close
Poezie

Poeziile lui Gheorghe Crăciun

Publicăm în acest număr o serie de poezii de Gheorghe Crăciun, din ciclul „Fenomenologia percepţiei“, care conţine 63 de poeme fără titlu (singura excepţie, poemul cu numărul 47, al cărui titlu, Aşteptare, este încă vizibil, deşi a fost şters de autor), numerotate de la 1 la 63. Reunite de autor într-un dosar de carton, textele de faţă au fost compuse între 1974‑1976.

Scriitor complex, care a abordat genuri foarte diferite, precum proză scurtă, roman, eseistică, teoria literaturii, critică de artă, Gheorghe Crăciun a debutat cu poezie în 1970, în revista Luceafărul, apoi, în 1971, un grupaj de poeme i-a fost prefaţat de Matei Călinescu, în revista Argeş. Cititor avid de literatură, filozofie şi teorie literară, Gheorghe Crăciun a scris poezie constant pînă în 1976. Din acei ani datează şi cele patru cicluri de poeme – „Legi de mişcare, Legi de supravieţuire, Sintaxă şi Fenomenologia percepţiei“, despre care a vorbit în cîteva dintre interviurile acordate după 1990.

Poezia lui Crăciun este una denotativă, o poezie a privirii, ce decupează insistent fragmente din realitatea imediată. Preocupat de senzorialitatea percepţiei, scriitorul experimentează problematica unui nou limbaj şi a unei noi sensibilităţi, în care obiectele nu sînt altceva decît imagini, lipsite de orice dimensiune simbolică. Întîlnirea cu Gheorghe Iova, Gheorghe Ene şi Mircea Nedelciu, lecturile şi filmele ce i-au marcat anii studenţiei au lăsat urme vizibile în conştiinţa sa poetică. Fotograf pasionat şi cineast amator încă de pe băncile facultăţii, Crăciun mărturiseşte că îl obsedează „lumina, decupajele, fragmentele de obiecte, contre-jour-ul, culorile şi transformarea lor după momentul zilei, după anotimp. Mă surprind de multe ori scriind ca şi cum aş filma. Sînt două «valori» pe care le-aş vedea cultivate pînă la paroxism într-un film avînd ca scenariu una din cărţile mele: insistenţa pe obiect şi încetineala. Dacă gestul artistic e într-un anume sens şi expresia unei dorinţe de a îngurgita lumea pentru a o transforma în propriul tău sens şi în propria ta carne, atunci filmul e în primul rînd acela care-ţi dă această satisfacţie a unei inepuizabile mondofagii. Am întîlnit această foame calmă de lume şi lumină la Tarkovski şi Wajda şi în general la marii regizori ruşi, polonezi, cehi şi unguri din perioada comunistă. Astăzi interesul pentru imaginea pură a lumii pare pierdut“ (interviu publicat în Discobolul, în 1998). Am citat acest pasaj din interviul acordat în octombrie 1998 lui Eugen Curta pentru că mi se pare semnificativ pentru modul în care concepea Gheorghe Crăciun poezia, la începutul anilor ’70: ca expresie a unei „dorinţe de a îngurgita lumea“, ca aspiraţie către tranzitivitate. Pound este pentru poetul Crăciun o referinţă obligatorie, la care se raportează de altfel în mod frecvent. Într-o lungă convorbire pe care a purtat-o cu Mihail Vakulovski în 2000, autorul poemelor de faţă vorbeşte despre dorinţa de a scrie „o poezie albă, o poezie directă, imediată. Ei bine, despre ce puteai să scrii? Nu puteai să scrii decît despre imediatul fiinţei tale, al corpului tău, al mediului în care trăiai. Recunosc, această poezie nu era o poezie curajoasă din punct de vedere politic, nici n-ar fi avut cum să fie pentru că, repet, senzaţia de libertate era o senzaţie indiscutabilă atunci. Practic, cred că noi trei, eu, Ene şi cu Iova, încercam atunci să ajungem la fiinţă printr-un limbaj care să nu mai fie unul metafizic, printr-un limbaj al persoanei, nu? Persoana este publică, fiinţa este intimă. Deci, printr-un limbaj al persoanei încercam să ajungem la fiinţă. Ene, de exemplu, are şi acum un ciclu poetic, după părerea mea de o valoare excepţională, care se numeşte «Esendi», în care cred că el reuşeşte să vorbească cel mai bine despre fiinţa interioară. Eu, la rîndul meu, aveam pe vremea aceea prin nişte mape 2-3 volume, unul se chema «Legi de mişcare», altul se chema «Legi de supravieţuire», sînt nişte poeme pe care cred că le vom publica cîndva şi chiar vreau să spun deja public că există un proiect al unei cărţi cu primele noastre poeme, o carte care să se cheme Gheorghe pur şi simplu, Ene, Iova şi Crăciun şi care să conţină poemele acestea de la 20-21 de ani, rămase aproape în totalitate inedite“. Cartea aceasta nu a apărut niciodată şi doar Gheorghe Iova ne-ar putea spune dacă se află în posesia unei variante închegate deja sau dacă e vorba doar despre un proiect. (Carmen MUŞAT)

Din ciclul „Fenomenologia percepţiei“

Dimineaţa cu vîntul cu trupul friguros

simt cum începe ziua

astfel alături de culoarea albastră a casei

şi trebuie să văd întîi cum dealul

anunţă prin conturul lui un sens

privire însoţită de orice senzaţie

a corpului din care s-a răspîndit căldura

(este căldura mea)

rămîn uitat sub norii care trec

pupila se măreşte sensibilă la ceaţă

şi pînă a ajunge să recunosc tristeţea

institui sensul iar de a gîndi aici

*

Dau de aceleaşi lucruri m-am trezit

le găsesc învechite de văz suprimate de sens

haine şi cărţi în diferite locuri şi farfurii pe masă

în cameră e cald peste tot se întinde privirea

cu ajutorul lucrurilor mă trezesc

umblu şi mă îmbrac fumegă o ţigară

aş umple un pahar cu ceai

mi-aş tăia o bucată de pîine

şi aş gîndi „mi-e foame“

dar întîrzie corpul să decidă un flux de acţiuni

gura să aspire mîna să se mişte să cuprindă

întîrzie apa să fiarbă cuţitul să taie din pîine

o lumină ca niciodată dimineaţa ca niciodată

după o ploaie lungă după un vînt cît carul nopţii după atît

sînt obosit de somn şi întîrzie totul

întîrzie gîndul să creadă şi nu iau hotărîri

nu asta vreau să mă suprime sensul lor

să mănînc ordonat să gîndesc să aştept

ziua în întregime şi să treacă

să traverseze ocupaţia mea

*

Dimineaţa e o regăsire.

Poemul meu începe.

Vorbirea mea străbate ca un perforator.

Asfalt pămînt beton pietre şi rădăcini.

Mintea aseamănă amintirile ochiului

cu dorinţele mîinii.

Lumina mă primeşte în teancul ei de foi.

Ceea ce ştiu se topeşte îngheaţă

toamna se stinge în aceeaşi fereastră

mîna se cuibăreşte într-o piele mai rece.

Trupul vibrează în aceste propoziţii

care-l lasă deoparte.

*

Gestul acesta cît se poate de firesc

să ridic un pahar

să sclipească lumina o clipă

revărsată prin sticlă pe dinţi

considerat un interes estetic

al existenţei mele

aprind o ţigară

fumez

iubesc obişnuinţa aceasta

*

Copacul nins

zăpada strat pe fiecare ramură

tot atunci strălucirea aer pîlpîitor

o întîlnire cu mai multe culori

cu mai multe direcţii

iarna în curte frig noiembrie

dimineaţa devreme prin ecranul mişcător al ferestrei

imagine posibilă în nici un caz întîmplătoare acolo

precum senzaţia cunoscută a globilor tăi oculari

o ipoteză pentru piele că poate întîlni

vîntul moale şi cald

presupunînd îngemănarea crengilor

cerul un loc acoperit de vîrfuri

copacul nins curtea ninsă

ochiul a regăsit trupul întreg şi ţi-ai adus aminte amorţirea

iarna în curte în ninsoarea deasă

fulg după fulg uitare

în lumina albastră zidul întunecat

*

În casă eu în cameră la masă braţul meu în lumină

în sobă foc în aer aerul

respir tuşesc foşnesc filele cărţii

prin zgomotul focului trec

aerul cald şi fîsîitul gazului egal

pe masă o lumină locală o suprafaţă cu umbre

conturul deformat al profilului meu

miros mirosul gurii în dreptul buzelor

îl miros cînd aspir

o propoziţie senină despre singurătate

oboseală lăsată în trup adună din secundă cu secundă

sensul ei

spatele meu rezemat de perete mîna în buzunar părul pe frunte

*

Încovoiat în aer.

Urechea cu obrazul îngropat în nămol

alege ceafa mea ca o adîncitură

unde sîngele bate.

*

În casă apă dimineţi fum

trupul mă duce mă ştie

auzul mă ţine pe loc

pe scaunul pe care dorm culori

apă vîjîitoare în amestec cu fumul

deci corpul este răspîndit şi cules simultan

timp de mai multă vreme folosesc diferite senzaţii

pentru probarea continuităţii lui

aş vrea să spun mai mult prin cuvîntul privire

la care textul s-a oprit şi se încheie

*

Întrucît nu există altceva de făcut

întreţin frumuseţea acestei imagini

privesc.

În limitele sensului propus

ochiul meu urmăreşte sub culori în mişcare

un spaţiu neclintit.

Pe cerul de departe se profilează numai

frunzişul plopului.

*

Începe liniştit aici în casă

de la mînă la carte imediat mai încolo

dinspre masă spre zid mai departe afară

cuprinde iar o culoare a casei

obişnuinţa să privesc un zid crăpat

aceleaşi garduri cenuşii în ploaie

curtea cu iarbă udă şi grămezi de nisip

acţiunea aceasta instituie un sens

corpul se linişteşte sondînd înaintarea

a ceva ce am spus

*

În liniştea pe care o creează prezenţa mea aici

camera este mică

aerul este calm

prin moliciunea lui mîna trece încet

şi se întoarce în acelaşi loc

prin porţiuni de noapte

şi prin zone cu vînt cu frunzişuri deasupra

prin locuri cu asfalt şi cu piatră măruntă

în lumina de stronţiu a lămpii

unde pantofii tăi au strivit pe covor cîţiva paşi

acum în liniştea despre care spuneam

cu nici un fel de interes drept limită

nici muzica nici texte vechi pe pagini noi

nici privirea mioapă

*

Lumina mă izbeşte drept în faţă.

îmi reprezint căldura ei ca un zid colorat.

Frunzişurile rare şi un trunchi cariat.

Privirea are loc prin pielea moale găurită ici colo.

Izbit în faţă aruncat în aer

cu umerii înguşti pietruiţi de cămaşă.

Cerul ca un obiect imaginat ca o coală de ziar.

*

Lucruri cu simplitatea lor căldura focului şi un podiş cu

mărăcini scaunul ars altceva cutii mari de carton altceva

o ţigară uscată pentru a prevedea ce pot să fac o acţiune

simplă caut cu aceste propoziţii detalii despre care privirea

nu reţine nimic

*

m-am trezit dimineaţa să văd cum întîrzie o lumină de iarnă

să însorească dealul curtea prin acele locuri străbătute mirosul

şi mirosul de brumă pe unde ochiul mărginit de pielea lui umflată

alunecă încet

şi eu în casă m-am decis să spun ce gîndisem aseară în nici un fel

modificat poate smuls de tristeţe aşa: eu nu simt cosmosul afirm

şi înţeleg lumina ţîşnită prin nor în încăperea absorbită de corpuri

uşoare şi mici este respinsă de retină dar cu vorba aceasta care

nu-mi aparţine cu limba părinţilor mei auzită în gură eu îmi

închipui densitatea stelei acolo localizată la un colţ de pădure

*

Nu e nimic să atragă prea mult

văzul pielea auzul sau dorinţa să merg.

Nimic brutal şi brusc aici în jur.

Cu propoziţii puţine ar trebui să scriu

ar trebui să mă cred înarmat.

Ninsoarea s-a oprit după ziua de ieri cînd urcam pe potecă.

Azi descopăr zăpada.

Urme de paşi în timp ce rămîn mărăcinii

cu puţine luciri,

şi locurile joase, gropile adîncite.

În şanţuri întîlneşte văzul pămîntul orbitor.

Pentru a-mi face loc să stau îndepărtez

cu bocancii zăpada.

Zgomotul doar dinspre crusta subţire

spartă de greutatea mea.

Mă răsucesc mă întorc pentru a înţelege.

O oarecare bucurie o tăcere

singurătatea poate.

Încă ceva de spus despre lumina

dusă în oblicul pămîntului ce suie

despre privirea care întîlneşte umbre negre

şi mai departe ceaţa.

*

Oprit acolo unde liniştea în mine

mai clară decît orişice poem

se confundă cu gîndul şi carnea

deplină pentru a-mi rămîne bucuria acestei înserări

din care doar cuvîntul mă mai poate retrage

*

O aşezare de pămînt şi o simplă imagine.

O parte dintr-un deal desprinsă de o parte a lui.

Înlocuiesc orizontul cu iarbă.

Cu gura în îndoitura braţului respir.

De-a lungul meu persistă o căldură egală.

Cu straturi de piatră şi lut

se formează ruptura în sus.

O linie cu rădăcini începe cerul.

*

O depărtare sonoră cînd mîna mea grăbită întoarce pagina

o expiraţie care destinde diafragma şi un tremur de file

vîntul în păr şi răcoarea pe frunte cu părul răvăşit mă atinge

musca dinspre genunchi înspre femur pe unde stofa pantalonului

e roasă

nervozitatea din mişcări de redresare

cînd trupul regăseşte locul unde sînt aşezat

nu are legătură cu nici una dintre frazele pe care le parcurg

nu e determinată de nimic conştient

văzul înaintează cu aceeaşi cadenţă el revine şi trece

în timp ce între cot şi degete braţul a amorţit

scrumul din farfurie şi un rest de ţigară

textura unei ţesături cu uniformitatea aceleiaşi culori

dovedesc despre faptul că ochiul a trecut pe acolo

nu ştiu din ce motiv

citesc şi ochiul meu se depărtează

el revine egal la poziţia lui

într-o mişcare repetabilă de muşchi

îngropat în orbită

*

O oboseală ca aceea pe care ţi-o provoacă

strada unui oraş aglomerată.

În ceaţă nu se profilează muntele.

O înălţime ca acoperişul alb în ploaie

o privire abstrasă

sau pămîntul arat.

Tremură becul de neon se curbează peluza

în timpul unor amintiri despre un zid

apă strălucitoare din urma de bocanc

şi fumul reţinut o clipă în jurul palmei mele.

E o reprezentare a ceea ce persistă stare imaginată

cu ajutorul unor foi de ziar risipite pe stradă

în aerul ce vîjîie strecurat de maşini

aruncat în timpane.

*

O singură monotonie

este o repetare de fire de iarbă strivite

direct în zăpadă.

Pămîntul îngheţat alunecă.

Privirea se îndreaptă din loc în loc

pe deal

spre mici ridicături cu mărăcini

spre pete de pămînt

şi deasupra.

Nu altfel se există aici

unde gîndesc foamea mea

o dorinţă de trup şi femeie

gheaţa pămîntul piciorul amorţit.

*

Pantof pe care străluceşte ploaia

pămîntul se usucă.

Cîmpul cu iarba înecată

ce a fost străbătut

şi în clipa de faţă cît văd

pielea întinsă calmă peste mîini.

nici dealul ce coboară

nici văzul care suie

peste iarba sclipind

lîngă zid.

e aer care tremură

şi chibritul aprins.

*

Porumbeii şi frunze jupuite de vînt

tristeţea se consumă

cu oboseala soarelui acesta nevăzut de cîteva zile şi nopţi

perpetuă lumea începe din dreptul nostru limpede şi grea

explodează în stradă

ca trupul dispersat în violenţa puţin cîte puţin redobîndită

a pătrunderii sale în aerul amiezii

ca simţurile toate

persistentă ţîşneşte lumina

în fluxul frunzelor se aud porumbeii

apar mişcări de umbre şi goluri inegale

trec peste noi peste obrazul verde

văzul meu oboseşte distrus de străluciri

mîna coboară în tăişul de raze

simt simplitatea înăbuşitoare a respiraţiei

în aerul încins se topesc sedimente

cînd cercetarea lumii cu trupul în mişcare

încetează aici

porumbeii şi gardul de lemn

cenuşie şi aspră e lumina pe frunze

în prezentul acesta hotărăsc să exist

dreptul să fiu doar atît insistenţa privirii

nici o necesitate nu mai poate

să îmi înlocuiască soarele acum

cu un zid

*

Pe iarbă este înaintea mea culoare şi văd pe o întindere de cîmp

pete aşa cum s-a topit zăpada aşa cum urme de căruţă au rămas şi

muşuroaie mici şi rare şi tufişuri cu o umbră puţină

să mergi în timpul iernii pe acolo pe unde vîntul a schimbat cîte ceva

în locul în care lumina există ca o suprafaţă cenuşie de mîl

pe unde urma adîncită de bocanc apasă resturi de zăpadă şi apasă pămîntul

pe lîngă dealul care urcă în privire încet.

Tags : gheorghe craciunpoemepoezii

Leave a Response