close
Tradiții

ROMÂNIA ÎN ANUL PATRIMONIULUI CULTURAL: Ritualul Căluşului

”Căluşul” din Coloneşti, judeţul Olt, participă la parada obiceiurilor de vară de la Muzeul Naţional al Satului ”Dimitrie Gusti”; 1 iulie 2007.

Tradiţia Căluşului a fost proclamată drept capodoperă a patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, pe lângă alte capodopere propuse de diferite state membre UNESCO, în cadrul unei ceremonii organizate în noiembrie 2005 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
Dosarul de candidatură privind Tradiţia Căluşului a fost pregătit şi îmbunătăţit pe parcursul anilor 2001-2005 de către Delegaţia Permanentă a României pe lângă UNESCO, Organizaţia Neguvernamentală „Universitatea pentru Toţi ” din Slatina şi Ministerul Culturii şi Cultelor, în strânsă cooperare cu Secţia de specialitate din UNESCO.
În 2008, dansul ritual al Căluşului a fost inclus pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO, potrivit site-ului https://ich.unesco.org/.
Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria şi Serbia, arată sursa citată.
Până astăzi, Căluşarii se întâlnesc pentru a sărbători dansul şi muzica specifice în Duminica Rusaliilor. Mărturisind bogata diversitate culturală a României, ritualul Căluşului este, de asemenea, promovat pe scară largă la festivalurile folclorice, ceea ce îl defineşte ca simbol naţional autentic, arată site-ului oficial UNESCO, https://ich.unesco.org/.
Despre originea Căluşului, care în unele zone este numit Zău (Zeu), în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ion Ghinoiu, Ed. Elion, 2003, se face precizarea că acest joc a fost atestat, ca emblemă şi notă distinctivă a românilor, în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aria lui de răspândire, la nord şi la sud de Dunăre, se suprapune peste o parte a teritoriilor locuite de traci, ramură importantă a indo-europenilor.
Dintre toate dansurile rituale româneşti, cel mai cunoscut a fost şi rămâne jocul Căluşarilor. Datorită vechimii ancestrale, în Căluş s-au contopit, prin suprapunerea unor sărbători celebrate la date diferite, două reprezentări mitologice principale: una legată de venerarea Ielelor (Rusaliilor, Vântoaselor etc.) şi cealaltă de cultul cabalin, notează lucrarea „Sărbători şi obiceiuri româneşti”.


Jocul Căluşarilor cuprinde însă şi alte elemente a căror asociere pare a fi de mare vechime, cum ar fi, de pildă, cultul morţilor, care este, în cazul Căluşarilor, dependent de cultul cabalin, bine structurat ritual.
Căluşul este un ceremonial de mare spectacol în care Mutul Căluşului, zeu cabalin şi protector al cailor, petrece împreună cu anturajul său divin, ceata căluşarilor, în săptămâna Rusaliilor sau a Căluşului. Dansul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: mut, vătaf, ajutor de vătaf, stegar, căluşari de rând.
Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurământ de credinţă, sunt obţinute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre după melodii de joc cântate de lăutari, care nu fac parte din ceată.
Căluşul alături de Rusalii apar în jurul marii sărbători creştine a Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimii), dar cele două reprezentări mitologice au origini diferite. Potrivit volumului citat, Căluşul provine din tradiţia traco-dacă, iar Rusaliile au origine romană.
„Ipoteza conform căreia fiinţele mitologice reprezentate de căluşari ar fi fost din totdeauna legate de Rusalii (Iele) este puţin probabilă: jocul căluşarilor încetează înainte de lăsarea serii, în timp ce Rusaliile îşi începeau dansurile şi poceau oamenii după lăsarea serii (…) Dacă ar fi existat la Rosalia din calendarul vechi roman un joc ritual de mare spectacol, cum este dansul Căluşarii, cu siguranţă că ar fi rămas consemnat. Dar, cum informaţiile de această natură lipsesc, se poate afirma că obiceiul este autohton sau că a aparţinut întregului areal sud-est european” („Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ion Ghinoiu, 2003, Ed. Elion).
Şi studiul „Căluşarii”, Horia Barbu Oprişan, 1969, găseşte că jocul Căluşului este cea mai veche manifestare de spectacol la români. Dar Căluşarii nu s-au înfăţişat pretutindeni şi întotdeauna în aceeaşi formă şi cu aceeaşi desfăşurare, menţionează volumul citat. Geografia acestui joc arată varietate de la o regiune la alta şi de la un secol la altul. Această noutate care aduce prospeţime şi interes pentru Căluş se datorează faptului că fiecare echipă a căutat să aducă o noutate în joc şi, dacă putea, chiar în interiorul spectacolului în sine.
Între mărturiile istorice privind jocul Căluşarilor în trecut, cartea consemnează un episod care a avut loc în anul 1599, cu prilejul unei serbări dată de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. La această serbare au participat şi Căluşarii români sub conducerea vornicului Baba Novac.


„Într-un cerc mai larg erau aşezaţi doisprezece stâlpi pe vârful cărora se aflau table de un stânjen pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucător în costum de aceeaşi croială romanică, cum îl poartă şi astăzi jucătorii poporali munteni, făcută din stofă fină. Dinlăuntrul stâlpilor se afla o pânză orientală de o ţesătură foarte tare de la care se întindeau douăsprezece sfori de mătase până la vârful stâlpilor venind în mâinile celor doisprezece jucători ce stăteau sus pe stâlpi.
În jurul stâlpilor stăteau înşiraţi o sută de căluşari rezemaţi după datina poporului român cu mâinile şi cu capu pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel, negre, împenate cu bete şi pene aurite. Purtau cămăşi albe până la genunchi care erau numai creţuri. Erau încinşi cu un brâu de piele, şerpar, încărcat cu medalii şi bătut cu bumbi de metal. Opincile erau legate după datina romană cu curele roşii, şerpuite până peste pulpe până la genunchi şi prevăzute cu zurgălăi de argint, alcătuind un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp. (…)
Vătaful era un muntean cu numele de Florea, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de musculatură şi tărie enormă. Dar şi cei doisprezece de pe vârful stâlpilor erau tot vătafi de la deosebite despărţeminte de la căluşeii.
Sosind principele şi doamna Munteniei, la un semn a lui Florea începu muzica şi cei o sută de căluşeri din jurul stâlpilor porniră jocul, recitind unul după altul strofe de poezii. Jocul este surprinzător la prima vedere. (…)
Chiuiturile curgeau neîncetat încât se părea că un cor lin acompaniază solo aria unei filomele din înălţime. Publicul îl mulţimea cu dese aplauze pe Florea şi salturile sale uimitoare a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei”.

AGERPRES

Tags : calusariiUNESCO

Leave a Response