close
Editorial

„Poveste fără titlu” de Cornelia Prisacariu

Astăzi este despre o poveste a cărei realitate muşcă dur, cu colți de viață irosită. După mai multe peripeții – având rolul karmic de a-mi testa răbdarea până în prăsele – ajung la Lidl la Nord. O voce dulce anunță că „se deschide casa numărul 5 pentru dumneavoastră!” Uuu, ador cinciul! Mă inspiră! Pentru prima dată in istoria personală a statului la casă, eu cu Theo ne nimerim în peisaj, pionieri rătăciți prin înghesuiala cumpărătorilor. Cum casierița nu apărea, am efectuat un slalom – preț de 10 secunde- să extrag de la raft, pâinea cea omisă din lista mea mentală de cumpărături şi de care-mi amintisem privind mirobolanta cifra 5 a casei de marcat. Când mă întorc triumfătoare, ca un Caesar în variantă feminină şi-n in epoca modernă – fără car – constat cu mare plăcere ca domnişoara de la casă îmi ignorase complet copilul şi încasa frenetic produsele clientului următor, deşi produsele noastre fuseseră primele plasate pe bandă. Dacă vă întrebați, eu vă confirm că da, face parte din politica de confidențialitate şi de a respecta clienții trecând produsele clientului prin casa de marcat cu viteza luminii şi supărându-se că tu, clientul, nu ai bunul-simț de a-ți arunca în sacoşă produsele, cu aceeaşi viteză de procesare. Eeeei dar să ne întoarcem la oile noastre… mă posedă proasta inspirație de a întreba casierița de ce a procedat astfel iar răspunsul ei îmi îndurerează capul şi acum: – Eu nu ştiu… Cuvinte proFUNDe… – Nu ştiți, îi spun cu nervii sinapsați la maximum, gata să escaladeze Everestul într-o clipită. Mă întreb dacă scrie în fişa postului dumneavoastră să nu încasați copiilor! „Eu nu ştiu…” pierdut în spațiu… Nu mă dezmeticesc. Prostia sufocă. Mai ales în timpul somnului. Encefalul n-are material de rumegat nocturn. Şi nici diurn. Semnul egal se aşază singur între un cap gol de la natură şi un cap plin cu minte nefolosită. Mintea nefolosită devine atrofiabilă. Cu timpul. Pe timpul fiecăruia. Câte poveşti de stins amor mi-au vijelit geana gândului turbat de vântul de miază-zi, rememorându-i cuvintele în timp ce o priveam cu iubire de lung-metraj şi câte filme cu Rahan s-au perindat prin fața ochilor! Mrrrrr! Vibrau nările şi degetul mic cu care dobor până şi munții! Cum viața bate filmul la poponeața dezabiată, bătrâna rațiune m-a luat în brațe, şoptindu-mi tandru la urechea dreaptă – ea-i receptivă în situații de urgență: „Pleacă din peisaj! Poți face asta acum!” Şi-am putut! Îmi vine să mă pup! Ceea ce mă îngrijorează este realitatea tristă că ei, generația tânără, reprezintă viitorul. O generație cu educație precară, bucuroasă că a descoperit apa caldă la robinet şi a aflat despre menstruație, sex şi prezervative încă de la vârsta la care sufletul lor tânjea după poveşti cu zâne şi căluți din lemn, o generație suferind de incultură propăvăduită din tată în fiu sau fiice şi din mame ignorante şi frustrate, după caz. Cazul neutru, da. Niciunul nu se recunoaşte-n ipostază. Poate vecinul, da, cu siguranță altul, nu eu! Nefiind eu, n-am ce să schimb în mine, nu? Trist. Dezarmant. Ce mi-s SF-urile cu natură pustiită, ce mi-s sufletele goale, ce mi-s ochii lor morți care se miscă în virtutea unei inerții bolnave din lipsă de asumare? Moartea e la ea acasă. Şi are muuulte fațete. Cert este că oamenii fug de ea – Moartea – cu toate picioarele, fără a fi miriapozi şi paradoxal este că toate acțiunile, reacțiunile, non-acțiunile, gândurile şi emoțiile lor o cheamă prin toți porii, cu paşi mărunți şi siguri – implacabila lege cauză-efect – încastrându-şi în Akasha data spulberării în neant. Treziți-vă! Faceți ceva pentru sufletul vostru! Altfel, muriți în voi în fiecare zi! Repede. Şi fără scop!

Poveste fără titlu – Cornelia Prisacariu, Ploieşti, miercuri 16 mai 2018, în amurg

Tags : lidlsupermarket

Leave a Response