite, încât s-a ajuns la instituționalizarea, prin rectificare și adăugiri ambientale, a poeticului și poeziei sub forma sentimentalismului ori a căldicelii vulgare impusă cu blândețe și profunzime istorică…ceea ce ne face să vrem și să credem că suntem poeți. Până la a fraterniza între noi sau a-i ignora cu desăvârșire pe ei.

Numai că a ști că suntem muritori, la care se adaugă și infinitul lumii materiale, este o constrângere ce înseamnă vulnerabilitate absolută, și pentru că poetul vrea să aibă suplețea acestei asumări eroice, poetul trebuie să apară ca un iresponsabil, ca un sinucigaș, pentru oricine l-ar privi dinspre lume și moarte, cu siguranță și inconștiență adică, tocmai pentru ca atemporalitatea și locuirea poetică să dezvăluie adevărul că numai constrângerea mundană poate da perspectiva care, tocmai pentru că exprimă suferința conștientă și tenace, poate vedea bucuria și sacrificarea altruistă a poetului.

Orice egoism, in acest caz, chiar și cel al sinuciderii, nu e decât o formă banală de instabilitate materială a naturii, atunci când se confruntă cu toate formele de transcendență, mai cu seamă poetice, de la creație până la folositoarea zăbavă a cititului.

Noi, care ne știm toate limitele, suntem dezinteresați de suferința poetului, iar ignoranților, oricâtă inteligență ar avea, nu le e de folos. Poezia se va impune totuși, pe măsura inteligenței celui care o respinge, dar intr-un mod atât de cumplit, și va fi atât de chinuitoare, încât va fi negată foarte inteligent; iar dacă această negare ne va da tîrcoale, în încăpățânarea ei sofistă, exact în măsura în care nu se va putea împrieteni cu chinul îndărătniciei, va transforma inteligența noastră de rezistență animalică în înțelepciunea de a ajunge, înfruntându-ne limitele, la Poezie. Asumându-ne-o. (F. Manole)

     ION STRATAN (1955-2005) A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti (1981) şi a debutat în acelaşi an cu volumul Ieşirea din apă (debut publicistic în 1972, în revistaAmfiteatru). Membru al cenaclului „Amfiteatru“, al „Cenaclului de Luni“ condus de Nicolae Manolescu și al cenaclului „I.L.Caragiale” din Ploiești, membru al conducerii revistei Contrapunct și bibliotecar la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești. A colaborat cu poezie, critică literară, eseuri, traduceri la numeroase reviste literare din ţară. Semnatar, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru, al volumului Aer cu diamante (1982), care a marcat consacrarea „generaţiei optzeciste”. Distins cu numeroase premii literare, între care Premiul Fundației „Nichita Stănescu“ (1990), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române (1995), Premiul Asociaţie Scriitorilor din Bucureşti (2001).

     Cărţi publicate: Ieșirea din apă (1981), Aer cu diamante (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, 1982), Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumina de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), Cântă, zeiță, mânia (1996), Mai mult ca moartea (1997), De partea morților (1998), Cafeaua cu sare (1998), Apa moale(1998), Crucea verbului (2000), Zăpadă noaptea (2000), O lume de cuvinte (2001), Spălarea apei (2001), Biserica ploii (2001), Jocurile tăcute (2001), Biblioteca de dinamită (2001), Pământ vinovat (2003), Ţara dispărută (2003), Cartea ruptă (2005), Cimitirul de maşini(2005).

(Foto: De la stinga la dreapta: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru)

 

Tags : culturaliteraturanino stratatnpoezie

Leave a Response