Ștefan Câlția este unul dintre cei mai importanți pictori români, lucrările sale încântând prin tematică, personaje și simboluri care exprimă o identitate artistică puternic înrădăcinată într-un fantastic personal. Expoziția Obiecte Grăitoare celebrează cei 75 de ani ai artistului, într-un melanj emoțional ce poate fi vizitat până în septembrie, la Muzeul Colecțiilor de Artă din București.
Imediat cum intri în Muzeul Colecțiilor pentru expoziția Obiecte Grăitoare, un parfum nostalgic te ademenște în prima sală din partea dreaptă. O fereastră așezată pe un perete îți deschide un univers de flori uscate, fiecare cu povestea ei. Expoziția, una dintre cele mai deosebite pe care le-am vizitat, dezvăluie personalitatea artistică a lui Ștefan Câlția prin prisma obiectelor și amintirilor pe care le colecționează, precum și prin lucrările sale.
Conceptul curatorial aparține Lilianei Chiriac, directorul Muzeului Colecțiilor, lui Matei Câlția și Alexandrei Manole, din cadrul Galeriei Posibile. Obiecte Grăitoare este cea mai mare expoziție-eveniment a lui Ștefan Câlția din ultimii 20 de ani, în București, unde 80% dintre lucrările selectate sunt expuse și prezentate în premieră. O perspectivă complexă asupra temelor definitorii pentru opera lui Ștefan Câlția precum Locul, Călătoria, Teatrul, Natura sau Transilvania, expoziția este una care vorbește cu tine, atât la figurat, cât și la propriu, deoarece vizitatorul are ocazia extraordinară de a fi însoțit, printr-o aplicație numită izi.TRAVEL, chiar de vocea artistului.
Obiectele pe care le-am descoperit aici, alături de poveștile lor sunt aduse din intimitatea atelierului lui Ștefan Câlția și asamblate astfel încât să-i șoptească fiecărui vizitator propria poveste, pe parcursul celor 4 luni de expunere, până pe 20 septembrie 2017. Ștefan Câlția se joacă cu lucrurile care îi sunt dragi. Le pune sub lumină, pentru a ne îmbogăți și pentru a ne sensibiliza. Vă invit să mergeți la Muzeul Colecțiilor și să priviți cu inima văzduhul atemporal pe care se așază obiecte vechi, mușcate de timp și dăruitoare de povești.
Condeiul onest al lui Dan C. Mihăilescu notează în albumul Ștefan Câlția. Locuri: „Suflet răscruce, Ștefan Câlția este un sangvin melancolic – sau, dacă vreți, un coleric fantast, deopotrivă contemplativ și ziditor. Un meșter insuflat de ethosul breselelor de altădată, dar subtil alcătuitor de himere, cultivând cu hâtră sobrietate estetica ambiguității“. L-am cunoscut pe omul Ștefan Câlția, chiar cu o zi înaintea vernisajului expoziției Obiecte Grăitoare și-am rămas mută în fața poveștilor sale.
Intrăm împreună în atelier și artistul îmi cere să mă fac comodă, cât timp lipsește câteva minute. „Nu vreau să te zoresc, dar sunt cu pregătirile astea pentru mâine. Vin imediat.“ Câteva mirări mai târziu, două cești de cafea din porțelan alb, cu desene albastre, se așază între noi. Îmi aleg „fotoliul de musafir“ și, învățat cu interviurile, maestrul mă întreabă ce povești am venit să culeg. Îi spun că vreau să povestim pur și simplu despre colecția sa de „obiecte grăitoare“.
Ceea ce se întâmplă acum la Muzeul Colecțiilor nu este o colecție propriu-zisă. Este despre a crea un eveniment în jurul activității mele și, pentru că se petrece într-un spațiu special, atunci Galeria Posibilă, la invitația unuia dintre curatori, Liliana Chiriac, lansează o temă: obiectele care sunt în preajma mea, pentru ca privitorul, cel care intră în spațiul expoziției, să perceapă puțin diferit lucrul pe care îl fac. Evit ideea de colecționar, eu, familia și cei din jurul nostru nu suntem colecționari. Nu. Adunăm lucruri.
Obiectele nu sunt modelele mele, ele sunt cumva lumea pe care o îmbrac, lumea prin care trec, lumea pe care o cunosc. Sigur, câteodată ajungi să fii cucerit de forma unui obiect și încerci să aduci ceea ce tu ai simțit în clipa aceea despre el, să duci starea asta mai departe, s-o dăruiești privitorilor. Și acum când povestesc, mă gândesc că lucrurile astea nu sunt întâmplătoare. Țin foarte mult de instrucția pe care ai avut-o, de școala pe care ai făcut-o, de educație.
Părinții mei erau oameni obișnuiți, tata era muncitor, mama casnică și întotdeauna se înconjurau de lucruri frumoase. Lucrurile astea frumoase erau simple: o piatră găsită pe marginea unui râu, un buchet de flori care se usca într-un anumit fel. Iar când trăiești într-o familie în care micile bucurii vizuale ascund în spatele lor o poveste… Închipuie-ți: vii seara de pe deal cu părinții, cu frații, e toamnă și tata întreabă „cine face cel mai frumos buchet de toamnă?“ și atunci începi să aduni, flori, rămurele, le aduci acasă, iar după un timp, când buchetul e deja topit și mergi cu el să-l arunci, se derulează aceeași zi de toamnă, iar derulându-se, se așază în tine altfel.
În felul acesta obiectele îți repovestesc viața. Sunt vii. De fapt, sunt vii câtă vreme tu reușești să fii viu.
De unde ați deprins valorile acestea? Cum se învață sensibilitatea?
Asta s-a cizelat în școală. Am făcut liceul la Timișoara, unde am avut un profesor extraordinar – Julius Podlipny, despre care vom povesti o dată. Cu acest profesor mergeam ca și cu părinții mei în copilarie, în natură și discutam despre aceasta natură, vorbeam despre cum arborii se înșurubează în cer – da, uită-te la orice arbore și vei vedea că tulpina lui are o răsucire ca o spirală, ei se rotesc în creștere – cum se așază frunzele astfel încât să prindă lumina și începi să-ți pui primele întrebări despre această lume, începi să descoperi frumusețea. Iar frumusețea, echilibrul exterior te conduc către un echilibru interior și ajungi să îți dai seama că în interior, în ființa umană, lucrurile sunt cel mai înțelept așezate.
La facultate m-am întâlnit cu acel minunat aristocrat al artei românești, Corneliu Baba, alături de care înveți că toate aceste lucruri aflate într-o formă primară, din copilărie până la disciplina pe care ți-o dă Școala de Arte din Timișoara, iată, trec într-o formă mai subtilă, în care ideile și parfumul acestei lumi încep să se destructureze. Dascălii nu se mai ocupă de tine în modul didactic, ci te iau alături și călătoriți împreună prin bucata de viață. Alături de Baba, te îmbăiezi într-o spiritualitate.
Ce vreau să spun prin povestea mea este că sunt necesare niște trepte și fiecare este importantă. Dacă tot m-am apucat acum să-ți povestesc despre școală, când inteligența românească îl aduce pe Carol I aici, există o dorință în mintea acestei aristocrații care încearcă să facă dintr-o Românie feudală, vasală turcilor, o țară frumoasă, pe măsura oamenilor pe care îi descoperă aici. Un Alecsandri descoperă poezia populară, căci aristocrația era prin comportament și atitudine, foarte aproape de lumea rurală. Sau, mai bine spus, rânduiala într-o familie de țărani era o rânduială aristocrată. Mai târziu se tulbură lucrurile. Așa că, printre primele lucruri pe care le impune venirea lui Carol este instituirea unui program extraordinar de școală pentru clasele primare, care se structurează pentru a ajunge la vestitele școli de arte și meserii. Fără o astfel de școală nu aveam un Brâncuși.
În expoziție, expun un caiet de sericicultură al unei fete, unde această tânără își face partea de documentare a țesăturilor. Și-atunci începi să înțelegi ce cunoștințe avea un elev când termina școala, câte lucruri erau atât de bine așezate în absolvent. Școala îți dăruia destule lucruri și te încetățenea. Oamenii nu se temeau să spună „nu“. Aveau demnitate. Și acum ne temem câte o dată să spunem un „nu“ adevărat.
Un tâmplar care m-a ajutat să fac aici feresterele îmi povestea de prima lui ucenicie. Doi copii sunt dați la tâmplar și, în prima săptămână nu fac altceva decât să măture și să pună uneltele în ordine. La sfârșitul săptămânii sunt chemați de tâmplar, care le dă fiecăruia câte 10 lei pentru a merge în Obor, și a cumpăra orice poftesc. „Dar dacă nu vreți să îi cheltuiți, – le-a spus tâmplarul – mergeți la cucoana să vi-i pună deoparte“. Și omul nostru s-a dus la doamna casei, i-a spus pentru ce venise, femeia a scos caietul, i-a pus banii acolo și, când să plece i-a spus băiatului: „Stai puțin, ia 5 lei de la mine și du-te și distrează-te și tu“. Iar cât timp a fost ucenic acolo, așa a făcut. Vezi, o familie cum creează în sufletul acestui copil deprinderea de a fi cinstit, de a prețui? Vezi, asta înseamnă lumea din jurul tău. Cu obiectele e la fel.
Aici, în atelierul acesta, construit după proiectele soției mele în 1996, toată tâmplăria este făcută de eroul nostru și totul se îmbină perfect – îi spuneam Domnul Milimetru.
Mi-ați vorbit cu atâta pasiune de profesorii dumneavoastră. Aveți obiecte de la ei?
Nu. Nu am. Pot să spun că am un bilețel de la profesorul Baba, pe care mi l-a dat când m-am căsătorit în ultimul an de facultate. Mi-a adus o sticlă de vin unde maestrul a desenat două turturele și-a semnat.
Alte obiecte nu mai am. Am însă amintiri. Eu confund obiectele cu amintirile. O să-ți spun o poveste, pentru că în expoziție e un corn de vânătoare. După mulți ani de zile, un fost coleg de liceu și prieten bun de-al meu, îmi spune:
– „Știi că avem un bătrân la școală care repară instrumente de suflat?“.
Și povestim despre lucruri extraordinare, depănăm amintiri și ajungem până la a afla că meșterul e tare suparat că nimeni nu-i comandă instrumente, căci el era fabricant la început.
– „Păi, spun eu, Nelu, hai să-i comandăm ceva, ce să-i comandăm?“
– „Uite, chiar a reparat un corn de vânătoare așa micuț și cred că i-ar face plăcere să facă unul.“
– „Întreabă-l cât ne costă?“
Și am aflat, era cam mult, dar l-am întrebat dacă acceptă rate și acest corn de vânătoare expus la Muzeul Colecțiilor a fost ultimul obiect pe care l-a făcut bătrânul acela. Toată povestea are o logică. Când eram elev la Timișoara, profesorul Podlipny ne mai găsea câte un mic lucru. Eram foarte sărac și aveam nevoie de un ban de buzunar. Așa mi-a găsit mie și unui prieten, să curățăm podul unei case mari în Timișoara, de pe la 1800, la al cărui parter înainte fusese un atelier de fabricat instrumente muzicale. Îmi pare rău și acum că nu aveam unde să le duc, căci că stăteam în internat. Am găsit acolo zeci de talgere și sute de instrumente. Eram negri de praf și, din când în când, băteam din poveștile astea. Așa că atunci când, după ani mulți, prietenul ăsta a venit la mine cu povestea bătrânului meșter și-a cornului de vânătoare, mi-am adus aminte și așa s-au suprapus amintirile peste obiect.
Și, uite (pictorul se ridică din fața mesei și se îndreaptă către un bol cu pietricele de pe masă), asta i-am spus-o unei alte doamne, nu ți-o mai spun și ție. Am ajuns în sudul Franței cu o expoziție, acolo unde Cézanne a pictat muntele roșu și am luat piatra asta roșie, iar eu acum sunt cu Paul Cézanne în atelierul meu, nu? Piatra asta e de pe muntele Athos, asta e o ghindă dintr-un chiparos. Sigur că generația următoare nu le va mai percepe așa cum le percepi tu. Ierburile de pildă: busuioc, mentă, cimbru – le iei, se pune praful pe ele, le scoți afară, le uzi cu apă, le-aduci înapoi și îți umplu atelierul de mireasmă.
Am văzut și tava asta plină cu petale. Ce aveți acolo?
Ăsta e ceai. Ceai de iasomie amestecat cu trandafiri de dulceață. Ia cafeaua.
Mulțumesc. Mi-a arătat Matei la Galeria Posibila o… goarnă? Care e povestea ei?
Tubă se cheamă. Povestea am spus-o undeva, dar în timpul expoziției este un filmuleț făcut de Victor Velculescu care, cu ani în urmă, ajungând în sat, l-a mai prins în viață pe unul dintre cei mai bătrâni veri ai mei, un personaj extraordinar, unul din puținii absolvenți ai Școlii Superioare de Agricultură.
Ștefan Câlția scoate dintr-un gemantan de piele câteva documente îngălbenite de timp și-mi citește din programa unei Școli Superioare Țărănești, creată după un sistem danez. Rămânem multă vreme și dezbatem rădăcinile pe care școala le formează în absolvenții ei și, din când în când, gândul îmi fuge către o altă realitate, posibilă într-o altă lume.
Într-un răstimp, mă ridic să plec, mulțumesc pentru cafea, timp și pilde și merg agale prin coridorul verde de la casă spre poartă. Un clopot de tablă anunță că s-a-nchis o poartă și o alta s-a deschis.
Forbes România
