close
Cronică

Să comitem o Fra/eudă asupra lui Sofocle și Shakespeare

După ce l-a murdărit pe Oedip, Sigmund Freud merge mai departe în defăimarea caracterelor virtuoase ale literaturii, trăgându-l și pe nobilul Hamlet prin același noroi ignobil al imaginației sale murdare, obsedate de sex…

Ignorantul îi spune Freud
Ca să-l critice sau aplaude.
Cel tobă de carte-i zice Froid
Dar eu spun că e doar Fraudă.
– G.K. Chesterton (tradus din On Professor Freud – [Despre profesorul Freud])

Bietul nostru Oedip. Nu-i de-ajuns că fost victima unor circumstanțe dincolo de înțelegerea și controlul lui, dar a mai ajuns și să-i fie numele pătat în deplorabila noastră epocă, unde i s-a legat un „complex” freudian ca o tinichea de coadă. Pentru toți cei fericiți care nu aveți habar despre complexul oedipian, așa cum am fost cu toții înainte de „descoperirea” lui Freud/fraudă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este vorba despre dorința inconștientă și nevrotică a unui copil după părintele de sex opus, de cele mai multe ori dorința sexuală a băiatului după mama lui. Ironia este că Oedip nu se poate să fi suferit de acel „complex” pe care pe nedrept i-l atașează Freud. Copil fiind, el nici nu și-a cunoscut mama, așa că nici nu ar fi putut dezvolta vreo dorință pentru ea, nici inconștient și nici în vreun alt fel. Ajuns adult, el se îndrăgostește și se căsătorește cu o femeie, fără a avea nici cea mai mică bănuială că ea ar putea fi mama lui biologică. Iar atunci când descoperă crudul adevăr, își ia singur vederea, într-o criză apoplectică de mânie a penitenței și ură față de el însuși. Toate astea le aflăm de la Sofocle în piesa lui, Oedip rege, iar după cum vedem în piesa care i-a urmat, Oedip la Colonus, experiența lui de victimă a circumstanțelor de care nu avusese cunoștință și față de care era așadar complet nevinovat îl conduce spre o înțelepciune superioară, întărită de faptul că, precum în cazul regelui Lear al lui Shakespeare, au fost mai multe păcatele comise împotriva lui decât cele comise de el. În cele din urmă, înțelepciunea care vine din acceptarea suferinței îl va îndreptăți să fie ridicat la ceruri de către zei.

Nobilul păgânism al lui Sofocle, care prefigurează suferința izbăvitoare aflată în centrul creștinismului, ajunge să fie murdărit și insultat de imaginația murdară a lui Freud cel obsedat de sex, care a făcut din Oedip un termen ce descrie o perversiune de care tragicul erou în mod sigur nu se face vinovat. Rău destul și așa. Și Freud merge chiar mai departe în defăimarea personajelor virtuoase din literatură, târându-l și pe nobilul Hamlet prin aceeași mocirlă prin care l-a tras și pe nefericitul Oedip. În cartea lui, iconoclastă a moralei, Interpretarea viselor (1899), Freud pretinde că piesa Hamlet „își are rădăcinile în același sol ca și Oedip rege: „În [Oedip rege], fantezia plină de dorințe a copilului… este proiectată în afară și trăită ca și cum ar fi un vis. În Hamlet, ea rămâne reprimată; și – exact ca în cazul nevrozei – aflăm că există doar judecând după consecințele ei inhibitoare.” Oricine cunoaște aceste piese ar trebui să fie stupefiat în fața jalnicei interpretări a fiecăruia din aceste texte profund morale, unul prefigurând moralitatea creștină iar celălalt manifestând-o în mod deschis. Și totuși, Oedip cel fără vedere, precum Tiresias cel orb care l-a precedat și aidoma lui Gloucester cel rămas fără văz de după el, vede mult mai mult decât Freud și decât toți cei auto-orbiți care merg pe urmele veneriene ale unui Freud orbit de eros. „Călcat-am strâmb și când aveam vederea[1],” spune Gloucester în Regele Lear, cuvintele lui fiind avertismente pentru cei care refuză să vadă lumina zilei pentru că preferă bezna nopții. Așa se întâmplă și cu modul în care Hamlet este ecranizat adesea în veacul nostru căzut în umbră, sau în zodia noastră sumbră. Să ne uităm, spre exemplu, la felul în care Mel Gibson și Kenneth Branagh urmează și ei calea deschisă de Freud în perspectiva din care prezintă relația lui Hamlet cu mama lui, unde ei preferă sordidul fanteziei freudiene mai degrabă decât solidul filozofiei creștine care iluminează gândirea lui Hamlet.

Hamlet, la fel ca Oedip, nu e un personaj static în piesă. El pornește de la o stare de melancolie cvasi-suicidală, pentru că, asemenea lui Oedip, a îndurat „a vitregiei praștii și săgeți[2]” până când, după multă pătimire, ajunge la starea de seninătate și resemnare înțeleaptă a actului final. E călător, pelerin en route de la pragul în care a simțit suflarea fierbinte a iadului, prin purgatoriu și apoi ajungând a prinde o licărire a cerului care-l cheamă de dincolo de scenă. În toiul călătoriei nu trebuie să ne așteptăm ca eroul nostru să se comporte impecabil, afișând un caracter fără pată. El e, după cum se descrie singur, „foarte mândru, răzbunător, ambițios, cu mai multe păcate gata a chemare decât am gânduri în care să le îmbrac, închipuire să le dea formă sau vreme să le înfăptuiesc[3].” E un păcătos nenorocit, care totuși mai mult suferă păcătuire din partea altora decât comite el, care se vede pe sine „târându-se între pământ și cer.” E și el în realitate ca oricare dintre noi, diferit poate doar prin faptul că are mai multe motive decât noi să fie mânios față de situația în care se găsește. Punctul cheie însă este că și atunci când e cel mai tare trântit la pământ, el nu pierde perspectiva cerului. Știe să deosebească binele de rău și virtutea de viciu și se străduiește să facă ceea ce i se cade unui om virtuos. Nu reușește de fiecare dată, uneori dă frâu liber pasiunii imprudente să se ridice deasupra circumspecției prudente care îl caracterizează de obicei. Asemene momente sunt totuși excepții și în mod clar nu sunt regula purtării lui.

Hamlet știe că pasiunea nestăpânită nu e bună, fie ea în cazul relației incestuoase între mama lui și regele Claudius, fie în slujba urii care îi hrănește mânia împotriva unchiului său uzurpator și adulterin. Lucrul acesta reiese limpede din scena în care se plânge mamei că „rațiunea hrănește patima,” adică rațiunea dă frâu liber pasiunilor în loc ca acestea să fie guvernate de rațiune. Dacă dorințele noastre sunt guvernate de rațiune, supunem subiectivul obiectivului și făcând așa, ne asigurăm că ceea ce pare să fie este sub stăpânirea a ceea ce este. Dacă însă, pe de altă parte, „rațiunea hrănește patima,” atunci nu facem altceva decât supunem obiectivul în fața subiectivului, astfel încât ceea ce este se sacrifică de dragul a ceea ce pare să fie. Mai direct spus, există o lege morală naturală, care nu a fost inventată de oameni, o lege care transcende și învinge dorințele noastre. Ceva este bun sau rău, fie că ne place, fie că nu. Putem să ne lăsăm păcăliți de dorințele noastre crezând că un lucru pe care-l dorim ar fi și bun pentru noi, când de fapt acel lucru ne este vrăjmaș. El pare să fie bun dar în realitate e dăunător. Întreaga piesă Hamlet se învârte în jurul acestei distincții neeludabile între rațiune și voință, între ceea ce este și ceea ce pare să fie, iar testul succesului este măsura în care protagoniștii reușesc să-și silească voința să se conformeze rațiunii. Aceasta e zbaterea lui Hamlet pe parcursul piesei, iar în final îl vedem reușind.

Este oarecum ciudat că Hamlet face această distincție între rațiune și voință, cu tot ce implică aceasta, în timpul confruntării lui pătimașe cu mama lui și chiar mai mult de atât, în reîntâlnirea lui cu Stafia. De ce doar el poate vedea Stafia, iar mama lui nu? Desigur că nu e doar din cauză că Stafia ar fi doar un rod al imaginației lui Hamlet, după cum crede ea, pentru că știm că și Horațio, Barnado și Marcellus au văzut-o. E oare din cauză că mama este oarbă în fața adevărului spiritual pe care îl reprezintă Stafia? Voința ei răvășită a reușit să învingă rațiunea până într-acolo încât ea nu mai percepe bazele spirituale ale realității? Pierzându-și rațiunea, ea și-a pierdut și credința? Este ea incapabilă să vadă adevărul sau necesitatea căinței pentru că voința ei ieșită din țâțâni a orbit-o? Nu există, de fapt, așa cum am văzut deja, oameni într-atât de orbi precum sunt cei care nu vor să vadă. Reacția ei este să creadă că Stafia nu există, chiar dacă știm că au fost martori independenți unii față de alții care au mărturisit existența ei obiectivă; mai mult, ea crede că acela care o vede este de fapt nebun. „O Doamne, e nebun,” exclamă ea când Hamlet vede Stafia apropiindu-se. Răspunsul lui Hamlet la orbirea ei și percepția greșită a realității este neechivoc:

Ce am rostit
Nu-i nebunie
ceea ce am spus…
pe sfântul har, o, mamă,
nu-ți unge sufletul cu-acest balsam
cum că sminteala mea vorbea, nu vina-ți:
Mărturisește-te
De ce-a trecut căiește-te; ferește
De ce va mai veni: pe bălării
Nu-ntinde bălegar să l dospească
Mai rău. Să-mi ierți virtutea mea de-acum;
În îmbuibarea ăstui veac nevolnic
Virutea se cuvin de la viciu
Iertare să cerșească și să-l roage
Îngenunchind, s-o lase leac să-i dea. [4]

Concluzia care se desprinde din acest schimb de replici între mamă și fiu este destul de limpede. Hamlet o imploră să se căiască de păcatele ei de poftă și adulter, care este tema laitmotiv a acestei scene. Nici pe departe nu există vreun semn că el ar nutri dorințe sexuale față de mama lui; aici e vorba doar de sentimentele ei față de ucigașul cu care s-a măritat. Este de neconceput că cineva ar putea crede aici prostiile debitate de Freud și este de-a dreptul uluitor că s-au găsit totuși doi oameni, Gibson și Branagh să o facă. Și ca să lăsăm un cuvânt de final asupra unei asemenea stupidități, să ne uităm din nou la Hamlet. În „îmbuibarea” și „nevolnicia” acestui „veac de corupție”, este chiar virtutea cea care a devenit păcatul de neiertat. „Iartă-mi virtutea,” o roagă el pe stricata lui mamă, adăugând cu amară ironie că „virtutea trebuie să fie cea care să ceară iertare viciului.” În asemenea vremuri nebune, e mai sigur să mergi pe urmele unor păgâni nobili, precum Sofocle, sau pe ale unor creștini nobili precum Shakespeare, decât să urmezi pe aceia care fabulează la braț cu Freud despre roadele bolnave ale imaginației lui pornografice.

[1] Trad. Mihnea Gheorghiu, Univers 1988, Actul IV Scena 1

[2] Trad. Leon D. Leițchi și Dan Duțescu, Univers 1986, Actul III Scena 1

[3] Idem

[4] Actul III scena 4, ibidem

Traducere de Monica Stinghe după The Imaginative Conservative

Tags : complexul lui oedipShakespeareSigmund Freud

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.