close
Artă

Povestiri cu creionul chimic.

Cîntec despre memorie

Cum se deșiră memoria! Ce cocă, ce miere, ce mlaștină, ce nisip mișcător! O, ce durere în suflet! Ce nemiloasă stare! Mă trezesc adesea din cel mai profund somn al nop­ții cu persistența vreunei miresme de petunii sau de frunze și flori de tei după ploile de primăvară din copilărie și caut cu înfrigurare imagini care pot readuce clipele cu totul îndărăt. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Aud alteori, tot în noapte, cîte-un rîs zglobiu, parcă-mi răsună-n urechi și plînsul cuiva. O fi vreun copil trist care tremură în apa zăgazului gîrlei de la Sinești, cu umerii puțin ridicați și mîinile strîns lipite de coapse, privindu-i pe prietenii săi de la țară, fete și băieți laolaltă, cum se bălăcesc într-o nesfîrșită veselie. Oi fi chiar eu. Va fi fost un altul? Zăresc lentoarea propriei mele pleoape, care deschide imaginea uimirii copiilor în fața viorii la care cîntam o mică sonată de Händel cocoțat pe acoperișul pătulului, ca pe-o scenă a școlii de muzică dintr-o veche mînăstire franciscană de la Timișoara. Sau toate acestea să se fi-ntîmplat la Moigrad, în pomăt, la gulea bivolițelor, la apele pîrîurilor dinspre Măgură, la cariera de piatră? O fi zîmbetul de înger al unei fetițe ce dormea suav lîngă mine în somnul cel adînc de dinaintea cîntatului cocoșilor iar eu, copil de-o seamă cu ea, o priveam fascinat și înspăimîntat deopotrivă de frumusețea ei? Ochii mei închizîndu-se, pentru a alunga teama de neînțeles în fața acelei frumuseți. Trupul meu firav de prunc, smulgîndu-se cu greu din starea de hipnoză, răsucindu-se pe partea cealaltă și cerșind somnul. Deșertăciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se-ntoarce.

Plaja nepămînteană de la Étretat, cu apele îndepărtate ale oceanului la reflux. Mulțimea de alge și de vietăți care și-au uitat startul sosirii, de-acum milioane și milioane de ani. Ecoul țipătului pescărușilor, care nici nu se mai zăresc. E doar un sunet lent, într‑un glissando Shepart-Risset, coborînd și urcînd iluzoriu pe-aceeași înălțime reală, împins de stîncile masive ale falezei către galeurile albăstrui-cenușii din siliciu ale plajei, în slow motion, precum anamorfoza unei bile de biliard transparente, de consistența gelatinoasă a meduzei în așteptarea fluxului. Un vuiet în continuă transformare, amestecat cu sunetul valurilor, definind cumva muzica sferelor din univers despre care povestea Pythagoras. Imaginea păsărilor albe revenind în plutire dinspre uscat este ecoul vizual al ecoului sonor, în Droste effect, înșelătoare precum paradoxul cubului Necker și compunerile olandezului Escher. Sîntem pe-o plajă complet pustie. Privim cu nesaț sunetele plimbate de briză de colo-colo ca niște flamuri de fină mătase. Sînt imagini care cîntă despre noi înșine? Acolo vor fi fiind toate amintirile noastre și habar nu avem? Despre ce mare sau ocean ni se povestește? Despre ce muzică? Și anume, de cînd? Deșertă­ciune a deșertăciunilor. Totul e deșertăciune. Nimic nu se‑n­toarce.

Leave a Response