Ieri mi s-a oferit şansa de a experimenta dezamăgirea şi furia. Nu ştiu care a fost sora mai mare, dar stiu cu siguranță că mi-au cântat, deopotrivă, în toate celulele. Fără excepție.
Ştiți cum este cu ultima picatură care face trecerea de la stadiul de binecuvântare bahică la fântână arteziană.
Mă întreba Theo deunăzi: „Mami, de ce nu te doare când iți tai firele de păr?” Pentru că simt că v-am stârnit curiozitatea în privința răspunsului, am să vă spun că nu doare pentru că firele de păr nu au terminațiuni nervoase. Pe mine m-a durut, însă. Tot ieri, da. Firele de păr sunt antene. Ce fac antenele? Captează informații pe care orice ființă simțitoare le decodează şi le foloseşte pentru supraviețuire şi pentru evoluție. Mai puțin omul. Mai puțin eu. Ieri, am descoperit încă o dată cum tiparul cutiei în care deschis ochii şi am crescut – mediul familial – ne urmăreşte recreând amprentele emoționale de fiecare dată când viața naşte decorul. Se repetă la nesfârşit – mi se perindă păpuşile ruseşti acum prin ochii minții – la niveluri energetice din ce în ce mai subtile, pe măsură ce urci trepte către cer, numite evoluție.
Nu există îndrumar pentru a fi părinte. Oricâtă teorie ar şti, fiecare îşi educă şi îşi creşte copiii în dependență de cutie, adică în dependență de rănile dominante şi de experiența acumulată. Indiferent de opțiuni, răscrucea doare.
O responsabilitate în plus revine dascălilor. Un dascăl nu este un Dorel care se mişcă priceput de în reluare până închide la non-stop. Un dascăl oferă bagajul lui de cunoştințe, viitorului. Maniera în care oferă, atitudinea adoptată fac diferența. Materia predată devine irelevantă în fața creierului-burete avid de informatii al copiilor. Ei sunt oițele care prin educație, devin oameni. Prin educație. Nu prin mi se rupismul practicat în şcoli, motivat de salarizarea precară sau de aroganța asumată prin titulatură.
Este mare lucru să daruieşti din ceea ce eşti unor suflețele care îți vor dărui pe măsură atunci când vor deveni la fel de adulți ca tine.
Un dascăl îşi susține elevii. Le spune cuvinte potrivite în fața fiecarui nou pas care constituie necunoscutul pentru ei. Necunoscutul este uşa în spatele căreia poate fi orice. Şi naşte emoții. Şi teamă. Poți afla ce este dincolo de uşă numai dacă iți asumi să o deschizi. Un copil nu o deschide singur. Are nevoie de suport. Tu, fii acolo! Strigă „Prezent!” nevoii lui.
Dascălul işi insoțeşte elevii la evenimentele în care aceştia sunt implicați prin rezultatele obținute. Copilul vede în dascăl, părintele lui pedagogic. Are încredere maximă în el şi, prin imitație, creşte direct proporțional cu măsura oferită de dascăl.
Dascălul petrece cu copiii noştri un alt fel de timp care îi permite, prin comparație şi experiență, să vadă preaplinurile şi golurile şi să le echilibreze.
Un dascăl care nu îşi susține copiii, nu îi merită. Ei sunt la vârsta la care au nevoie de validare. Acel ‘Bravo!” sau „Bine!” creşte încrederea în forțele proprii şi le deschide aripile. Ştiți voi ce anvergură au aripile unui copil?
Şcoala, stimați dascăli, nu este definită prin a veni la serviciu. Este locul unde dăruieşti. Este o mare responsabilitate. Este pista de lansare către un mâine. Mâinele copiilor ia naştere din azi. Şi azi îți aparține ție, dascălule!
Şcoala nu este locul în care te dai mare cu maşina, sutienul albastru de la Triumph, ceasul, pantofii, mersul de gazelă sau ciuful plin de gel. Te dai mare cu ceea ce eşti tu, dascălule!
Dascălul nu este iresponsabil. El se asigură că elevii lui ajung în siguranță la oră şi dacă aceştia sunt mititei, îi predă la sfarşitul orei, părintelui sau însoțitorului împuternicit, după caz. Dascălul comunică. Laconismul nu este cota-parte din procesul de învățare. Şi are răbdare. Este prima sa virtute.
Dascălul îşi respectă elevul şi orele, iar dacă se întâmplă ca acestea să fie scurtate din motive proprii, anunță însoțitorul copilului să vină să-l ia.
Dascălul nu îşi abandonează elevul în sala de curs. Nu îi este pardonabil nici un motiv. Un copil de 8 ani nu are discernământ. El scoate din turbinca lui Ivan, nebănuințe. Poate sta în ploaie pentru că i se pare fascinant şi poate răci zdravăn, cărțile se udă şi-ar fi de dorit ca hârtia, în higroscopicitatea-i, să absoarbă doar informația nu şi apa din mediul înconjurător. Sau poate pleca din curtea şcolii pe un motiv care i se pare la fel de fascinant sau temerar: să descopere lumea. Poate descoperi lesne însă, subroțile unei maşini atunci când traversează strada nesupravegheat, pentru ca ținta lui era fluturele acela atât de viu colorat sau colega de la after care îi gădilă inima proporțional cu vârsta.
În plus, el trăieşte sentimentul de abandon, fără a-l conştientiza. E prea crud. Aşa înțelege acum să se comporte la rândul său când va fi adult: aşa cum şi alții s-au purtat cu el. Şi mai ințelege ceva: că adultul are dreptul la a trăi, copilul e prea mic pentru a schimba ceva. De ce? Pentru că nu este ascultat, lăsat să se exprime şi pentru că nu primeşte atenția necesară.
Abandonul este muzica din surdină care devine din ce în ce mai puternică odată cu trecerea anilor.
Dascălule, aminteşte-ți de fiecare dată că şi tu ai copii care vor fi tratați la fel. Suflete mari în trupuri mici. Încă. Viața se compune din noi.
Să nu uiți asta, dascălule: tu modelezi destine! Aceasta ți-e menirea!
Cornelia Prisacariu
