close
Grupul de la PloieștiPromovate

Programul ședinței literare a Cenaclului I.L. Caragiale Ploiești, luni, 30 iulie

LUNI, 30 IULIE, DE LA ORA 17.00, CENACLUL LITERAR „I.L. CARAGIALE” PLOIEȘTI CONTINUĂ ŞEDINŢELE BILUNARE LITERARE LA CLUB JAZZ CAFE PLOIEȘTI, STR. PRAGA NR. 11, ÎNTRUCÂT FILARMONICA „PAUL CONSTANTINESCU” PLOIEȘTI A ÎNCHEIAT STAGIUNEA.
Din program:
Revista presei culturale
Cel mai recent poem
ADRIAN ȘURUBARU – EXORDIU- O interpretare lingvistică a unor texte sacre sau mitologice

E X O R D I U

Scopul inițial al acestei lucrări (aparent destul de ambițios, cel puțin având în vedere cantitatea de documentație colaterală necesară suplinirii lipsurilor inexorabile), și de fapt scânteia generatoare, este acela de a combate ideea obsedantă lansată de ilustrul erudit Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), preluată de Nicolae Iorga (1871-1940) și apoi consacrată în istoriografia română, potrivit căreia primii domnitori ai Țării Românești n-ar fi fost de origine română, subiect speculat uneori mai târziu de către diverși superficiali, ce nu respectau nici măcar un minim de normă obligatorie a istoriei. Hasdeu considera numele Basarab ca fiind raportabil la iranieni, Iorga îi considera cumani. Această semiindig-nare justificată poate înlocui in extremis orice captatio benevolensis consacrată a unui studiu problematic, deși s-a spus aproape dintotdeauna că istoria se scrie precum Tacitus, sine ira et studio (adică fără ură și părti-nire). Ca în numeroase cazuri din vechile izvoare istorice româ-nești, informațiile asupra neamului Basarabilor sunt atât de precare că majoitatea cercetătorilor n-au avut de analizat aproape nimic mai mult decât un nume – Basarab cu cele câteva variante, – prin urmare dezba-terile asupra acestuia au însemnat lucru intens cu lingvistica, domeniu în care ne vom încumeta și noi, căutând însă a extinde mult mai mult sfera din care ne vom prelucra materialul, întrucât se știe că istoria unui popor nu s-a limitat vreodată la granițele ocupate de el, și nici la o perioadă restrânsă de timp. Afirmația e cu atât mai valabilă pentru istoria ro-mânilor, fiind binecunoscut faptul că dacă romanii au participat târziu și pe o perioadă relativ scurtă la istoria românilor, – fără a le ignora sau escamota participarea la însăși formarea limbii și poporului român, – cealaltă componentă (daco-getă) a fost consemnată în izvoarele scrise încă de pe vremea când măreața Romă nici nu se întemeiase. Și, întrucât grecii au fost aparent cei dintâi europeni care au adoptat scrierea și beneficiile ei, va fi indispensabilă recurgerea la documentele lor, traco-daco-geții preferând să-și păstreze în continuare străvechile cutume ariene de a evita în general scrierea pentru a nu-și lenevi și diminua  memoria (Socrate n-a scris foarte probabil nimic, – versurile menționate de Platon sunt destul de incerte, – în virtutea aceleiași norme „sacre”, poate cunoscute și lui Hristos), cu toate că nobilimea daco-getă cunoștea scrierea și o folosea dar foarte restrâns, de la și despre ei păstrându-se doar mărturii străine indirecte.

A porni la lungul drum ce ne așteaptă va însemna însă a pătrunde oricât de sumar și parțial în lumea și mai captivantă decât cea a nimfei Ca-lypso, adică pe mirificele dar alunecoasele teritorii ale lingvisticii și  mitologiei, din care s-au păstrat nume ce se pot invoca drept martori nume antice preluate și apoi conservate de către urmași, iar argumentul lingvistic și mai ales repertoriul numelor proprii, cu precădere geo-grafice, au servit istoricilor români ca sprijin deosebit de solid în a sus-ține cu justețe atât originea cât și continuitatea populației române pe teritoriul anticei și stimatei Dacii, iubită de populația sa dintotdeauna, indiferent de urgiile și urgisirile aproape constante. Dacă francezul Mar-celin Defourneaux spunea că Spania secolului de apogeu părea o imensă gură prin care intrau averile coloniilor americane fără a se alege cu mare lucru din ele, (Viața de fiecare zi în Spania secolului de aur), atunci isto-ria românilor se poate compara cu o articulație osoasă importantă a or-ganismului uman, solicitată și la torsiune, și la întindere, și la compri-mare, rezultatul părând totuși per total benefic românilor. A rămas chiar o zicală, probabil generată de secole întregi de lupte neîncetate: „tot răul spre bine”, deși s-a întâmplat ades și varianta ca răul să fie din nefericire spre mai rău.

Pătrunderea pe terenul mitologiei e cât se poate de asemănătoare cu apelul la lingvistică: un nume, un termen, pot declanșa o adevărată ava-lanșă de problematici, ca și cum ne-am afla sub un imens siloz de cereale căruia încercând să-i deschidem clapeta de golire, greutatea semințelor încărcate de germenii viitoarelor descifrări ar izbucni într-o viteză și forță greu de controlat, nici măcar traiectoria lor neputând fi urmărită, nicidecum controlată. Renumitul nostru savant în domeniul istoriei și filosofiei religiilor Mircea Eliade (1907-1986) remarcase în eseul său Aspecte ale mitului că din momentul în care s-a dat mitologiei credibi-litate s-au obținut mult mai bune și mai numeroase rezultate decât atunci când această primordială și importantă etapă a gândirii umane, speculată și aproape desființată de către profitori parveniți, a fost abordată în limitele dubiului cartezian. Indiscutabil, la momentul în care mitologia a căzut în desuetudine, au fost date uitării o sumedenie de amănunte im-portante, cercetătorul modern trebuind să se confrunte cu probleme lingvistice, numele personajelor crezându-se a deține taine ce ar releva incredibil de mult. Dar același Eliade constatase că atunci când s-au tradus nume de zei, marea lor majoritate nu erau mai mult decât epitete, destul de puțin edificatoare pentru funcțiile lor religioase. În acest con-text putem încadra un citat din prima scriere europeană păstrată și cunoscută ce s-a aventurat pe terenul lingvisticii, anume celebrul dialog platonic Cratylos (426a), scris în jur de 420 î.Hr.:

”De fapt, în orice chip ar nesocoti cineva dreapta potrivire a numelor primitive, este cu neputință a se cunoaște pe cea a numelor derivate, care sunt deslușite cu necesitate din primele, despre care însă nimeni nu știe nimic. Or este limpede că cel care se pretinde iscusit cu privire la derivate trebuie să poată să dea seama în primul rând și cât mai lămurit de numele primitive sau dacă nu, să fie convins că despre derivate nu ar putea spune decât fleacuri”.

Se spune că protagonistul Cratylos, filosof atenian heraclitic, l-ar fi fa-miliarizat pe Socrate cu gândirea efeseanului.

Putem deduce din acest pasaj celebru că nivelul cunoștințelor lingvistice de atunci era limitat, însuși Socrate văzându-se nevoit a-și contrazice propriile sentențe, aventurându-se în dezbateri prea puțin fondate (renu-mitul elenist și specialist în religia greacă, suedezul Martin Peerson Nilsson (1874-1967) susținea că numai două etimologii sunt valabile în Cratylos, anume Hades și Pluto). Dacă nivelul lingvisticii nu depășise în antichitatea europeană nivelul celor prezentate în dialogul Cratylos (indienii având gramatica lui Panini prin secolul 4 î.Hr.), nu înseamnă că interesul lingvistic lipsea total lumii antice, nici lor și nici vecinilor sud-estici israeliți. Galii aveau un mare zeu al vorbirii numit Ogmios, Homer are grijă să diferențieze între limba zeilor și a muritorilor, iar consem-narea biblică a episodului legat de împărțirea pământului și răspândirea limbilor lumii pe vremea miticului Nimrod, regele ctitor al turnului Ba-bel, denotă cel puțin interesul scribului sau scribilor biblici pentru obser-varea asemănărilor lingvistice ale popoarelor cu care evreii intraseră în contact, mai puțin a deosebirilor. La noi, pașoptistul Alecu Russo aducea și el un omagiu textului biblic, tot în stil biblic: “…toate limbile pămân-tului sunt surori iubite de Dumnezeu. Neamurile toate s-au cunoscut între sine…limbile toate s-au îmbrățișat“ (Cântarea României, 26, 27). Vom atrage însă atenția că rezolvarea sau nerezolvarea semnificației numelui Basarab nu va afecta nicicum vreo perioadă importantă a is-toriei românilor, deși orice strădanie în direcția rezolvării acestei ches-tiuni nu poate fi blamată, ci dimpotrivă. În fericitul caz că vom reuși tăl-măcirea numelui generic al primilor domni români, poate că singurul rezultat concret va fi renunțarea inamicilor românilor și a istoriei lor la susținerea superficială și fără pondere semnificativă a originii cumane a primei dinastii de domni români, fapt ce nu a deranjat pe români și nici nu avea cum, ei stimând pe primii lor domnitori, conștienți că aceștia au marcat pentru neam și țară un moment unic de o însemnătate majoră, conștienți mai ales că aceștia au fost români get-beget. Aproape toți cer-cetătorii în această direcție au ajuns la consensul că numele supus aici discuției nu poate primi o altă rezolvare temeinică decât ceea ce s-a sta-bilit anterior, deși fără prea multă demonstrație, și asta din lipsă de argu-mente.

Herodot ne povestește despre serioasa competiție dintre egipteni și fri-gieni asupra vechimii neamurilor lor (Istorii, II, 2), dar e puțin probabil ca un grec contemporan lui să nu fi știut că limba se învață din familie, nimeni n-o moștenește a priori. Povestea lui ne relevă totuși cel puțin două lucruri, anume aparenta prezență printre greci a convingerii că frigienii sunt un popor foarte vechi, și că bekós=pâine în limba lor e un cuvânt germanic (cf. germ. backen, eng. to bake, etc.). Artos e numele pâinii grecești, dar theriô e numele animalului, cât se poate de apropiat de germanul Tiere cu același sens. Povestea aceasta ne mai arată pro-babil și ranchiuna grecilor față de egiptenii ce nu rareori îi considerau fățiș nimic mai mult decât mici copíi, foarte posibil din cauza inter-pretării eronate a obiceiului lor de a pune mii de întrebări asupra celor necunoscute, procedeu consacrat de Socrate prin “moșirea adevărului”. Poate că și limitele limbajului lor sau al interlocutorilor îi va fi obligat la o abundență de întrebări…

Până la finalul eseului de față ne așteaptă un drum lung și sinuos, vom invoca din străfundurile vremurilor umbre – asemeni vrăjitoarei din En-dor pentru regele Saul, – și limbi din cele mai diverse, în speranța că vom reuși să eliminăm una din cele mai vechi și inacceptabile afirmații ale is-toriei românilor, sau cel puțin să ajungem cât mai aproape de realitate. Până acolo însă, vom încerca să abordăm și o serie de alte nume, pro-babil eronat înregistrate sau traduse, folosind și limbi moderne, păstră-toare ale substratului celor astăzi ieșite din uz. La urma urmei, compara-ția duce inevitabil la deviații, oricât de minore. Într-o anumită măsură am împrumutat parțial din metoda de abordare a mitologiei recoman-dată de Eliade, cu aplicare și la lingvistică. Pornind de la observația bib-lică asupra înrudirii limbilor, am considerat că existența unui sesizabil fond lingvistic umanitar comun poate fi folosită mai intens decât până acum. Multora poate părea neortodox modul nostru de lucru, însă pe această cale vom găsi probabil mai multe explicații decât confuziile sau eresurile ce au rezistat timpului și au trecut adeseori drept cimentate de rutina celor ce au evitat să pună întrebări și să se adăpostească în dosul paravanului unor nume celebre, simpla lor menționare părând rostirea unei formule magice, menită a scuti de întrebări sau explicații. Magister dixit a constituit pe vremea redescoperirii lui Aristotel în Evul Mediu un soi de scutire de amănunte necesare dar greu sau imposibil de găsit, uneori poate un paravan ce permitea adausuri neverificabile, consacrând și perpetuând astfel eresuri nu atât imposibil cât mai ales incomod de verificat. Și nu facem referire aici exclusiv la cazul celor ce s-au folosit în mod abuziv de numele stagiritului, situații care au consacrat drept corecte unele erori vizibile existând de-a lungul istoriei, intenția de a le rectifica dovedindu-se o întreprindere grea, opozițiile îndemnând adesea cercetătorii să păstreze un confortabil status quo.

De exemplu, o minimă observare atentă a obiceiurilor funerare egiptene – foarte posibil familiare și evreilor, ei trăind un timp în țara Egiptului, contribuind foarte probabil la însăși formarea neamului egiptean (Msr în scriptele lor era numele Egiptului, citit meser sau misir) – va fi transfor-mat vestul egiptean foarte important și meticulos respectat în ritualurile de înmormântare, – într-o formulă preluată aproape intactă și de creștini: amen constituie și finalul actualelor slujbe de înhumare creștine. Ament era la egipteni denumirea vestului ca punct cardinal, dar și a locului în care se duceau sufletele după mumificare, ei aveau și o zeiță Amentet a vestului, loc numit adesea Frumosul amenti. Poate părea insuficient pentru o demonstrație, însă legătura ne pare vizibilă. Pentru credincioșii egipteni vestul reprezenta înțelepciunea ajunsă la maturitate, iar creștinii își înhumează decedații cu capul spre vest. Majoritatea dicționarelor etimologice dau pentru amen echivalarea așa să fie, precum și o origine ebraică a cuvântului. Asemenea cazuri vom mai sesiza pe parcursul lucrării de față, dezbaterile noastre fiind susținute cu argumente aparent destul de greu de combătut, dicționarele folosite fiind întocmite de specialiști incontestabili, iar noi nu le-am întrebuințat decât în situații ne-echivoce, termenii dezbătuți fiind în covârșitoarea lor majoritate destul de simpli și accesibili, în niciun caz savanți ori ambigui. Dacă uneori comparațiile noastre terminologice nu vor părea mai mult decât pure coincidențe, numărul lor mare ne va atrage atenția spre opinia justă a istoricului italian Sabatino Moscati (Vechi imperii ale Orientului antic): oricât de numeroase ar fi, coincidențele nu pot constitui o demonstrație, ele nu pot fi nicicând ignorate, dar pot forma o solidă bază pentru între-prinderea de cercetări (am citat din memorie dar am păstrat esențialul). Nicolae Iorga remarcase (tot just și el) că nu există domeniu al științei care să-și schimbe orizontul atât de des ca istoria. Împărtășindu-i acestă convingere, putem încheia introducerea noastră cu un citat din renumitul poet-filosof americano-britanic tradus în toată lumea Thomas Stearns Eliot (1888-1965, premiul Nobel pe 1949), – un mare poet, dramaturg și eseist, foarte pasionat și de istorie, – în East Cocker, al doilea din cele Patru quartete:

For us there is only the trying. The rest is not our business.

(Pentru noi există doar încercarea. Restul nu-i treaba noastră).

Dacă eseul prezent dezbate probleme preponderent lingvistice, referitor la citatul din Eliot vom remarca originea cuvântului consacrat în lumea întreagă, uitându-i-se cel mai ades originea și sensul inițial. În limba franceză, – din care englezii l-au adoptat, substantivul essai înseamnă încercare, trying în citatul din East Cocker e ceva mai diferit. A încerca este de cele mai multe ori o acțiune curajoasă și hazardată, deoarece nu i se cunoaște rezultatul, prin urmare ne vom încumeta să pornim la drum în căutarea unor unghiuri și puncte de vedere mai deosebite, urmând a le analiza efectele. Și vom încerca să pornim la lungul drum ce ne așteaptă de la momente foarte vechi, urmând ca în final să vedem la ce concluzii putem ajunge, sau cât de mult ne putem apropia de o corecție a aparen-telor erori întâlnite pe parcurs. Acum mai bine de două milenii și ju-mătate, Heraclit din Efes observase (prin secolul 6 î.Hr.) că cei dedicați descoperirii aurului sapă mult și găsesc puțin. Dacă se vor aproba un sfert din cele susținute de noi, considerăm că nu vom fi săpat în zadar, deoarece este greu de descoperit ceva when everything is told (când totul a fost spus), potrivit versului renumitului poet irlandez William Butler Yeats (1865-1939, Nobel pe 1923 – Girl’s song), deși într-un context di-ferit.

Am considerat că una din caracteristicile esențiale ale limbilor indo-eu-ropene, anume formarea cuvintelor din unirea mai multor silabe-cuvânt nu a fost întotdeauna suficient luată în calcul, iar prezența unui oricât de restrâns fond lingvistic umanitar comun, încă și mai puțin. Întrucât ne-au atras atenția, am apelat la ele și uneori ne-au condus spre diverse căi ce pot părea la prima vedere departe de subiect sau îngreunătoare, însă credem că abaterile în sine prezenta aici nu pot fi decât atractive, mai ales în măsura în care au dus la posibilitatea de a rectifica sau de a pro-pune rectificări la unele situații deja cimentate de-a lungul timpului.

Referitor la sursele de informație întrebuințate în acest eseu, pentru a elimina alcătuirea unui întreg capitol separat, am preferat să le mențio-năm cu promptitudine imediat ce le-am citat, completându-le cu succinta bibliografie atașată în final. Precum se știe, nicio bibliografie nu poate fi vreodată completă. Poate fi bogată, dar nu completă.

Tags : CENACLUL LITERAR „I.L. CARAGIALE” PLOIEȘTI

Leave a Response