close
Actualitate

Plângând sub steaguri

O ştire recentă ne spune că emisiunii Cooltura, realizată de doamna Mirela Nagâţ pe televiziunea publică, îi va fi înjumătăţit (sau chiar redus la o treime) timpul de emisie. Poate că acesta e primul pas pentru desfiinţarea emisiunii şi reducerea ei la un spot – şi acela ocazional (şi făcut de oricine) – în jurnalele de ştiri. Cu şase ani în urmă un întreg canal – şi doar acela! – TVR Cultural a fost desfiinţat de azi pe mâine. Doamna Daniela Zeca – Buzura reuşise să-i dea în timp un profil distinct şi, mai ales, să creeze un public care se regăsea în emisiunile postului cultural. E limpede că desfiinţarea/reducerea unor posturi/emisiuni ale televiziunii publice ţine de o decizie, ce se ia de jure în anumite Consilii de Administraţie, dar care, de facto, aparţine majorităţii politice care – prin Parlament – alcătuieşte respectivele Consilii. Aşadar, firele duc la decidentul politic, USL-ul în 2012, actuala coaliţie PSD – ALDE astăzi. Sigur, atât unii, cât şi alţii vor invoca rapid argumentul audienţiei şi, mai ales, al rentabilităţii, uitând că se referă la televiziunea publică a cărei misiune – alături de cea de informare – este, în chip explicit, şi cea de culturalizare. Argumentul ineficienţei economice a culturii e, în chip manifest, unul populist, care sugerează că ceea ce numim cultură e – în fapt – o specie de inutilitate cu care cei mulţi nu au nici o tangenţă şi o sursă de sinecuri pentru nişte persoane deştepte cu afilieri binecunoscute.

Onest vorbind, o asemenea atitudine din partea PSD-ului (şi a diverselor alianţe pe care le-a controlat) e de înţeles: “marele partid” nu a doar că a mizat mereu pe coarda populistă, dar nu a beneficiat nicicând de acea onorabilitate intelectuală la care – măcar în anumite momente – a tânjit. Să nu uităm: PSD-ul – încă de pe vremea când era FSN – a fost un partid de aparatcici, inclusiv la nivelul intelectualilor săi. Cei mai mulţi – Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Sergiu Tămaş, Vasile Secăreş, grupul de la revista Alternative ‘90 sau cel de la suplimentul ziarului Azi – proveneau fie din structurile militarizate (Centrul de Cercetări şi Studii Istorice al Armatei, diversele departamente de propagandă ale Securităţii), fie de la Academia “Ştefan Gheorghiu”. În mod cert, în anii ’70 – ’80, aceşti oameni avuseseră acces la o informaţie care, pentru ceilalţi muritori, se reducea la şoapte şi la zvonuri. Pe de o parte membri ai aparatului (ca atare în contact direct cu arbitrariul deciziilor de sus), pe de alta având acces la surse care nu erau publice (mai ales la dezbaterile din blocul estic şi la comentariile vestice asupra acestora), majoritatea lor aveau o atitudine reformistă în linia perestroikăi lui Gorbaciov. Ceea ce face ca, la începutul anilor ’90, să vină alături de FSN şi Ion Iliescu din convingere şi cu convingerea că schimbarea graduală – cu “marele partid cu dezbatere internă” şi “autogestiunea” întreprinderilor – reprezintă viitorul României. Numai că, probabil spre surpriza lor, istoria le-a jucat o festă. Mai întâi la scară mare: reformele lui Gorbaciov n-au ţinut nicăieri în lumea comunistă, iar “tranziţia graduală” (spre “economia socială de piaţă”) s-a dovedit a fi o simplă dorinţă pioasă a acestor “reformişti moderaţi”. Destul de repede le-au luat locul radicalii grupului lor, apoi diversele variante locale ale the Chicago boys şi, în fine, afaceriştii fără nici un fel scrupule şi nici un fel de ideologie. Unii dintre intelectualii PSD s-au retras (aveau şi o anumită vârstă), alţii au optat doar pentru mediul universitar, în fine, alţii au trecut – fără probleme – la noile discursuri sau în mediul de afaceri. Dar, mai înainte de asta, au pierdut – pe plan intern – bătălia (deopotrivă reală şi simbolică) a discursurilor.

Adam Michnik o spusese de multă vreme: comunismul nu va rezista libertăţii cuvântului. Era foarte greu ca, într-o lume deschisă, în care se vorbea şi se publica tot, să se mai argumenteze în favoarea “beneficiilor socialismului”. Să nu uităm: în anii de după ’65 se vorbise despre represiunea şi crimele stalinismului exact atât cât hotărâse Partidul să se vorbească. Fapt cu totului simptomatic, în România cel puţin, nu apăruse nici o lucrare istorică în care să fie tratate aceste lucruri. Anumite probleme se dezbăteau în “adunările de Partid”, altele “erau lăsate” să se discute în literatură; în fine, în cărţile de istorie erau condensate în câte o frază despre “sustragerea organelor de securitate de sub controlul Partidului”. Problema e aceea că în anii ’90 trăiesc o mulţime din victimele acelui timp şi, imediat ce se ridică obrocul cenzurii, oamenii aceştia vorbesc şi-şi povestesc experienţele. Era imposibil ca vocile Memorialului Durerii să fie trecute la capitolul “accidente de parcurs”. Tot aşa cum dezastrul economic al anilor ’80 – subsumat “Epocii Nicolae Ceuşescu” şi sancţionat de Congresele Partidului – cu greu ar fi putut fi trecut în sarcina “capitalismului monopolist de stat”. Astfel că nu e de mirare că, în acei ani, vocile cele mai ascultate sunt cele ce fac rechizitoriul comunismului. Iar aceste voci – reprezentate în particular de personalităţile Grupului pentru Dialog Social – se aliniază (fie şi fără o afiliere politică explicită) dreptei acelui timp. Aşadar, la nivelul hegemoniei simbolice, dreapta a stat întotdeauna mai bine decât stânga. Însă, chiar la modul cel mai concret, discursurile lui Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici sunau cu totului altfel decât stilul de şedinţă (ba aluzoriu, ba bombastic) al lui Brucan din anii de după Revoluţie ori al lui Virgil Măgureanu. În Polonia, de pildă, fostul disident (şi istoric) Karol Modzelwski are un discurs critic de stânga la adresa capitalismului şi a liberalizării economice. La noi, nimeni din stânga anilor ’90 nu articulează un asemenea discurs, ceea ce înseamnă, între altele, că-n vremea comunismului (şi nimediat după) stânga intelectuală românească era ca şi inexistentă. A doua generaţie a aparatcicilor cu pretenţii intelectuale (Pavel Coruţ, Mircea Chelaru, Emil Străinu etc.) cade în conspiraţionism (ceea ce-i va asigura – la un moment dat – un succes la care “reformatorii” anilor ’90 nici nu visau). Cert e că PSD-ul a fost ocolit de intelectuali (chiar şi cei care au venit spre el au făcut-o, mai mereu, din interes) şi a rămas marcat pe de o parte de complexul lipsei unor voci marcante în susţinerea lui, pe de alta de netă reactivitate faţă de intelectualii care l-au contestat. Morala este aceea că, pas cu pas, marele partid s-a adâncit într-un antiintelectualism din ce în ce mai virulent, ai cărui exponenţi – în genul doamnei Viorica Dănicilă sau a domnilor Cătălin Rădulescu (“Mitralieră”), Şerban Nicolae, Florin Iordache, Liviu Pop, Valentin Popa – au sfârşit în ridicol şi caricatură. PSD-ul poate revendica multe, dar nu şi aparenţa de onorabilitate după care liderii lui au tânjit mereu.

O vreme – sub Ion Iliescu şi, parţial, sub Adrian Năstase – a persistat ideea că această seducere a publicului merită încercată. Ion Iliescu a ştiut să-i curteze – acordând patronajul său unor evinemente organizate de instuţiile pe care le reprezentau – pe câţiva din intelectualii exponenţiali ai anilor dinainte de Revoluţie (Augustin Buzura, Marin Sorescu, Eugen Simion – care se plasau ca “apolitici”), iar Adrian Năstase, de la Muzeul Hărţilor şi conducerea Fundaţiei Titulescu, la aducerea în guvern a lui Vasile Dâncu şi pe postul de consilier al lui Alin Teodorescu, îşi avea şi el ambiţiile lui culturale. Probabil, în alte condiţii, şi lui Victor Ponta i-ar fi surâs asemenea companii, însă – de la bun început – el a avut de-a face cu o contestare academică fără precedent: acuza de plagiat în teza de doctorat. Felul în care reacţionat – prin intermediul lui Liviu Pop – l-a discreditat complet în ochii intelectualilor. Din acel moment, PSD-ul a renunţat la orice tentativă de-a mai avea pretenţii de respectabilitate culturală. Dimpotrivă, sesizând valul de submediocritate pe care l-a generat societatea, media şi şcoala ultimelor decenii, a ales să speculeze populist reactivitatea oamenilor faţă de cultură şi de studiu. Dacă nici o formă a capacitării nu a funcţionat, “noul” PSD al lui Liviu Dragnea a hotărât că e preferabil să-i arunce pe intelectali mulţimilor, înfăţişându-i ca pe nişte “străini de neam şi ţară” (vânduţi lui Soros – dat fiind că mulţi au beneficiat de burse în străinătate), “rupţi de tradiţiile poporului” (care sunt – în această viziune – religioase, nu culturale), “multiculturali”, “progresişti”, adepţi ai “invaziei imigranţilor”, “propagatori ai LGBT-iştilor”, “elitişti” (adică un fel de sectă închisă), susţinători necondiţionaţi ai “dictaturii lui Băsescu” şi ai “amestecului în treburile interne” ale “noului URSS” – Uniunea Europeană (cu filierele ei, marile corporaţii ce “devalizează bogăţiile ţării”). Poate părea straniu, dar acest discurs la adresa intelectualilor e – pentru cine ştie puţină istorie – aproape identic cu cel al Partidului din anii ’50. Intelectualii sunt, dacă nu duşmani declaraţi ai “noului curs” (al “reformelor” de tip Olguţa Vasilescu – Darius Vâlcov), atunci măcar nişte “paraziţi” ce se hrănesc cu “banii poporului” fără a produce nimic (decât, eventual, “opere” ridicole, căci străine “tradiţiilor noastre”). Ca atare, dacă nu-i putem lichida fizic, măcar să-i terminăm simbolic, luându-le cuvântul şi imaginea. Iar lucrul acesta e cât se poate de uşor fezabil, dat fiind că poporul nu suspină deloc după lucruri pe care oricum nu le înţelege.

Ne place sau nu, aici PSD-ul are dreptate: pentru cea mai parte a populaţiei cultura nu înseamnă mai nimic. Oamenii care alcătuiesc societatea aceasta au trecut printr-o şcoală (aşa cum a fost ea şi, adesea, doar până la nivel liceal), au câteva certitudini inebranlabile (de genul “Mihai Eminescu e cel mai mare poet”, deşi din Eminescu abia dacă au citit o poezie – două, iar numele altor poeţi nu le spune nimic), au o religiozitate vagă (în care cultul sfinţilor locali se amestecă cu spaime ancestrale şi cu credinţa în “noroc”), dar nu citesc şi, în general, nu sunt interesaţi de ceea ce nu are un impact imediat asupra vieţilor lor. Nevoia lor de spiritual (atâta câtă e) e satisfăcută de Biserică – aceasta fiind adesea şi singurul mod de socializare comunitară  – şi, mai ales, de televiziune – care le oferă nu atât informaţii, cât mode şi modele: de a trăi, de a se îmbrăca, de a se comporta şi de a gândi, toate acestea oferindu-le impresia faptului de a fi contemporani cu lumea în care vieţuiesc. Vedem, an după an, cum – în statisticile europene ale surselor de informaţie – pentru români prevalează inevitabil (şi cu cifre record) televiziunea. Or, televiziunea e ceea ce ştim cu toţii: multă vorbărie, iar rolul ei atât de important în viaţa multor compatrioţi de-ai noştri ne spune un fapt esenţial: că am rămas o cultură orală, în care predomină ceea ce transmite vocea – zvonul. Zvonul e ceea ce ai auzit (dar nu neapărat crezi întru totul), poate nu prea limpede şi de aceea, atunci când îl treci mai departe, îi mai adaugi ceva din patosul sau din părerile tale. Într-o cultură orală ideile sunt ambalate în poveşti, iar poveştile acestea cresc de la sine, pe măsura povestirii. Ele lasă să se întrevadă un sens – care, adesea, e de o tristă banalitate – dar, în afara acestuia, nimic nu e clar şi verificabil. Ceea ce se spune vine întotdeauna de la altul, care poate fi vag sau localizabil; iar cel localizabil poate doar să dea expresia “canonică” (sau o anumită turnură) unei poveşti care circulă, fără ca el s-o fi creat. Cert e că avem de-a face cu un mediu în care “totul e al tuturor” şi “toată lumea ştie despre ce e vorba”. Forma paradigmatică a acestui mediu – de iluzorie comuniune şi de la fel de iluzurie polemică – e talk-show-ul. Ca o paranteză: aceast tip de comportament explică şi lipsa de reacţie socială la încălcarea normelor de proprietate intelectuală şi de etică a cercetării, mai precis, la plagiat (dar şi la construirea de cariere prin compulsarea mediocră a lucrărilor altora). Dacă pentru societate creaţia înseamnă că mai adaugi şi tu ceva – “ca să te bagi în seamă” – la o “chestie” ce circulă în aer, de ce ar fi “cercetarea doctorală (ori cea de licenţă, de master, pentru publicarea unei cărţi etc.), democratizată şi ea, altceva? Iei şi tu ce poţi, de unde poţi (sărac fiind, ai tot dreptul), mai adaugi ce crezi tu, îţi dai cu părerea – aşa, că e dreptul tău (căci “fiecare are dreptul de-a spune ce vrea”) – şi dai lucrurile mai departe (de pildă unei comisii). Ce e rău în asta? Nu facem cu toţii, cotidian, aceste lucruri? Tocmai pentru că procedăm mereu aşa, ştim foarte bine care e valoarea acestor lucruri şi, de aceea, nu ne încredem în ele (chiar dacă mimăm, circumstanţial, încrederea). Lumea zvonului e, în acelaşi timp, lumea suspiciunii: dacă unul zice ceva, întrebarea nu e ce zice, ci cine e cel ce zice?, al cui e?, ce interese are?, de ce zice aşa?, de ce zice acum?, de ce nu zice (şi) altceva? (şi, evident, toate aceste întrebări se descompun în altele, la fel de direcţionate asupra omului, nu asupra mesajului). Ceea ce se spune se pierde în această avalanşă de întrebări oblice; dar – în fond – ce s-ar putea spune semnificativ şi să nu ştim deja? Că lumea merge din rău în mai rău, că străinii ne vor pieirea (“şi nu te poţi baza decât pe-ai tăi”), că e bine s-ai (mulţi) bani, că politicienii sunt ticăloşi (sau proşti, sau – şi mai bine – ambele), că te uită copiii, că cresc preţurile, că sănătatea nu mai e ce-a fost, că tinerii de azi “au mintea plină de prostii” şi că – la modul general – sfârşitul lumii e pe-aproape. Mai vrei şi altceva? Restul e în Biblie. Iar pentru lucrurile concrete merită să apelăm la americani şi la nemţi. Bandiţi – bandiţi, dar ştiu să facă chestii trainice! Cum să numim toate aceste lucruri?! Cert e faptul că ele se dispensează de orice argumentare şi se exprimă într-o poveste de viaţă pe care, în fapt, nimeni n-o ascultă, deoarce fiecare îşi are propria lui poveste de viaţă, cu aceeaşi morală. Forma lor sintetică e telenovela: o desfăşurare ad oculos a acestor pattern-uri universale care îi face pe spectatori să plângă. Nu după Luisa Fernanda sau Luis Fernando, ci după propria lor viaţă risipită, după visele lor din care s-a ales praful şi după tot ce-ar fi putut să fie, dar nu va fi nicicând. Dacă ar fi să tragem linie aici, ar trebui să constatăm că suntem o ţară de colportori de vorbe şi de oameni ce-şi plâng de milă (considerându-se mereu victime).

De partea cealaltă sunt cei care îşi iau informaţia din surse scrise. Lectura presupune două lucruri, esenţiale: mai întâi logica lineară a parcurgerii textului (care valorizează raţionamentul) şi, în al doilea rând, răgazul lecturii şi al meditaţiei asupra ei (care pune în joc atitudinea critică). Cititorul se lasă în voia textului dar, în egală măsură, structurează textul, îl ordonează, îl descompune şi-l analizează, îl sintetizează şi îl compară – critic – cu altele, verifică informaţiile şi le dispune în “biblioteca Babel” a memoriei sale. Scripta manent, nu doar în sensul materialităţii suportului textului, ci şi în cel al travaliului lecturii şi asimilării mesajului citit (o ştie oricine a studiat serios). Textul scris se înscrie deopotrivă în individul care-l citeşte şi, prin medierea muncii lui (de copist sau comentator), într-o memorie colectivă pe care o numim cultură. Culturile scrisului sunt, în egală măsură, culturi ale reflexivităţii şi, tocmai de aceea – cum bine se ştie – scrierea marchează trecerea de la pre-istorie la istorie. Istoria este ea însăşi o continuă reflecţie a oamenilor asupra rosturilor indivizilor şi ale societăţii, în opoziţie cu evidenţa (fatalistă) a unui sens manifest în experienţa cotidiană. Scrisul îi deschide pe oameni unui dialog – viu, căci tensionat – ce depăşeşte (şi în spaţiu, şi în timp) simpla partajare empatică a unor adevăruri sapienţiale.

Problema lumii noastre e aceea că am descoperit târziu şi – din păcate – am asimilat puţin cultura scrisă. Să nu uităm: abia în anii ’60 ai secolului XX comuniştii îşi arogă (probabil cu exagerat optimism) eradicarea analfabetismului din România. Mie unuia – am doar 46 de ani – mi-a fost dat să cunosc şi oameni ce nu ştiau (deloc) să scrie, şi persoane care au urmat (la maturitate) intensiv cursurile claselor primare. Să nu uităm nici faptul că şcolaritatea comunistă a fost – mai ales în mediul rural – una de bază: de 4, 6, 7, 8 sau 10 clase (în funcţie de epocă şi de modelul pe care se cala învăţământul) şi, de asemenea, să nu uităm că şi în acel timp, în mediile sărace, prea adesea părinţii îşi retrăgeau copiii de la şcoală înainte de încheierea ciclurilor de studii. Iar acei copii, a căror şcolaritate era întreruptă sau limitată, înotau într-o cultură orală, care a rămas pentru ei referenţialul ultim (dimpreună cu spaima – deopotrivă magică şi tradiţională – de stăpânul cuvântului scris, care, cu o bifă, le putea schimba viaţa). Dacă mergem mai departe, în interbelic, descoperim că o treime din populaţie era analfabetă şi mai mult de jumătate din cei ce se duceau la şcoală urma doar clasele primare. Cu mai bine de un veac în urmă, Spiru Haret a început tocmai cu aceste şcoli primare, esenţiale deopotrivă pentru alfabetizarea populaţiei (condiţie a dezvoltării unei agriculturi raţionale şi a industriei) şi pentru crearea unei piramide a cunoştinţelor şi a talentelor din care să se aleagă pătura conducătoare a societăţii. Două decenii mai înainte de Haret, Eminescu era un anonim pentru opt zecimi din populaţia Regatului: fiind incapabili să citească, cei mai mulţi dintre oamenii acelui timp ignorau cu cine sunt contemporani. Iar dacă mai facem pun pas pe scara timpului cu o generaţie sau două, întâlnim… pre-istoria. Adică o lume care nu cunoştea – decât la nivelul unei elite restrânse (şi, de cele mai multe ori, alogenă) – scrierea. În al treilea deceniu al veacului XIX, Gheorghe Lazăr, chemat la Şcoala Domnească de la Sfântul Sava şi însărcinat cu traducerea unor manuale în limba poporului (până atunci, în Academiile Domneşti, se predase în greacă), se plânge că-i lipsesc cuvintele din română pentru a transpune termenii abstracţi ai filosofiei sau ai matematicii. De aceeaşi problemă se lovesc – în acelaşi timp – şi dascălii Blajului. Uităm, adesea, că meritul marilor clasici, două generaţii mai târziu, nu e doar acela de-a ne fi dat operele pe care le studiem şi azi în şcoală, ci şi (poate mai ales) acela de a fi creat limba română modernă, cea în care, în linii mari, vorbim şi astăzi. Ce era înainte de Lazăr (şi de Şcoala Ardeleană)? La nivelul elitelor, o mână de texte – aproape fără nici o circulaţie (majoritatea au fost editate abia la finele secolului XIX şi pe parcursul secolului XX, iar unele au rămas inedite şi azi) – pe care le-a analizat, cu har, iubire şi acribie Dan Horia Mazilu. Dar la nivelul marii mase a populaţiei avem de-a face doar cu ceea ce înregistrează – la fel ca în cazul celor numiţi până nu demult “primitivi” – etnologia.  Avem mitologie, cântece, dansuri – înregistrate toate abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea – care, la fel ca habitatul oamenilor (căci într-o civilizaţie a lemnului şi a pâmântului urmele fizice se şterg), permit telescoparea, prin reconstrucţie, a unui trecut ce altfel rămâne opac. Reflexivitatea pe care o presupune scrierea este absentă cu desăvârşire; nu ştim cum se percepeau pe ei înşişi oamenii pământului dinaintea secolului XIX. Avem date şi mărturii care provin de la alţii – unguri, austrieci, greci, turci, călători străini – însă acestea sunt aidoma însemnărilor greco-romane despre daci: surse secunde. Avem şi actele de cancelarie – pe model bizantino-slav – ale copiştilor domneşti, mai preocupaţi de fidelitatea faţă de un model arhetipal, decât faţă de realităţile lumii lor. Alfel spus, înainte de 1820 avem o lume ce nu cunoaşte scrisul, cu rare excepţii (a unei infime elite) analfabetă, trăind în mici comunităţi, dependentă de munca fizică grea (şi, ca atare lipsită de loisir-ul studiului), cu o tehnologie arhaică (a cărei utilizare putea fi deprinsă prin contactul direct) şi pentru care singura formă de cultură (dacă o putem numi astfel) ar fi ceea ce azi desemnăm ca folclor. Adică exact ceea ce, mai înainte, am numit cultură orală.

În această lume, alfabetizarea vine târziu şi, atât în cazul Principatelor (şi a viitorului Regat), cât şi în cel al Transilvaniei, ea e legată de imergenţa şi/sau extinderea statului modern. Acesta e cel care, în siajul Iluminismului – fapt foarte vizibil în Transilvania – îşi propune transformarea supuşilor medievali în cetăţeni moderni. Libertatea, pentru Iluminism, este forma socială a raţiunii ce înţelege lumea şi se înţelege pe sine. De aceea, în chip manifest, şcoala e o instituţie a emancipării şi a modernizării. Numai că şcoala aceasta, la fel ca modernitatea al cărei vector e, nu se naşte dintr-o dinamică proprie a societăţii autohtone, ci vine din afară, ca un model de împrumut. De aceea, mult timp, în loc de-a fi îmbrăţişată, stârneşte ostilitatea – ce exprimă printr-o reşistenţă pasivă – (a) populaţiei. La ce bun să înveţe un copil socoteli complicate într-o lume (aproape) nefiscalizată şi în care “muncile şi zilele” nu erau cuantificate deloc (şi, în bună măsură, nu sunt nici astăzi)? Care era folosul învăţării unor denumiri de ţări şi oraşe străine pentru oameni care aveau puţine şanse de a depăşi orizontul judeţului/comitatului lor? Sau, la fel de bine, de ce să pierzi vremea învăţând în şcoală limba pe care oricum o vorbeşti sau despre plantele şi animalele pe care deja le cunoşti? Părinţii acelor prime generaţii de elevi nu înţeleg utilitatea acestei şcoli şi preferă să-şi întrebuinţeze copiii, imediat ce pot, ca mână de lucru în gospodărie. Să nu uităm: viaţa acelor oameni era foarte grea; toate muncile care alcătuiau trama existenţei lor cereau un efort continuu (în care fiecare braţ în plus conta), iar ceea ce era de învăţat, se învăţa din tată-n fiu şi din mamă-n fiică, fără necesitatea nici unei medieri neutre a şcolii. Sărăcia şi constrângerile acelui tip de viaţă, făceau şcoala superfluă. Chiar şi în Occident, care are un avantaj de trei secole asupra spaţiului românesc, şcoala fusese legată de oraş (cu diviziunea muncii ce-l caracteriza şi cu nevoia de a negocia într-un mediu – relativ – neutru) şi generalizarea ei vine tot dintr-un proiect universal: imperativul cunoaşterii personale a Scripturii (pe care-l formulează Reforma şi – după Conciliul Tridentin – Contrareforma catolică). Iar mediul în care difuziunea învăţământului se face cel mai încet şi cel mai dificil este, evident, cel al ruralului. Or, problema lumii româneşti la jumătatea secolului XIX e aceea că e, în cvasi-totalitatea ei, o lume rurală.

Pas cu pas, acumularea rapidă a evenimentelor – Unirea lui Cuza, venirea lui Carol I ca Principe, opoziţia la politica de maghiarizare de după 1867, Războiul de Independenţă şi, apoi, Marea Unire – permit structurarea învăţamântului în jurul unei “mari naraţiuni” (deopotrivă legitimatoare şi motivante): aceea a constituirii Statului Român. Avantajul ei nu e doar acela unificator – şi uniformizator – ci şi acela (cât se poate de hegelian!) de a face din fiecare leat de elevi “generaţia promisă”, cei cu care se împlineşte şi cei pentru care s-a desfăşurat întreaga istorie (care imerge rapid în istoriografia timpului) a românilor. De astă dată, şcoala şi alfabetizarea capătă un rost şi cultura scrisă (mai ales după ce integrează folclorul) începe să concureze cultura orală. Problema cea mare este însă aceea că “naraţiunea dominantă” a istoriei naţionale în loc să devină în factor raţionalizator (care să atragă în orbita lui întreg spectrul disciplinelor socio-umane) se sublimează – atât în interbelic (cu obsesia legitimităţii Marii Uniri), cât şi în comunism (ca reacţie la “internaţionalismul proletar” şi, apoi, ca naţional-comunism) – într-o vulgată mai apropiată de expresia orală şi mito-poetică decât de cea scrisă şi critică. Căderea istoriei în poveste (cu “epopeea cinematografică a istoriei naţionale” din vremea lui Ceauşescu) sau în istorii (de tipul celor ale lui Dumitru Almaş, Mihail Drumeş sau Petru Demetru Popescu) are ca efect abandonarea – de către şcoală, în primul rând – a aparatului critic care structurează studiul în favoarea noii oralaităţi, incantatorii, pe care o cer marile spectacole ale Partidului şi, apoi, examenele codificate ale Bacalaureatului post-revoluţionar. La celălalt capăt, al disciplinelor reale, formalizarea şi matematizarea excesivă transformă învăţărea mai întâi în corvoadă (inutilă pentru cei mai mulţi) şi apoi în butaforie. Faptul că, de nevoie, oamenii citeau în acel timp maschează, destul de precar, revenirea – în masă – la oralitate (să nu uităm: ascultatul Europei Libere şi colportarea informaţiilor auzite ţinea şi el de cultura orală). Şi apoi ce se citea (în masă)? Literatură escapistă (aventuri, spionaj, roman de călătorii şi de dragoste), “literatura obsedantului deceniu” (pentru aluziile la ceea ce nu putea fi dezbătut public) şi literatură conspirăţionistă (cu “enigmele” istoriei şi ale naturii, ufologie, crime celebre etc.). Practic, literatura citită a acelui timp ajunge a fi un substitut al unei culturi orale ce nu avea unde se exprima (dat fiind că media era în întregime aservită propagandei).

După 1990, lucrurile acestea deopotrivă s-au diversificat şi s-au sintetizat. Mai înainte de toate boom-ul presei şi al televiziunii a confirmat clasica vorbă “românul e născut poet”, în sensul în care orice cetăţean al patriei poate emite orice elucubraţie posibilă dacă are talentul şi/sau sanşa de a o impune în media naţională. S-au lasat cele mai teribile idei, s-au copiat (şi s-au prezentat ca autohtone) năstruşnicii incredibile şi s-au vehiculat ciudăţenii greu imaginabile. Mai întotdeauna, lucrurile acestea au beneficiat de suportul televiziunii (unice mai întâi, apoi, după apariţia canalelor private, plurale). De la “Revoluţia în direct”, televiziunea a rămas principala formă de prezenţă socială a celor lipsiţi de participare civică şi iluzia faptului că ei sunt judecătorii lumii a celor care refuză să coboare în arena publică. Lipsiţi de program şi de voce (aceea, împrumutată ocazional, a partidelor dezamăgindu-i mereu), cetăţenii absenţi ai României fie s-au pierdut în ceaţa problemelor lor de zi cu zi, fie s-au lăsat pradă frustrărilor unei vieţi excluse din dezbaterea publică (altminteri firavă, dacă nu absentă), fie pasiunii unei naraţiuni – eroice şi/sau conspiraţioniste – a culturii orale, fie, cel mai adesea, unui amestec al tuturor acestora. Atât media, cât şi partidele – mai ales PSD-ul – au înţeles bine acest absenteism civic dublat de patosul repetării unor meme menite (dar neputând) crea o solidaritate ce persistă doar ca nostalgie şi s-au întrecut în a-l cultiva. Treptat – treptat temele discursului s-au împuţinat până la ajunge aproape strigăte de luptă: străinii, Serviciile, furtul, pensiile, copiii noştri, credinţa, dacii, patria şi alte câteva. Aproape de la sine, aceste piese de puzzle încep să se aranjeze într-o ordine proprie (şi într-un vechi tipar), alcătuind, iarăşi, o “mare naraţiune” în care suntem deopotrivă eroi şi victime, luptători şi perdanţi. Expresia ei ultimă va fi aceea a sărbătorilor Centenarului în care, în lipsa a ceva mai bun, ne vom sărbători pe noi înşine în persoana oficialilor noştri. Cred că, în ciuda a ceea ce spune, nu va fi o parodie, ci expresia unei nevoi comune a oamenilor de a fi împreună, şi de a plânge sub steaguri, fără nici o teamă sau ruşine, pentru tot ceea ce n-a fost şi (o ştiu, chiar dacă nu o recunosc) nu va (mai fi) nicicând. Ceea ce vor spune gurile feţelor publice nu va avea nici o legătură cu plânsul celor mulţi. Iar cei mulţi vor îngâna cântecul gloriei trecute aşa cum ar drumul unui porumbel spre cer, căci trecutul acesta are mai curând consistenţa viselor şi a speranţelor lor deşarte. În realitatea pământului pe care trăiesc vor ajunge doar lacrimile lor, prea puţine pentru a face ca ceva să rodească.

Experiment, noutate, diversitate – toate aceste cuvinte nu le spun nimic celor care se nu vor decât să se adune, înfriguraţi, sub steaguri. Nu le trebuie această cooltură, nu o înţeleg şi nu le vorbeşte. Şcoala lor – dacă şi-o mai amintesc – e teribil de în urmă. Lecţiile ei i-au speriat şi i-au dezorientat, nu i-au ajutat să devină oameni. Viaţa i-a împrăştiat, veacul i-a rispit şi au ajuns, fiecare, închişi în carcera apartamentului lor, abandonaţi de stat, abandonaţi de vecini, abandonaţi şi de copiii. Din adâncul disperării lor, ei se caută, asemeni unor orbi, unii pe alţii. Şi caută, în lumina spectrală a televizoarelor, o voce, una singură, care să le spună încotro s-o apuce după ce drumul în trecut – singurul pe care-l cunosc – li s-a închis. Vocea lui Iliescu nu le-a spus-o, vocea lui Vadim nu le-a spus-o nici ea şi nici cea a lui Arsenie Boca. Însă o voce stranie a împărţit lumea noastră în două, poruncindu-le celor tineri să-şi ia lumea în cap şi să plece în pământul făgăduinţei. Celor care au rămas nu le-au mai rămas decât lacrimile, steagurile şi poveştile pe care nu le mai ascultă nimeni. Acum două veacuri, strămoşii lor se strângeau şi cântau la lumina focurilor. Acum, din adâncul televizoarelor, alţii vor cânta pentru ei, până când îi va cuprinde, izbăvitor, somnul.

Mihai Maci

Tags : copiii noştricredintadaciifurtulpatriapensiileServiciiletrăinii

Leave a Response