close
Repere

Ortodoxie și socialism

[Notă: Acest pamflet a fost publicat de către Sfântul Ilarie în anii dintre Revoluția eșuată din 1905 și nefericita Revoluție din 1917.]

 

„Căci oamenii se jură pe cel ce e mai mare.” (Evrei 6:16)

 

Acest adevăr rămâne neschimbat oricând și oriunde. Orice adevăruri sau serie de adevăruri întotdeauna cuprind ceea ce este „mai mare” pentru om, iar acest „mai mare” al omului este autoritatea lui; omul și-o ia drept reper și „jură” pe ea. Însă nu toți oamenii respectă ca „mai mari” aceleași adevăruri. Uneori ceea ce e „mai mare„ pentru unii este pe de-a-ntregul fals; și totuși omul „jură” pe acest „adevăr” părelnic ca și cum ar fi autentic. Măsurile după care oamenii judecă întâmplările vieții și ale lumii care îi înconjoară sunt foarte variate. Fiecare își alege reperul care i se pare cel mai bun, așa încât putem accepta ca justă următoarea parafrazare a unui cunoscut proverb: „Spune-mi ce autoritate respecți, ca să-ți spun cine ești.” În trecut, oamenii erau diferiți, iar reperele și autoritățile pe care se sprijineau erau și ele diferite. Cuvântul lui Dumnezeu, pravilele Bisericii – în trecut toate acestea erau autorități desăvârșite și veșnic neschimbate, și toți le purtau în inimă în aceeași măsură. Tot ceea ce era în concordanță cu cuvântul lui Dumnezeu și cu exigențele Bisericii se socotea bun; din contră, ceea ce era împotriva lor și nu le urma îndeaproape, nu putea fi socotit bun. I.T.Pososhkov și-a scris al său „Testament de tată” tocmai pentru a întări dumnezeiasca Scriptură; el scrie acolo chiar așa: „Toți cei ce trăim în Credința Ortodoxă știm foarte bine că tot adevărul este cuprins în cuvintele Domnului”; iar fiului său îi spune: ”Fiule, te leg prin jurământ și te sfătuiesc cu toată tăria să nu te dezlipești cu niciun chip de Sfânta Biserică a Răsăritului, căci cu adevărat ea este Mama care ți-a dat viață… să te depărtezi de cei care luptă împotriva Sfintei Biserici, și să nu ai prietenie cu unii ca aceștia, care sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu.”

Dar în zilele noastre oamenii au altfel de gânduri, uneori total opuse față de cele înfățișate mai sus. Cu adevărat, unde mai vedem în presa „progresistă” de azi să pomenească cineva de Dumnezeu, de Biserică? Oare nu este socotit ca semnul răului și al înapoierii respectul față de Pravilele Domnului și față de Biserica lui Hristos, în vreme ce lupta împotriva acestora este lăudată ca semn al binelui? Mi-aduc aminte de un anume student (vai, era student al Academiei {de Teologie}!), care, văzând un necunoscut ce postea, a exclamat: „Probabil că acesta e unul din cei ce iau parte la pogromuri!”. Alt student, când am lăudat Academia de Teologie în prezența lui, subliniind calitățile ei deosebite, m-a întrerupt cu gravitate și m-a întrebat: „Mai bine spune-mi, ce a făcut Academia dumitale pentru Revoluție?”. Nu m-am apucat să vorbesc despre asemenea merite dubioase, însă astfel de declarații sunt întru totul caracteristice timpului nostru. Acum nu mai e bun ce e plăcut Domnului și Bisericii Sale, ci e bun ceea ce „progresist”, „liberal”, revoluționar; ceea ce ține de „dreapta învățătură” este văzut ca un izvor al tuturor relelor. „E în acord cu Marx!” – aceasta este cea mai mare laudă pentru orice învățătură și pentru orice opinie. Chiar și sfânta dogmă creștină este judecată în funcție de acest nou standard. Așa încât întreaga învățătură creștină de temelie, privitoare la lupta lăuntrică a căinței și a smereniei, este dată la o parte. În vremea asta doar unui soi de „învățătură socială” i se dă importanță și atenție, și chiar și în această învățătură nu se permit decât interpretările și reinterpretările liberal-revoluționare. Cei care au scris și s-au nevoit în Biserică, până și Sfinții Părinți cei mari, sunt prețăluiți cu aceeași măsură calpă și mizeră. Noi înșine am fost de față când un anume „orator”, într-un discurs de elogiere a Sfântului Ioan Gură de Aur ținut pe 13 noiembrie 1907, a declarat că marele ierarh „gândea ca Marx în anumite chestiuni, deși nu chiar așa de limpede”. O asemenea blasfemie – îndrăznim s-o numim astfel – a ajuns să nu mai pună pe nimeni pe gânduri. Pare că se anunță cu stringență un nou mod de a privi lumea și viața. Noi dumnezei, noi idoli se înalță. Fără îndoială, Biserica lui Hristos este sfântă și nepătată. Oamenii din Biserică trăiesc în continuare după legile dumnezeiești din vechime, neprimind să-și plece genunchii înaintea lui Baal. Pentru aceștia, nu este Dumnezeu decât Dumnezeu și Hristosul Său; și nu este stăpânire afară de stăpânirea Bisericii. Însă nu sunt puțini aceia care au primit noile rânduieli ale lumii, aceia care s-au închinat deja noilor idoli, cu toate că pentru oarecari motive încă n-au părăsit cu totul Biserica. Oamenii aceștia emit permanent judecăți asupra creștinismului, asupra Bisericii. Emit judecăți nu ca unii care ar fi ucenici ai Sfintei Biserici, ci ca unii care ar dori s-o învețe ei pe Ea; ar dori să „îndrepteze” înțelegerea Bisericii asupra a ceea ce înseamnă Calea lui Hristos, să pună în locul acestei înțelegeri propria lor înțelegere, în care învățătura lui Hristos este înfățișată ca asemănându-se substanțial cu toate învățăturile și faptele din ultimul timp ale celor fără de Dumnezeu, inclusiv revoluții, spolieri și bombardamente. Pe baza unor asemenea interpretări ale creștinismului, marcate de renunțarea la autoritatea Bisericii, s-au înființat o „Frăție Creștină [?!] de Luptă”, o „Uniune Socialistă a Creștinilor”, și, cine știe, poate curând vom auzi curând și de vreo bandă de tâlhari „creștină” etc, etc.

Orice epocă de declin poartă ca semn caracteristic incapacitatea oamenilor de a-și zidi, mărturisi și apăra convingeri clare și solide. Oamenii devin, ca să zicem așa, neputincioși; lenea lor lăuntrică nu le dă voie să-și gândească până la capăt gândurile, și așa devine posibil ca elemente cât se poate de contradictorii, culese din felurite surse, să coexiste pașnic în concepția lor despre lume și viață. Acest tip de orânduire interioară poartă numele de eclectism. Și vremurile noastre sunt un exemplu de eclectism. Nu se căznesc atâția în zilele noastre să pună unire între lucrurile cele mai cu neputință de împăcat? Sunt mult prea mulți aceia care hrănesc în inimile lor astfel de dorințe!

Una dintre neînțelegerile mai însemnate care au luat naștere pe tărâmul acesta este aceea privitoare la socialism. Pe de o parte, ni se spune cu stăruință că Hristos a fost socialist și pe de altă parte că socialismul este în deplin acord cu creștinismul. Asta înseamnă că în toate discuțiile acestea Creștinismul nu este considerat singura formă concretă posibilă a Sfintei Biserici a lui Hristos. Sfânta Biserică este în mod defăimător și necugetat redusă la statutul de „biserică oficială”, „care s-a pus pe sine la dispoziția vechiului regim” ș.a.m.d. Toți tălmăcesc creștinismul după bunul lor plac, și numai o mică parte din scripturile lui beneficiază de relativă atenție. Epistolele Apostolului Pavel sunt respinse: nimeni nu le cunoaște! Chiar și din Evanghelii se alege doar ceea ce este „adecvat”, de pildă alungarea zarafilor din templu, utilizată ca dovadă precum că violența este legitimă și chiar necesară. Deși, desigur, doar violența revoluționară. Cu o astfel de argumentație, nu e deloc greu să învederezi orice dorești, nu numai un oarece „acord” între creștinism și socialism. Publicistica abundă sistematic în încercări de a reconcilia socialismul și creștinismul. E de ajuns să socializezi creștinismul și să creștinezi socialismul – și voilà!: socialismul creștin este rezultatul.

Din această pricină, nu putem decât să salutăm orice încercare de a investiga din punct de vedere strict creștin întrebarea dacă socialismul li se potrivește creștinilor sau le este dușman. Mai ales suntem bucuroși de încercările serioase și întemeiate. O astfel de încercare, singulară și remarcabilă, ce se ridică din marea de încercări lipsite de fundament și de seriozitate, ne-a fost oferită de V.A.Kozhevnikov în excelenta sa broșură Relația socialismului cu religia în general și în special cu creștinismul. Nu este de mirare faptul că autorul a dat fiecărei întrebări o soluție cu deosebire întemeiată, convingătoare fără voie; autorul cunoaște socialismul din propriile-i surse, așadar mult mai bine decât marea majoritate a socialiștilor noștri deplorabili. Autorul vorbește exclusiv în termenii literaturii socialiste, și citează copleșitor de mult din această literatură, astfel încât doar reaua-credință ar putea face pe cineva să nu-l creadă, să nu se lase convins de argumentele lui. Sfătuim cu toată căldura pe oricine vrea să răspundă bine întemeiat întrebărilor despre creștinism și socialism nu numai să se familiarizeze cu broșura d-lui Kozhevnikov, ci chiar s-o țină mereu la îndemână. Însă fiindcă nu toată lumea se poate familiariza cu lucrarea aceasta, dorim să vă facem cunoscute, fie și pe scurt, rezultatele investigației d-lui Kozhevnikov. Cerem scuze cititorilor pentru trunchierile pe care le vom comite, căci este imposibil să redăm toată bogăția conținutului acestei broșuri remarcabile; ar fi trebuit s-o reproducem integral aici.

V.A.Kozhevnikov afirmă că, în ceea ce privește relația dintre creștinism și socialism, nu putem conta nici măcar pe vreun adevăr parțial: „Aici totul este în însăși substanța sa advers adevărurilor creștine, iar în formă ofensează sensibilitatea creștină.” Degeaba susțin unii că socialismul este doar o teorie din domeniul economiei. Nu, socialismul înlocuiește totul cu sine însuși; inoculează pretutindeni propria sa religie. În declarațiile feluritelor întruniri socialiste și în discursurile liderilor socialiști se regăseşte exprimată clar și precis urgenţa unei revoluţii care să reorganizeze gândirea în ansamblul ei. „Socialismul nu este și nu poate fi o simplă știință economică, o știință care să se ocupe doar de nevoile pântecelui… În analiză ultimă, socialiștii se străduiesc să înfăptuiască revoluția în toate suprastructurile juridice, morale, filosofice și religioase” (Vandervelde). „Este socialismul doar o teorie economică?”, citim în catehismul socialist al lui Bax și Kvelch; „Nici vorbă! Socialismul cuprinde toate laturile vieții umane.” Potrivit lui Bax, expresia religioasă a socialismului este umanismul ateu.

Dacă socialismul se proiectează pe sine ca viziune existențială, care este atunci chipul acestei viziuni? Ea este, în primul rând, un materialism niciodată dezmințit. O interpretare materialistă a istoriei, așa cum socialiștii înșiși o recunosc, circumscrie întregul aparat teoretic al învățăturii lor, fiindu-i temelie – Bernstein arată lămurit acest lucru. „Trebuie să căutăm temeiurile tuturor prefacerilor și revoluțiilor sociale nu în mințile oamenilor, și nu în viziunile lor legate de virtute și dreptate pogorâte din veșnicie, ci în schimbările mijloacelor de producție și distribuție” (Engels). Dacă socialismul este atât de strâns legat de materialism, cum poate avea, în același timp, vreo relație cu religia? Desfigurând brutal înțelesurile morale și educative ale credinței religioase, critica materialistă a lui Marx și Engels declară că religia este o simplă „făcătură umană”, produsul închipuirii ignorante animate de motorul profitului; iar Dumnezeu Însuși ar fi o reflecție a relațiilor economice. Ei merg până-ntr-acolo cu îndrăzneala încât văd în Dumnezeul creștin „o idealizare antropologică a capitalismului însetat de putere și satisfacție.” În cuvintele lui Engels, religia este adusă la viață „de către întunecatele idei primitive ale omului privitoare la propria lui natură și la natura universului înconjurător”, și, în dinamica formelor și schimbărilor ei, este definită „de relațiile claselor sociale, în consecință de relațiile economice”. Lui Marx, religia îi părea o superstiție care și-a supraviețuit propriei epoci, „o fosilă pentru intelectuali, însă un opiu pentru popoare”. În continuarea acestui mod de a privi religia, Marx considera că „eliberarea conștiinței de sub vrăjile religiei” este „modul în care putem ajuta poporul să pășească spre adevărata fericire”.

E adevărat că există și gânditori care susțin că socialismul nu este legat fără scăpare de materialism, dar aceștia nu sunt socialiști veritabili. Astfel de gânditori încearcă să infuzeze un pigment filosofic și etic, chiar creștin, în socialism. Schtaudinger încearcă să-și încredințeze „frații socialiști” că „ideile de bază ale lui Hristos sunt aceleași ca și ale noastre; ideea Lui de unitate este Dumnezeul nostru. Ideea Lui de existență a acestei unități este Hristosul nostru. Și, deși tăgăduim toate dogmele, etica noastră este în esență creștină.”

Socialiștii pursânge însă refuză cu înverșunare să accepte „adâncirea” recomandată a bazelor socialismului, ceea ce, în opinia lor, nu li se potrivește nicidecum. Bebel toarnă cu găleata ironie asupra celor care invită la „studiu, filosofie și lucru cu sine însuși”. Conrad Schmidt se delimitează de umanismul kantian, întrucât „nu există în el nicio forță de agitație, sunt doar idei metafizice vechi, ascetism monastic și o morală potrivită mai degrabă îngerilor.” Iar Plekhanov vede în socialismul de orientare „adâncistă” „un opiu utilizat pentru adormirea proletariatului”. Mering îl vede ca „niște ape tulburi, în care prinzi un pește necurat”. Menger nu înțelege rațiunea din spatele discursurile zgomotoase despre principii filosofice mărețe și inutile, în condițiile în care ne confruntăm cu „propria noastră etică, ce răstoarnă toate temeliile religioase și reprezintă o garanție chiar și împotriva renașterii conștiinței religioase”.  Cu mult timp în urmă, Dietzgen a propus „renegarea a tot ce este nobil în morală”, deoarece „logica specială a proletariatului ne mântuiește de orice misticism religios și filosofic”. În asentimentul lui Dietzgen s-au exprimat și Kautsky, Lenin și Axelrod. „Suntem sătui”, spune Axelrod, „de pisălogeala searbădă și plictisitoare a criticilor, dascălilor, a tuturor celor care caută să desăvârșească socialismul; e timpul să înceteze! A merge pe calea lor ar însemna să cădem în respingătoarea mlaștină a demoralizării mintale, să sufocăm în socialism toată vigoarea lui revoluționară, cu alte cuvinte, esența lui, și s-o înlocuim cu caracterul religios, reacționar al oricărei mentalități filosofice.”

Cred că acum vă este tuturor limpede faptul că socialismul, ca viziune existențială de sine stătătoare, este în esență un adversar al oricărei forme de idealism, al tuturor principiilor morale neschimbătoare, precum și un dușman al tuturor religiilor. Reducând la materie totul în lume, viziunea socialistă nu lasă loc Principiului Divin.

Aceasta este relația teoretică dintre socialism și religie. La nivel practic, socialiștii recurg adesea la compromisuri, pentru a obține avantaje tactice, ceea ce în limba moralei nu se poate chema decât trădare a adevărului și a dreptății.

În practică, trebuie să-i socotim pe socialiști ca posesori ai unui temperament de țărani sau ai unor năravuri de muncitori industriali, la care nici nu se poate vorbi de spiritualitate sau alte stări existențiale. „Pătura muncitorilor creștini manifestă cea mai înverșunată împotrivire la propagandă” (Pannekoek). După cum se exprimă Engels, în mod imperios  trebuie să se dedice atenție serioasă religiei, „această putere conservatoare supremă”. „Nu vom putea niciodată să câștigăm încrederea poporului dacă ne apucăm să cerem guvernului măsuri violente împotriva Bisericii”, admite Kautsky. Ce-i de făcut, atunci? „Ca să învingem neîncrederea muncitorilor și să-i determinăm mai ușor să rupă rândurile, propriile noastre structuri tind tot mai mult să treacă sub tăcere temporar opiniile noastre fundamentale și, în numele succesului necesar pe moment, să sacrificăm ceva din limpezimea gândirii și din sensibilitățile camarazilor noștri.” Aceasta o recunoaște și Anton Pannekoek, deschis și cinic. Și așa asistăm la „adaptarea” socialiștilor. În conformitate cu programul de la Erfurt, religia este o opțiune personală. „Catehismul muncitorului” prevede că social-democrația nu cere nici ateism, nici teism. Schtampfer susține că „tezele socialismului nu se preocupă nici cu Dumnezeu, nici cu viața de apoi; cine spune că socialismul este dușmanul declarat al creștinismului comite o calomnie.” Poți fi și creștin și socialist (Kautsky). În aceste afirmații, ca și în toate de acest tip, nu există niciun fel de sinceritate. Programul de la Erfurt[1] nu mulțumește pe socialiștii mai radicali; aceștia cer ca relațiile tensionate cu Biserica să fie mai puternic scoase în evidență. Realitatea este că socialiștii au declarat război religiei, dar, în deplin acord cu mașinațiunile lor tactice, se ascund în spatele luptei lor personale împotriva „clericaliștilor” și își justifică lupta prin aceea că pomeniții „clericaliști” 1) pretind acces la puterea politică; 2) sunt fanatici; 3) cultivă ignoranța și 4) sprijină orânduirea capitalistă. Însă toate acestea sunt, bineînțeles, o înșelătorie; socialiștii sunt în realitate dușmanii deplini ai religiei, și-L dușmănesc pe Însuși Dumnezeu.

Dar asemenea ipocrizie și falsitate nu sunt oare imorale, scandalos de imorale? Iată ce ne răspund socialiștii la această întrebare: „Aplicarea filtrului moral nu prezintă niciun fel de avantaje pentru noi. Nu se poate realiza mare lucru în politică în felul acesta.” (Bebel) „În orice partid vei întâlni înșelăciuni perfide; ele sunt inevitabile, și legile morale tradiționale cad complet în umbră pe acest tărâm.” (Menger) Ce ne facem așadar cu strategiile de partid? Tacticile acestea sunt de așa natură, că i-ar putea aduce la extaz pe iezuiți. Însă socialiștii mai direcți și mai sinceri (în măsura în care se poate vorbi aici de sinceritate) rup pisica în două și-și declară deschis adversitatea față de religie. Pe 22 august 1901, Partidul Social-Revoluționar Francez concluziona: „Cetățenii membri de Partid jură că în nicio împrejurare nu vor săvârși fapte de natură religioasă, în colaborare cu reprezentanții vreunei denominațiuni religioase.” (Iată libertatea de conștiință!) Pe 31 decembrie 1878, Bebel declara în prezența întregului Reichstag: „În domeniul religios, aspirăm către ateism”; iar pe 16 septembrie 1878 își exprimase „încrederea fermă că socialismul va conduce la ateism.” Același blasfemator Bebel se numește pe sine dușmanul tuturor religiilor, religii „de care oamenii de bună calitate nu au nicio nevoie.” La Adunarea Gall, Liebknecht și-a exprimat speranța că „principiile de bază ale socialismului vor dărâma formele religioase ale ignoranței populare.” Potrivit lui Todt, „cel care nu e el însuși ateu și nu se angajează cu tot zelul în diseminarea ateismului nu e vrednic să se numească socialist.” Lafarge se indignează că „principiile religioase n-au fost încă extirpate din mințile oamenilor, nici chiar din mințile celor învățați”, dar se consolează cu speranța că în viitor socialismul va șterge cu desăvârșire din sufletele oamenilor credința în Dumnezeu.

Anumiți socialiști proorocesc celebrarea mondială, la Vatican, în bazilica Sf.Petru,  a unei „prime zile de socialism”, când tot trecutul religios va fi subiect de conversație, ca o colecție de curiozități, și subiect de glumă și de veselie, când instituțiile educaționale, școlile de comerț și târgurile și expozițiile de produse industriale [nici măcar artistice!] vor funcționa în biserici, și când locul religiei îl va lua un amalgam de fel și fel de interese, pe fundalul solidarității economice.

Se înțelege că în viziunea socialistă nu încape nemurirea sufletului. Negarea nemuririi este una dintre condițiile principale ale succesului socialismului, „pentru că, pe măsură ce slăbește credința în Rai, se întărește insistența socialistă de a realiza raiul pe pământ.” (Bebel) Dietzgen ne recomandă să preferăm „o lume confortabilă aici” lumii de dincolo. Pe 2 februarie 1893, un anumit delegat catolic îi întreba pe social-democrații din Reichstag-ul german dacă cred în viața de apoi. Răspunsul, unanim, a fost negativ. Cotidianul socialist Neue Zeit sugera „să fie ridiculizate amenințările cu iadul; iar pomenirea Raiului să fie tratată cu dispreț.

Sunt înfiorătoare blasfemiile socialiștilor împotriva religiei în general, dar când vine vorba de credința creștină, blasfemiile se fac și mai groaznice. A existat o perioadă de socialism sentimental, când acesta și-a asumat rolul de continuator al poruncilor evanghelice. Pe vremea aceea, puteai găsi în casele unora dintre muncitorii socialiști o gravură cu Iisus tâmplar și o inscripție: „Iisus din Nazaret, primul Reprezentant al Poporului”. De Sărbătoarea Nașterii lui Hristos, acești muncitori participau la banchete democratice la care se celebra nașterea Lui. Chiar Prudhon, în ciuda anticlericalismului său, s-a plecat acestei mode, și în ziarul lui a publicat explicații și relatări despre aceste manifestări creștin-socialiste.

Pe 25 aprilie 1848, un comitet de doamne democrat-socialiste au organizat la Castelul Valentino „un banchet de ziua nașterii lui Hristos”, cu taxă de intrare de 1 franc și 50 de centime (50 de centime pentru copii). Ziarul lui Prudhon, Le Peuple, a publicat următoarea relatare:

Adunarea a deschis ceremoniile în mod cuviincios, prin lectura Predicii de pe Munte; după ce s-a cântat cu mare însuflețire un cântec în onoarea frăției, a urmat o serie de toasturi, dintre care enumerăm:

            „Pentru Hristos, Părintele socialismului!” – ținut de o doamnă al cărei nume nu-l vom da aici.

            „Pentru venirea lui Dumnezeu pe pământ!”- oferit de Jeanne Derouan.

            Prietenul nostru Pierre Lerue, ca întotdeauna gata să întâmpine cu bucurie dorințele confraților și prietenilor săi, a citit din nou Predica de pe Munte, apoi a salutat nașterea unei noi religii. Această cuvântare neașteptată a fost primită cu mare entuziasm aprobator.

            Apoi au urmat alte toasturi:

            „Pentru Crăciun!”- ținut de către d-na Brazier.

            „Pentru Saint-Just, victima din Thermidore[2]!” – oferit de către Herve.

            „Pentru învierea lui Hristos! Pentru Franța!” – ținut de Bernarone.

            Ne îndoim că astfel de banchete blasfemiatoare ar crea în vreun creștin simpatie față de socialism, dar lucrurile acestea sunt oricum de domeniul trecutului. O singură dorință au acum socialiștii: să demonteze creștinismul, să submineze încrederea în fundamentele lui istorice, să-i batjocorească idealurile și să târască prin noroi chiar și învățăturile lui morale. Creștinismul se naște din împrejurări economice și nevoi spirituale. De dragul decenței, încearcă să facă din creștinism un caz „științific”. La conferința socialistă de la Mainz s-a cerut cu insistență „elaborarea unui aparat științific de combatere a învățăturilor creștine care să servească eficient scopurile agitației.” Și astfel, o ticăloasă caricatură profanatoare a creștinismului și-a făcut apariția în literatura „cărturărească”. „Aici nu știi de ce să te minunezi mai tare: de mărginirea psihologică a autorilor, de ignoranța lor față de faptele istorice, de înapoierea opiniilor lor când sunt analizate dintr-un unghi principial, sau de necinstea lor, care-i îmboldește să desfigureze realitățile și să răstălmăcească sensurile textelor. În niciun alt domeniu nu reușește știința socialistă, care atât se laudă cu realizările ei intelectuale, să se facă de râs mai tare decât aici, în această critică infantilă și pătimașă a creștinismului.” (Kozhevnikov, pag.39)

„Concluzii științifice de nerespins” se ivesc în tabăra socialistă de la Tubingen. Lafarge vede în credința creștină „un amalgam sistematic de idei și mituri care au dominat lumea antică timp de secole”. Pentru Bebel, existența lui Hristos este „foarte nesigură”; creștinismul a împrumutat din Egipt și India, de la Buddha și Zoroastru, chiar și de la Socrate; desigur, este de origine omenească, și „din punctul de vedere al progresului, eliminarea lui este esențială”. Biserica reprezintă „frâul cu care clerul mână poporul în concordanță cu interesele clasei conducătoare”. (Bebel)

Latura dogmatică a creștinismului nu prezintă niciun interes pentru socialiști. Cine mai socotește în zilele noastre că dogmele sunt indispensabile? Totuși, socialiștii îndrăznesc să blasfemieze chiar și învățăturile morale ale creștinismului și să propună propria lor învățătură „mai înaltă”. Această învățătură susține că moralitatea este în întregime condițională; sunt imorale doar devierile de la morala personală, în niciun caz nu e imoral să te abați de la morala altora (Kautsky). Conștiința, după cum spune Menger, este simpla frică de consecințele neplăcute iscate de împotrivirea față de cei puternici și față de ceea ce se acceptă îndeobște ca fiind adevărat, iar puterea și moralitatea coincid în mod esențial. „Nădejdea în Mesia nu are nicio noimă; creștinismul nu și-a îndeplinit promisiunea de a mântui pe toți de grijile și nevoile existenței.” (Dar unde e dovada că o astfel de promisiune a fost vreodată făcută?)

Socialiștii nu purced la critică atunci când vor să combată învățătura morală creștină, pe care nici nu doresc s-o recunoască, ci preferă să poarte războaie. Creștinismul este „o religie a urii, persecuției și asupririi” (Bebel). Milostenia creștină este explicată ca o dorință de a înjosi demnitatea săracilor și de a primi, în schimbul unei meschine investiții pământești, dobândă cămătărească peste închipuire, sub forma răsplăților cerești (Lafarge). Și, peste toate, culmea blasfemiei socialiste, pentru care îi va bate Însuși Dumnezeu cu pedeapsă mare, este nebunescul cuvânt al lui Bax legat de „abuzul de nesfârșite invocări ale perfecțiunii ideale a sirianului pe jumătate mitic din primul secol [o aluzie eronată și blasfematoare la Hristos], când găsim atâtea exemple mult mai bune în rândul membrilor mișcării socialiste moderne.” (Să ne ferească Dumnezeu de aceste „exemple mult mai bune”!)

Perfecțiunea „mișcării socialiste moderne” nu stă în viața creștină pe pământ, nici în binecuvântările fericirii veșnice din ceruri. Și una și cealaltă sunt aruncate în pivnița uitării. „Idealul nostru nu este nici sărăcia, nici înfrânarea, ci bogăția, și nu orice fel de bogăție, ci o bogăție incomensurabilă, nemaiauzită. Această bogăție este binele întregii omeniri, averea ei cea sfântă, Sfânta sfintelor, și către atingerea ei se îndreaptă toate speranțele noastre.” (Dietzgen)

Dar ajunge! Destul ne-am învârtit în jurul cuvintelor lor smintite! Am nădejdea că mă vor ierta cititorii pentru aceste blasfemii socialiste pe care le-am scris aici, ca și pentru că le-am insultat sensibilitățile creștine cu ele. N-am vrut decât să arăt ce hidoșenie morală este socialismul, ce hău de minciună zace în el și, prin urmare, cât greșesc cei ce încearcă să împace socialismul cu dumnezeiasca credință creștină. Asemenea împăcare încearcă s-o înfăptuiască nu numai creștinii care au căzut din credință, care „au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Romani 1:23); unii dintre socialiști, sau mai bine să spun muncitori seduși de socialism, sunt și ei convinși în mod naiv că se poate amesteca socialismul cu creștinismul. Și presa socialistă  se străduiește să tragă foloase de pe urma acestei încrederi, argumentând că „Hristos nu este al oamenilor bisericii, ci al socialiștilor. Oscar Zimmer, în broșura sa The Socialist from Nazareth, ajunge la concluzia că întreaga învățătură religioasă a lui Hristos a fost un umil adaos la propovăduirea socialismului. Iar după părerea unui alt autor, Hristos nu a reușit, din nefericire, să-Și ducă la îndeplinire misiunea cea mai importantă – scrierea unui manual de economie politică; însă această misiune a fost îndeplinită strălucit de către luminile moderne ale socialismului.

Toate aceste încercări de a reconcilia socialismul și creștinismul, indiferent care dintre tabere le face, nu îi mulțumesc deloc pe socialiștii zilelor noastre. Bebel și Vandervelde au exprimat adevăratele convingeri ale socialiștilor: „Creștinismul și socialismul tind către lucruri complet opuse; sunt la fel de contrare cum sunt focul și apa.”

Dacă ar putea cineva vedea cu ochii minții răul satanic al socialismului în deplinătatea lui, așa cum îl exprimă înșiși socialiștii, omului aceluia i-ar plesni inima de groază. În 1908, revista The Christian a publicat ca supliment cartea Emiliei Grigorovius, Heaven on Earth. Cartea a stârnit reacții profunde. Înfățișa socialismul ca pe un monstru îngrozitor purtând chipul „batjocoririi lui Dumnezeu”. Tocmai o astfel de impresie ne-o dă familiarizarea cu relația dintre socialism și a noastră Sfântă a Sfintelor, credința creștină. Socialismul este „taina fărădelegii”, proorocită de sfântul Apostol Pavel (Tesaloniceni II 2:7). E nevoie să dovedim erorile socialismului? Nu, e de ajuns să arătăm ce este socialismul, și toți cei care și-au păstrat măcar puțin din credința lor creștină vor lepăda cu groază sminteala aceasta nelegiuită. Credinciosul nu poate în niciun fel concepe vreo împărtășire între socialism și creștinism. Nu numai că socialismul nu e al nostru, dar e chiar vrăjmașul nostru declarat și primejdios. Se face vinovat de vrăjmășie față de creștinism și nu e vrednic de nicio milostivire. Este dușmanul nostru. Toate mădularele Bisericii trebuie să vină la cunoștința acestui lucru și e esențial ca Biserica să lămurească toate acestea în auzul întregii lumi. Căderea în erezie atrage după sine despărțirea de Dumnezeu, însă căderea în socialism este o greșeală mult mai cumplită decât orice erezie, mult mai vrednică de pedeapsă. „Cel ce nu iubeşte pe Domnul Iisus Hristos să fie anatema!” (Corinteni I 16:22) Deja am văzut cum Îl „iubește” socialismul pe Iisus Hristos. Trebuie să dăm anatemei înrăitul socialism în întregul lui. Lupii cei răpitori trebuiesc îndepărtați de la turmă, căci altfel toată turma va pieri. Cum pot unii să vorbească despre „creștinarea socialismului”? Acestea sunt cuvinte goale. Se poate creștina ateismul? „Socialismul creștin” este o contradicție în termeni. Ceea ce este creștin nu poate fi socialist. Nu poate ieși decât rău și sminteală din tăcerea noastră, a celor care nu mărturisim deschis și cu glas mare că socialismul este vrăjmașul creștinismului. Aici toate compromisurile sunt inacceptabile. Trebuie să ne privim în ochi dușmanul. A subestima pericolul este întotdeauna dăunător.

Traducere de Iuliana Nistoroaia după Orthodox Life, numărul din mai-iunie 1998, pag.35-44

[1] Program ideologic adoptat de Partidul Social Democrat German în timpul congresului de la Erfurt, în anul 1891; elaborat sub călăuzirea politică a lui Eduard Bernstein, August Bebel și Karl Kautsky, programul proclama moartea iminentă a capitalismului și necesitatea ca socialiștii să-și împroprieze mijloacele de producție.

[2] Luna a noua a calendarului revoluționarilor francezi; în această lună (ce corespunde lunii iulie), în anul 1794, Robespierre a fost arestat sub acuzația de tiranie și apoi executat împreună cu alți douăzeci și unu de asociați.

Tags : Credința OrtodoxăOrtodoxie și socialism

Leave a Response