close
Agenda culturală

Nora Iuga: Nu-mi place să spun „Te iubesc!”, nici să mi se spună

Nora Iuga (născută pe 4 ianuarie 1931) are marele har de a nu se repeta niciodată. Am citit majoritatea interviurilor pe care le-a acordat și nu-mi amintesc să fi citit măcar o frază aidoma. Iar dacă o întrebi de cele două ordine de merit cultural în grad de comandor acordate de către fostul președinte al Germaniei, Joachim Gauk, și de către actualul președinte al României, Klaus Iohannis, ridică din umeri, ca și cum nu înțelege de ce aceștia au găsit de cuviință să o onoreze astfel. De fapt, în fiecare lună primește câte un premiu, pe care noi, cititorii, știm cel mai bine cât de mult îl merită.

Loreta Popa: Mi-ați spus că bărbații v-au făcut curte și după ce ați împlinit 70 de ani, ceea ce mi-a dat curaj, mărturisesc. Când încetează căutarea aceasta a iubirii?

Nora Iuga: Căutarea iubirii nu încetează niciodată. Pofta a venit de la trup și dorința, dorul, a venit de la gând. Trupul se sfârșește. Gândul rămâne în esența „sinelui”, care e etern. De asta poți iubi prin reprezentare veșnic același om, contopindu-de cu el, recreându-ți de fiecare dată trupul pierdut, cine știe, poate chiar prin alte galaxii.

Vă este dor să vă îndrăgostiți? Ați lua-o vreodată de la capăt?

NORA IUGA: Nu, nu mi-aș dori niciodată să repet ceva. Aștept acel același, dar altfel, promis. Știu că vine.

Și frivolitatea e tot o formă de revoltă, împotriva unei mentalități închistate, v-am auzit spunând acest lucru nu o dată. Nu ar fi nemaipomenit să ne arătăm toți așa cum suntem de fapt?

NORA IUGA: Da. Scriam într-o poezie mai veche: „totdeauna mi-a plăcut frivolitatea/ unghii roșii ciorapi negri/vă dați seama ce greu/ car azi această sacoșe”. Apropo de întrebarea anterioară. Frivolitatea n-a fost la mine amorală, nici măcar un atentat la demnitate echivalent cu libertinajul. A fost singura mea modalitate de a mă opune unei mentalități anchilozate! Poate Herta Müller o fi avut dreptate când spunea că eu nu am găsit ceva mai eficient să fac rezistență împotriva comunismului decât purtând pălării. Ea voia să mă compromită. Eu zic: „halal să-mi fie!”

Cu gândul la rivalitatea dintre soție și amantă, cu gândul la sentimentele de gelozie, ură și invidie, mai putem vorbi despre solidaritate feminină în cazul acesta?

NORA IUGA: Suprema iubire este să o iubești pe aceea pe care „el” o iubește mai mult decât pe tine, fiindcă ea îl face fericit. Și totuși, în majoritatea cazurilor îți urăști rivala, uneori, dacă ai puterea, o împingi înaintea metroului. Această manifestare de forță nu îți justifică nicidecum solidaritatea feminină. E ura dintotdeauna a celui mal-aimé contra celui bien-aimé. Cum eradicăm răul ăsta? Devenind sfinți sau roboți?

Credeți că modul în care părinții noștri s-au iubit, modul în care relația lor a funcționat de față cu noi, copii fiind, ar fi putut să ne influențeze căutarea iubirii?

NORA IUGA: Nu știu în ce măsură exemplul de iubire conjugală pe care ni l-au oferit părinții noștri ne-a marcat pozitiv sau dimpotrivă. Cred că nici când m-am îndrăgostit eu însămi prima data nu am remarcat între el altceva care să semene a iubire, în afară de ligheanele pline de flori care umpleau toate camerele mamei de ziua ei și numeroasele vulpi polare și etolele de nurci, primite în dar de la tata. Mie toate acestea nu-mi spuneau nimic. O singură dată, tata era deja în faza terminală a unui cancer de ficat, internat în spital. De ziua mamei care împlinea 53 de ani mi-a dat bani să-i cumpăr 53 de trandafiri roșii. Mi-a spus atunci că a înșelat-o de multe ori, dar nicio femeie nu i-a aparținut mai deplin. Îmi amintesc că a lăcrimat. După o lună l-am dus la cimitir. Mama nu a vărsat nicio lacrimă. Nu am judecat-o pentru asta. Nici eu nu plâng la morți. Dar cred că ei s-au iubit cu adevărat, deși tata devenea brutal când mama îi dădea prilejuri de gelozie. Dar sunt conștientă că nimic din ce-și permit bărbații nu-și permit și femeile cu mijloace mult mai perfide și mai știu că mulți bărbați își omoară femeile și apoi se sinucid. Iubirea e cel mai dumnezeiesc și mai demonic sentiment fiindcă ea naște lumea. Și mai știu eu un secret. Ce nu e dat să împlinim aici sunt sigură că împlinim în alte galaxii mereu travestiți, mereu necunoscuți, dar mereu nimerind la elementul acela unic care are valențele noastre.

Oare tinerii de astăzi mai sunt flămânzi de poezie?

NORA IUGA: Întrebat fiind un tânăr din ziua de astăzi ce-și dorește cel mai mult de la viață răspunsul vine prompt: „să mă distrez!” E un semnal că nici erosul, și nici poezia – cele două fiind indestructibil legate între ele -, nu mai au viață lungă. Un tânăr poet cu mare audiență își sfătuiește mai tânăra prietenă care scrie ce-i dictează sentimentul ei nespus la teoriile de ultimă generație, aflate azi în top, să elimine din limbă expresiile învechite și să le înlocuiască cu cele de circulație actuală. Hai să scriem toți la fel abordând aceeași temă, în aceeași gamă, pe o singură voce, la unison, că poezia e… corul deținuților din Călina roșie cântat pe o singură voce, când Șușkin s-a sinucis că nu a găsit nicăieri o petrecere adevărată!

Vorbind despre părinți, ajung la un subiect îndelung dezbătut, copiii ce rămân acasă, în timp ce părinții muncesc în străinătate. Care e părerea dumneavoastră?

NORA IUGA: Copiii ai căror părinți sunt la lucru în străinătate și sunt crescuți de bunici au parte de mai multă căldură, mai multă dragoste, mai multă răbdare, înțelegere, atenție și, aș îndrăzni să spun „educație”. Părinții, fiind încă tineri, mai au destule motive să fie absorbiți de propria lor viață. Viața bătrânilor nemaioferindu-le acestora mare lucru, toată grija și toată iubirea lor se mută asupra nepoților. Curios, când scriu mă inspiră mai mult bunicii decât părinții. Oare de ce spun zilnic la televizor psihologii că bieții copilași care prin forța împrejurărilor sunt crescuți de bunici riscă să devină bolnavi psihic? Eu cred că mai curând ar putea să devină mai buni.

Într-unul dintre interviuri spuneați: „Eram foarte feminină, dar nu genul acela de femeie care face crize de gelozie şi spune «vai, vai, nu mă părăsi». Nu-mi amintesc nici să-i fi spus vreodată bărbatului meu că-l iubesc. Sunt fericită că nici el mie”. Ce a ținut flacăra iubirii aprinsă în toată perioada în care ați fost alături de soțul dumneavoastră?

NORA IUGA: Nu-mi place să spun „Te iubesc!”, nici să mi se spună. Nu-mi place să primesc flori sau cadouri de niciun fel. Îmi place să intuiesc, nu să mi se arate. Nu sunt adepta acelui, încă prea des uzitat, „captatio benevolentiae”. O frază cum este aceasta rostită de Heidegger spune mult mai mult: „Noch nicht und doch schon” („Încă nu și totuși deja”). Noi eram liberi pentru că aveam poezia.

Leave a Response