close
Cronică

Remembering Günter Grass, Toba de tinichea: Nora Iuga, Augustin Cupșa și Elena Vlădăreanu, cu o ilustrație de V. Leac

Primul roman din Trilogia DanziguluiToba de tinichea (1959) a fost tradus în românește de Nora Iuga pentru Editura Univers în 1997, cu doi ani înainte ca lui Günter Grass să i se acorde Premiul Nobel pentru literatură. Anul acesta, cu ocazia re-editării lui, am întrebat câțiva scriitori ce-și mai amintesc, la distanță de zece sau chiar douăzeci de ani, din halucinanta lectură.

NORA IUGA, SCRIITOARE ȘI TRADUCĂTOARE

Cred că cititorii nenumăratelor mele interviuri din ţară şi străinătate, privind arta şi ştiinţa traducătorului, vor fi şocaţi să afle că după o experienţă considerabilă (peste 35 de cărţi traduse din limba germană), o scriitoare care se apropie de 90 de ani declară, fără nici o ezitare, că pentru reuşita unei traduceri literare sînt esenţiale erosul, gramatica şi urechea muzicală. Toate însoţirile pot fi neaşteptate şi hilare pe lumea asta. Evident, aceste afirmaţii vă dezorientează. Domnul Günter Grass mi-a fost întotdeauna antipatic. Prima dată cînd i-am văzut poza şi a doua oară după ce am citit „Anestezie locală”. Am jurat atunci c-o să renunţ la toate cele lumeşti, preferînd să trăiesc doar în post şi rugăciune. Tocmai terminasem de citit „La poalele vulcanului” şi-l iubeam pe Consul, fiindcă mi se părea că seamănă cu Virgil Mazilescu. Aveţi tot dreptul să spuneţi că bătrîna asta e complet senilă. Dar, cum orice corp pe lumea asta poate fi privit şi pe faţă şi pe dos, spre norocul meu, mă pomenesc taman atunci cu profesorul Mircea Martin, directorul editurii Univers, în acele vremuri tulburi, sanctuarul marii culturi universale, care ne-a făcut să supravieţuim. Îmi cere, ce credeţi, să traduc „Toba de tinichea” de Günter Grass. Mă uitam îngrozită la halca aia de carte, greu de digerat pentru mine. Dar cum să-l refuzi pe Mircea Martin cînd nu te lasă respectul? Îmi făceam curaj, gîndindu-mă că dacă am scăpat fluierînd de două forme de TBC n-o să mă răpună un bărbat cu un cap mai mic decît mine. Mă refeream, fireşte, la Günter Grass. Şi-am început să traduc. Eroul era internat într-o clinică. Traduceam şi cu fiecare frază simţeam cum mă identific cu el. Vedeţi, memoria îmi joacă feste, pentru că iată, nu mai ştiu unde am avut prima dată revelaţia că eu sînt cea care scrie cartea, cînd eram bărbatul internat în spital sau acea „mumă primordială”, care ascunde un fugar mititel sub cele şapte fuste ale ei, desfăşurate pe cîmpul de cartofi, unde el îşi vede nestingherit de treabă, scăpînd astfel de urmăritori. Cred că atunci am început să-l iubesc pe Günter Grass. Simţeam voluptatea salturilor mortale ale gîndului în spaţiile în care nu îndrăznesc să se aventureze oamenii cuminţi. N-am fost niciodată o cuminte. Şi eu puteam să adorm avîndu-l pe peretele din dreapta pe Hitler şi pe cel din stînga pe Göethe, putea fi şi Thomas Mann. E drept că n-am învăţat la 7 ani să citesc după cartea „Rasputin şi femeile”, dar la 10 ani învăţam după cărţile din colecţia „Femei celebre”, ascunse-n cartea mare de istorie. Acolo am aflat de Regele Soare, de Barbă Albastră, de Contesa de Brinvilliers, de Marchiza de Montespan, de inchiziţie, de călăi şi de ghilotină, voiam atît de mult să semăn cu acele femei, cum o fi vrut şi piticuţul cocoşat, cu care se identificase Günter Grass, să semene cu Rasputin. Nu cred că nu mai e nevoie să explic de ce „erosul” este atît de important în muncile traducerii, pentru că datorită lui se produce marea transfuzie „afinitatea completă” între autor şi traducător, pînă devin unul şi acelaşi. Subliniam, la începutul acestor consideraţii excentrice şi evident derutante, că factorul ascuns, unde se înnoadă între ele nevăzutele rădăcini ale limbii, este cunoaşterea perfectă pînă la faza ei subconştientă, acolo unde morfologia şi sintaxa îşi dau mîna cu incoerentele rostiri din timpul visului. Între cele două limbi – cea care îşi varsă sensul în sensul gata să-l primească al celeilalte există ocluzii, blocaje, deşerturi, stînci greu de trecut. Niciodată o limbă nu poate primi în sinele ei altă limbă dacă nu şi-o ajustează după propriile ei norme şi caracteristici anatomice, fiziologice, auditive, morfologice, sintactice, fonetice, etimologice… Cînd traduci, eşti asaltat de zeci de sinonime ca bărbatul cu piciorul cangrenat din maşina de la poalele muntelui Kilimandjaro, înconjurată de lătratul continuu al hienelor. Ei bine, cînd traduc, eu simt că lătratul ăsta trebuie să-l aud româneşte, chiar dacă în carte hiena latră nemţeşte şi dacă sunetul ei e mai ameninţător şi mai aproape în limba germană, deşi textul e la imperfect sau la perfectul compus, îl aduc la prezent, ca să-mi fie mai aproape, să-i măresc intensitatea. Îmi pare rău, dar seminarele de traducere ale universităţilor noastre sînt îngrozitor de rigide în respectarea ad litteram a cuvîntului tradus. Într-un loc, într-o traducere, în limba germană, m-am lovit de cuvîntul „Schneefälle” („căderi de zăpadă”). În limba română, aveam trei cuvinte, era prea lung. Cei de la catedra de germană m-au criticat că am tradus „zăpezi” în loc de „ninsori”, dar „ninsori” e diafan ca un val de mireasă, „zăpezi” e greu ca o lovitură de topor. Vedeţi, cum se schimbă starea odată cu muzica, datorită infinitei lumi a cuvintelor care au legătură cu gramatica, că şi fonetica e sunet, deci muzică. Cei mai grozavi traducători pe care i-am cunoscut au fost Oskar Pastior, Mircea Ivănescu (cînd nu poetiza prea mult!) şi eu. Cred că aparţin familiei lor. Adevăratul traducător trebuie să fie cîteodată trădător, altfel nu-i poate lua locul autorului în limba lui.

|© Polirom
|© Polirom

AUGUSTIN CUPȘA, PROZATOR

Inevitabil canicula din 2007 (cine dintre cei care au prins-o în București nu și-o amintește?) o asociez cu Toba de tinichea, într-o ediție frumoasă de la editura Univers și traducerea Norei Iuga. Pe atunci stăteam într-o garsonieră de la etajul zece, undeva în Dristor, atârnam cearceafuri ude în geam, iar noaptea dormeam pe balcon, unde îmi întinsesem o pătură și îmi trăsesem o mică veioză, și mă luptam cu epopeea lui Günter Grass. Bitumul de pe acoperiș se topea, asfaltul se topea, paginile se topeau între degete și gândurile mele deveneau tot mai neclare. Nu știu de ce mă încăpățânam să citesc. N-aveam un motiv anume, aș fi putut foarte bine să-mi fac un drum în oraș, să beau o bere rece, să vorbesc cu altcineva ceva, dar bănuiesc că devenisem o mică victimă care pe măsură ce își detestă colecționarul ajunge să nu se mai poată desprindă de el. Bîjbâiam prin Danzig, pe urmele bunicii Anna care și-a ascuns sub fuste viitorul bărbat, apoi prin Germania postbelică, pe la concertele de jazz din Pivnița de ceapă, apoi în sanatoriul unde un infirmier cioplește în lemn poveștile lui Oskar. Mai târziu am continuat cu „Șoarecele și pisica” (recomandabilă pentru neinițiați), „Aparatul de fotografiat”, „Anestezie locală”, „În mers de rac”, „Decojind ceapa” (cea mai facilă, fiind memorialistică), „Secolul meu” cu același amestec de iritare și curiozitate irepresibilă. Lundkvist scria despre el că „literatura germană postbelică și-a găsit leul tânăr” (lucru care lui Grass i-a foarte folosit) iar Nora Iuga că e un „maratonist cu viteza unui sprinteur”. Astăzi când mă gândesc în urmă pot să spun că naratorul Grass e un fenomen, un fenomen bun de studiat, doar că în orice studiu trebuie să îți păstrezi obiectivitatea. Iar acest caz e foarte greu.


ELENA VLĂDĂREANU, POETĂ

Mi-am impus să nu alerg la carte, că asta a fost regula jocului. Deși în mod normal aș fi făcut-o. Pentru că, așa cum (mi, nu știu dacă chiar tuturor) se întâmplă cu toate cărțile, și pe aceasta am uitat-o. A intrat într-un plic al uitării, pe un raft din biblioteca mea uitată, și mi-este aproape imposibil să o accesez. Dar e acolo ceva cu țiparii, cu prinderea țiparilor și de atunci am o curiozitate pentru aceste ființe misterioase, alunecoase, pe care astăzi aproape nimeni nu le mai mănâncă, această hrană de criză, rețetă a foametei. Și mai e acolo acel plâns colectiv de care are nevoie o națiune subjugată de vinovăție, un plâns eliberator, dar care nu poate veni decât chemat de ceapa tocată. Tocăm ceapă împreună, plângem împreună, ne eliberăm.

Tags : autoricartiedituritrilogia danzingului

Leave a Response