close
Tradiții

Povești de dragoste: Floarea rușinii

Era primavara. Peste satul meu, Provita de Jos, innebunisera prunii-n floare. Dealurile si gradinile albisera de-o apriga ninsoare de petale. Era o forfota in lume, de parca se anunta o mare intamplare. Provitenii iesisera cu mic, cu mare la lucru prin livezi si gradini. Toate erau bune si la locul lor, numai mie imi ardea inima de dor. Multa vreme n-am inteles cine ma ducea prin paduri, cine ma striga in nopti cu luna, cine ma indemna sa cant, sa scriu, sa plang… In sufletul meu, sentimentele se adunau si se desfaceau ca petalele de flori. Era prima batere din aripi a iubirii. Incepusem sa fiu mai mult atenta la infatisarea mea, voiam sa fiu placuta, sa fiu remarcata si la urma sa fiu aleasa de un flacau. Aveam 18 ani. Prinsesem drag de-un baiat dintr-un sat vecin, un baiat inalt, saten, cu parul lung, pe spate, cum sunt feti-frumosii din povestile copilariei. Pentru mine era viteazul biruitor de rele si ispite, venit dintr-un tinut legendar. Avea ochii negri ca mura si rasul ca o raza de soare. Eram topita dupa el.  Cu nerabdare asteptam sa vina sambata seara si sa ne intalnim la hora. In urma cu 35 de ani, se mai pastra in satul meu traditia cu frumoasele hore, pana noaptea tarziu.

Cand ne intorceam acasa, drumul nostru trecea printr-o gradina. Ne tineam de mana si numaram stelele. Si pentru ca ne uitam la cer, ne poticneam de cate-o butura sau de iarba, si cine cadea primul, drept pedeapsa, trebuia sa-l sarute pe celalalt. De cate ori n-am cazut dinadins, numai ca sa fiu sarutata! Pedeapsa asta era cea mai frumoasa. Asa o tineam pana acasa, si la poarta o luam de la inceput. Pe atunci, o fata nu se ducea singura la hora, ci numai impreuna cu mama sa. O fata singura insemna ca nu este o fata cuminte. Saraca mama! Multe nopti m-a asteptat undeva, langa casa, pana cand ma hotaram sa-mi iau „la revedere” de la dragostea mea. Glumeam, radeam, ne sarutam si nu ne mai saturam. Imi era sufletul plin de o bucurie care credeam ca va tine toata viata…
Ce vremuri! Cum as putea sa uit vreodata iubirea mea sincera si curata! Neprihanirea pastrata ca o comoara pana la maritis. Mi-aduc aminte cum ma lua bunica si ma ducea prin fanete sa cautam o floare rara: „floarea rusinii”. Asa se numea, era alba si la mijloc cu o inflorescenta de culoare maro-inchis. In vremurile de demult, floarea era mare, invoalta, o vedeai de departe. Cu timpul, si-a micsorat dimensiunea, era o floricica abia bagata in seama. Astazi, aproape ca a disparut. Tot bunica mi-a spus ca micsorarea acelei flori se datoreaza faptului ca lumea nu mai are rusine, ca s-a dedat la multe pacate, si natura ii raspunde cu dojeni. Dar eu nu aveam nimic de ascuns. Ma intalneam cu iubitul meu prin ierburi, prin gradini, iar ierburile erau fantastic de verzi, de albastre, de albe… In maini si in suflet cu „floarea rusinii”, ne juram iubire vesnica. Eram cuminti (la trup si la suflet) ca zorile diminetii, ca florile de cires… De multe ori, pana si nevinovatele sarutari mi le inchipuiam grele de pacate si mi-era teama ca ma cearta Dumnezeu pentru ele. Asa era atunci si era bine.
Apoi anii au trecut. El s-a dus cu serviciul departe, in tara, eu am ramas in sat. Am corespondat o vreme, dar cu timpul s-au rarit scrisorile, s-au risipit sentimentele, de parca nu au fost. Asa a fost sa fie. Apoi a venit un baiat din satul meu si m-a cerut de nevasta. De frica sa nu raman fata batrana m-am maritat. A fost ca-n zicala: „Am iubit pe cine mi-a placut, m-am dus dupa cine m-a cerut”. N-am stiut ce avea sa urmeze. Prima iubire e o boala fara de leac. Tanjesti dupa ea toata viata. Si azi, dupa atata vreme, mai trec prin gradina unde ma poticneam dinadins pentru un sarut. Si azi, prin fanete mai caut „floarea rusinii”. A disparut. A fugit, luandu-mi cu ea cumintenia si iubirea.

Autor: Georgeta Grosescu – com. Provita de Jos, jud. Prahova

Tags : obiceiuriPovești de dragoste: Floarea rușiniitraditii

Leave a Response