close
Personalități

Tânăra generație interbelică între monografisti, eseiști și gardiști

Cu toate că în contribuţiile mai recente despre tânăra generaţie intelectuală interbelică se regăsesc abordări care nuanţează mult imaginea acesteia, totuşi observăm că, în continuare, atenţia este axată cu precădere asupra punctului culminant de afirmare a unei anume părţi a acesteia şi asupra influenţei exercitată de Nae Ionescu şi înregimentării (sau nu) pe linia legionară a unor reprezentanţi. „Generaţia ’27”, Criterionul, sprâncenele mefistofelice ale lui Nae, articolele legionare ale lui Eliade, Cioran şi Noica sunt, evident, subiecte foarte interesante, spectaculoase, fascinante pe alocuri. Dar ele nu epuizează deloc discuţia asupra tinerei generaţii interbelice şi, prin selectivitatea cu care este restrânsă focalizarea recuperărilor istorice, pun în pericol atât imaginea de ansamblu a problemei în cauză cât şi imaginea foarte nuanţată care se obţine dacă ne smulgem fascinaţiei exercitată de „eseişti” şi privim mai alăturea, la alţi membri ai generaţiei, la alte momente, la alte surse istorice decât articolele programatice ale acestora.

Se consideră, de pildă, că tânăra generaţie s-a constituit abia în 1927, luându-se ca punct de plecare o serie de articole semnate de Mircea Eliade în Cuvântul (Petreu, 2011: p. 257). Sigur că respectivele articole sunt semnificative, însă focalizarea pe acest eveniment editorial are o seamă de neajunsuri. Cel mai important este că nu ţine seama de ce a existat înainte de 1927, creând impresia că „ofensiva tinerilor”, a avut loc abia din acel an sau, cum dă impresia un alt istoric, că ar fi un fenomen tipic deceniului 4 interbelic (Boia, 2011). Impresia este înşelătoare, poate chiar eronată. Există un „înainte” de 1927, ca şi un „după” (ce nu se reduce la intrarea în legionarism a unor „tineri”). Un alt mare neajuns este că focalizează interesul faţă de tânăra generaţie interbelică doar asupra unui cerc restrâns al „ucenicilor” lui Nae Ionescu şi asupra acestuia însuşi. Există însă şi generaţia „monografiştilor”, de pildă, concentrată în jurul lui Gusti şi, în general, problema curentelor care au traversat tânăra generaţie e mai nuanţată şi merită a fi rediscutată. Uneori, cele două cercuri de tineri se suprapun în proiecte comune, cum a fost Criterionul, alteori se macină sau se dizolvă în direcţii antagonice în chiar miezul lor. Şi, în fine, ne raportăm deseori la tânăra generaţie prin intermediul unor şabloane ideologice (cât de democraţi sau nedemocraţi au fost) căutând o explicaţie pentru derivele totalitare. O privire mai îndeaproape şi mai din interior a acelei generaţii ne poate ajuta să avem o perspectivă mai nuanţată a problemei derivelor totalitare şi a răului ca tentaţie. Vom căuta, mai departe, să atingem trei puncte: 1) etapele parcursului tinerei generaţii; 2) curentele tinerei generaţii aşa cum le-au văzut Vulcănescu şi Golopenţia; 3) starea sa de spirit.

Etape

a) Etapa începutului furtunos (1921-1928)

După cum am văzut, încă înainte de 1927 avem o istorie consistentă a tinerei generaţii studenţeşti, atât la nivel de mase studenţeşti cât şi al elitei afirmată publicistic sau în domeniile de specialitate. La nivelul asociaţiilor studenţeşti, se afirmase, cu largul concurs al guvernului liberal, mişcarea de mase cu puternic caracter politic UNSCR (Uniunea  Naţională a Studenţilor Creştini Români). Radicală, „antisistem” şi antisemită, UNSCR a fost tolerată de autorităţile de stat, în pofida celor universitare, cu scopul probabil de a fi remorcată şi manipulată politic. UNSCR îşi face din tulburările antisemite din 1922 actul originar de naştere, din

A.C. Cuza

A.C. Cuza

numerus clausus revendicare principală, din Codreanu şi ai lui eroii reprezentativi şi din A.C. Cuza mentor. Este, în mod evident, alcătuită din studenţi care vor să acţioneze politic. Starea de spirit este conflictuală şi anarhică, UNSCR fiind compus din mai multe curente studenţeşti, având însă în comun conştiinţa şi obiectivul luptei politice „naţionaliste”.  Mişcarea Legionară, iniţial, e doar un curent printre altele, dar cel mai radical şi mai închegat dintre toate. Celălalt curent este format din studenţimea fidelă LANC-ului (Liga Apărării Naţional-Creştine) condus de Cuza. Curentele uneseceriste au acelaşi fond ideologic, îşi dispută doar supremaţia asupra maselor studenţeşti. Treptat, mişcarea legionară se afirmă tot mai pregnant sfârşind prin a domina UNSCR (care activa în toate universităţile din ţară, nu doar din Bucureşti). De la bun început Legiunea lui Codreanu a activat pe multiple niveluri sociale, fără să se restrângă la studenţi, punând un accent mare pe organizare.

În paralel şi contrast cu UNSCR, îşi face apariţia pe scena studenţească, timid,  ASCR sau Asociaţia Studenţilor Creştini Români. Este locul de „debut” pentru Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Sandu Tudor, Eugenia Axente, mai târziu pentru Paul-Costin Deleanu, Arşavir Acterian, Horia Stamatu ş.a. Cu o activitate bogată dar total apolitică, ASCR-ul pune pentru prima oară, mai ales prin Vulcănescu şi Sterian, problema crizei generaţiei tinere, a efectelor destructurante ale războiului mondial, a conflictului cu bătrânii, a re-descoperirii ortodoxiei. ASCR este identificat deseori, de radicalii de la UNSCR, drept un adversar ideologic. De altfel, prin Vulcănescu, ASCR condamnă violenţele din timpul tulburărilor studenţeşti antisemite. Trebuie notat faptul că re-descoperirea ortodoxiei de către ASCR nu se face doar prin influenţa lui Nae Ionescu, cel puţin în accepţia lui Vulcănescu, ci şi prin contactul realizat cu exilaţii ruşi, pe care îi va reîntâlni şi la Paris, în timpul studiilor doctorale. Pentru acelaşi Vulcănescu, ASCR ar fi trebuit să se remarce prin independeţă şi ne-înregimentare la remorca vreunei organizaţii sau a statului şi bisericii instituţionale, refuzând, în acelaşi timp, relativismul, prin asumarea unei identităţi ortodoxe. Tot aici Vulcănescu are ideea organizării unor dezbateri ale membrilor asociaţiei, „în deplină libertate de gând”, susţinute de două părţi, „unul nou şi unul vechi”, pentru a introduce discuţia ulterioară. Un cadru care, fără să mai fie circumscris tematicii creştine, pre-vesteşte formatul dezbaterilor din Criterionul de mai târziu.

În această perioadă se fac cunoscuţi cei doi profesori cu mare priză la tineretul studenţesc: Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Dacă despre primul s-a mai discutat (mult, nu neapărat şi foarte bine), al doilea e văzut mai degrabă ca o personalitate de „nişă”, deşi influenţa şi rolul jucat în mediile studenţeşti a fost reală şi considerabilă. D. Gusti are propria sa abordare a crizelor studenţeşti, demarând o anchetă sociologică şi încurajând deschiderea unui Oficiu Universitar care să ofere informaţii dar şi burse sau diverse facilităţi sociale studenţilor săraci. Ambele acţiuni sunt realizate prin ASCR. Este de notat că, pe atunci, Nae Ionescu condamnă violenţele UNSCR de la Oradea (1928) şi critică, sesizat de Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, curentul care ideologizează ortodoxia, transformând-o în ortodoxism.

b) Etapa afirmării publice (1928-1933)

Căutările tinerei generaţii – elita studenţilor – se finalizează în mai multe proiecte cu rezonanţă publică. În orice caz, tendinţa generală este de a depăşi cadrul universitar şi de a ”cuceri” arena opiniei publice cu o voce distinctă. Între timp, în cadrul maselor studenţeşti, Legiunea cucereşte definitiv UNSCR-ul[1].

Lui Vulcănescu (n. 1904[2]) şi Sterian (n. 1904) li se alătură, revenit din SUA, Petru Comarnescu (n. 1905). Generaţia imediat următoare este alcătuită din Mircea Eliade (n. 1907), Constantin Noica (n. 1909), Anton Golopenţia (n. 1909), Eugen Ionescu (1909), Octavian Neamţu (1910) şi Emil Cioran (n. 1911). Sigur că sunt mai mulţi, enumerarea nu e nicidecum exhaustivă (la un moment dat îşi face apariţia şi H.H. Stahl – n. 1901), însă am selectat câteva nume relevante. Vulcănescu şi Sterian fac parte atât din cercul monografic gustist (Vulcănescu având deja o poziţie de autoritate) cât şi din apropiaţii lui Nae, lucrând, o perioadă, la Cuvântul, tribuna publică a profesorului. Comarnescu îl cultivă şi el pe Gusti, participă la seminarul de sociologie al acestuia, scrie articole pentru Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, dar el e independent, pe cont propriu. Eliade şi Cioran, consemnaţi episodic ca invitaţi ai seminarului de sociologie pentru a prezenta lucrări, nu participă, propriu-zis, la fenomenul monografic. Ei sunt ”năişti”, Eliade având statură aproape programatică. De cealaltă parte, Golopenţia şi Neamţu, monografişti în plină afirmare, sunt cei care caută cel mai insistent să valorifice curentul ”tinerei generaţii” gustiste într-o formă coerentă.

Ce reuşeşte să materializeze această generaţie din multelele ei proiecte? Comarnescu menţionează o anume Grupare Intelectuală (1928), în care îi enumeră, printre alţii, pe Eliade, Vulcănescu, Sandu Tudor, Noica (Comarnescu, 2003: p. 7). Nu am găsit o activitate concretă a acestei Grupări, însă ea este deja curtată politic: Goga tatonează terenul pentru o eventuală arondare, Vulcănescu, purtător de cuvânt informal, conform C. Noica, îl refuză (Diaconu, 2001: p. 12). În 1932 aflăm de existenţa grupării Forum, cu o activitate destul de intensă, ce consta mai ales în conferinţe ale „tinerilor”. Temele sunt legate de problematica timpului (inclusiv de tema tinerei generaţii) şi variate: Comarnescu ţine o conferinţă despre gambrinus 1934„Centrele de interes mondial”, Sergiu Condrea despre „Explicaţia timpului nostru”, Vulcănescu despre „Un nou medievalism economic” ş.a. Cel mai important „succes de casă” îl înregistrează Eliade – conferinţele Forumnu erau cu intrare liberă, ci pe bază de bilet (Comarnescu, 2003: p. 34) cum vor fi, de altfel, şi cele de la Criterion. Discuţiile pornite la aceste conferinţe se prelungeau, deseori, la Gambrinus, un local cunoscut în epocă.

Încurajaţi de audienţă şi dornici să activeze mai organizat, protagoniştii acestor evenimente încep să discute despre  un „sindicat intelectual”, precum şi de o revistă şi editură proprie, şi care avea ca variante de titlu Daphne, Argonauţii sau Criterion. Până la urmă, gruparea rămâne la ultima denumire. „Experimentul” Criterion, ale cărui conferinţe inedite sunt relativ cunoscute şi asupra cărora nu vom insista mai mult, durează din octombrie 1932, când debutează spectaculos cu o temă-dinamită (Lenin) până în ianuarie 1934, când se destramă după asasinarea lui I.G. Duca. Este notabil însă faptul că simpozioanele, organizate astfel încât să abordeze din perspective cât mai variate tema în dezbatere, au câte un „bătrân” invitat pentru a le prezida. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Mihail Manoilescu sunt personalităţile pe care le regăsim la conferinţele Criterion, invitate de tineri care lucrau şi urmau mai tinerilor profesori N. Ionescu şi D. Gusti.

Monografiştii încearcă să se afirme autonom, existând proiectul unei reviste proprii de audienţă mai largă decât cea strict academică intitulată Gând şi Faptă.[3] Până la urmă proiectul nu se concretizează, D. Gusti fiind foarte indecis şi ezitant în proiectele sale, neputând fi, astfel, folosit ca o trambulină de lansare, iar unii reprezentanţi ai monografiei – O. Neamţu, Vulcănescu, Golopenţia într-o primă fază, vor colabora la Dreapta, văzută ca o potenţială ocazie pentru exprimarea publică a ideilor „monografiştilor.” În această perioadă rolul celor doi mentori – D. Gusti şi N. Ionescu – devine tot mai vizibil public şi mai expus mizelor politice, într-un mod propriu fiecăruia: profesorul de filosofie face din Cuvântul o armă mediatică de temut şi se apropie de mişcarea legionară, Gusti devine ministru al Instrucţiei şi Cultelor în guvernarea ţărănistă.

c) Etapa risipirilor şi înregimentărilor (1934 – 1939)

Este perioada destrămărilor şi a individualizărilor accentuate, a accentuării conflictelor politice, a unui scapă cine poate. În schimburile epistolare dintre Anton Golopenţia, aflat în studii în Germania, şi Petru Comarnescu sau Brutus Coste, atmosfera de dezintegrare a ”tinerei generaţii” este cât se poate de evidentă, evocată pe un ton aproape depresiv în special de amfitrionul de la Criterion. „Mişcarea tineretului este peste tot în dezagregare”, scrie acesta în ianuarie 1935, incluzând aici şi Garda de Fier (Golopenţia, 2004: p. 209). Iar Brutus Coste crede, în octombrie 1934, că şi ”grupul monografic a încetat să mai formeze un număr de oameni legaţi între ei”.

Încercarea câtorva membri ai elitei tinerei generaţii de a consacra revista Criterion se soldează, iarăşi, cu un eşec major şi cu un conflict care amestecă atât năişti cât şi gustişti, prin atacurile calomnioase ale cotidianului Credinţa (condus de Sandu Tudor şi Zaharia Stancu) asupra lui D. Gusti, monografiştilor şi criterioniştilor. În urma acestei campanii Mircea Vulcănescu şi Petru Comarnescu, principali animatori ai Criterionului, nu se vor mai implica niciodată în acţiuni similare ca anvergură de valorizare a „tinerilor”. Comarnescu crede că sfârşitul Criterionului este opera atât a fasciştilor cât şi a masonilor, bănuind şi lucrături ale unor agenţi ai Siguranţei. Alături de ceilalţi, crede că sunt

„ţintele mârşavelor atacuri din presa stipendiată de masoni, legionari, afacerişti. (…) Este o lovitură dată de fapt împotriva generaţiei, a unor fruntaşi ai generaţiei noi, care trebuie loviţi ca să nu devie prea tari. Se unesc împotriva noastră masonii (…) cu naţionaliştii bestiali (…) şantajişti şi escroci, agenţi ai poliţiei, bătăuşi ai clicilor rasiste, masoni afacerişti. ” (Cormanescu, 2003: p. 130–131).

Vulcănescu, în schimb, se îndepărtează o perioadă de Nae Ionescu, pe care îl consideră responsabil indirect, prin articolele sale din Cuvântul, pentru asasinarea redactia-cuvantullui I.G. Duca, dar şi de anturajul său, pentru lipsa unei delimitări de atacurile lui Sandu Tudor. Ulterior, se distanţează şi de latura intervenţionistă tot mai accentuată a acţiunilor lui Gusti, preferând ”ştiinţa pentru ştiinţă”[4]şi nu pentru educaţia culturală. Grupul monografiştilor se adânceşte în rivalităţi interne, tensiuni, unele din ele sfârşindu-se în dizidenţa legionară de la ”Rânduiala” – revistă a lui Ernest Bernea, D. Amzăr ş.a. În ciuda rivalităţilor, Şcoala lui Gusti rămâne activă şi prolifică, beneficiind şi de subvenţiile venite prin Fundaţiile Regale, editând revista Sociologie românească. De altfel, D. Gusti devine tot mai important pentru Regele Carol al II-lea, ocupând funcţia de director al Fundaţiilor şi pregătind proiectul Serviciului Social, prin care monarhul căuta să contracareze influenţa mişcării legionare în rândul tineretului.

Nae Ionescu a intrat şi mai adânc în ”vâltoarea care avea să-l dea la fund” (Vulcănescu I, 2005: p. 500), sfârşind prin a fi arestat din nou, alături de alţi lideri legionari, în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Garda de Fier se conturează tot mai mult ca o forţă politică ce controlează mişcarea studenţească şi care devine principalul rival al Regelui Carol. Câţiva „năişti” cunoscuţi, ca Eliade sau Cioran, se apropie de legiune. După câteva încercări de arondare a acesteia, regele decide represiunea, care se va repercuta şi asupra mişcării studenţeşti: UNSCR este desfiinţată, au loc exmatriculări în masă, închiderea căminelor pentru o perioadă.

Prin urmare, în această etapă, se poate observa că eşecul conturării unei platforme autonome, independente, a „tinerei generaţii” duce fie la asumarea unui traseu mai degrabă pe cont propriu, fie la înregimentarea într-o organizaţie structurată, care părea să aibă, în epocă, avantajul unui pol de putere, vehicol posibil de ascensiune politică, fie la o combinaţie între aceste două atitudini. Migraţiile bruşte ale unora de la stânga la dreapta, de la monografie la legionarism, de la Gardă la Frontul Naţional, arată atât o derută cât şi o încercare de „plasare” în rândurile actorului politic care ar fi putut fi câştigătorul momentului istoric.

O generaţie mai complexă

Dincolo de „generaţia ’27” ca moment istoric de-contextualizat, focalizarea cade pe curentul năist, prezentat ca un fel de trăirism eseistic ortodoxist şi naţionalist sau autohtonist, anti-paşoptist. Fără îndoială, sunt elemente comune introduse de Nae Ionescu în ideile dezbaterilor epocii, însă la o privire mai atentă vom descoperi că „tinerii” înţelegeau într-un mod foarte propriu aceste noţiuni şi că nu exista o unitate ideatică.  Prin această operaţie de categorisire facilă se ocultează însă nu doar alte curente, ci şi modul în care personalităţi marcante ale „tinerei generaţii” percepeau chiar  în epocă. Pornind de la campaniile monografice ale lui Gusti, de pildă, pentru Vulcănescu problema esenţială a României interbelice este clivajul cultural, social şi etnic între oraş şi sat.

Tot Mircea Vulcănescu, deseori citat însă foarte puţin preluat în analizele mai aprofundate pe care le-a realizat pe subiectul tinerei generaţii, are o altă părere despre ”ortodoxismul” multor năişti. Pentru el, curentele tinerei generaţii, din punct de vedere al raportării lor la spiritualitate, se încadrau în mai multe direcţii: cea propriu-zis ortodoxă, înţeleasă în sens tradiţional, „ca viaţă duhovnicească”,

M. Vulcanescu

M. Vulcanescu

enumerând pe Sandu Tudor (articolul e scris doar cu câteva luni înainte de campania calomnioasă a acestuia împotriva sa şi a altor criterionişti), Paul Sterian, P.-C. Deleanu (ulterior înrolat în legiune), G. Racoveanu şi el însuşi, generată de Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. O altă direcţie era cea a „naţionalismului integral”(formulă folosită, după cum am arătat, de studenţii de la UNSCR), în care enumeră pe C.Z. Codreanu, O. Goga, Manoilescu, P. Şeicaru, dezvoltată sub autoritatea lui N. Iorga şi A.C. Cuza. Printre „tinerii” care s-ar încadra în acest curent, enumeră, pe atunci, pe D. C. Amzăr, V. Băncilă, M. Polihroniade şi pe A. Golopenţia. Prezenţa unor personalităţi care nu sunt legionare în cadrul acestui curent se explică prin faptul că tipologia lui Vulcănescu nu ţine seama de angajamente politice şi nici măcar de identitate ideologică în sens tare, ci de câteva criterii legate de raportarea la spiritualitate a tinerei generaţii. Naţionalismul integral e definit, astfel, ca definirea grupului social în funcţie de naţiune, nu de clasă (ca marxiştii) şi de primatul acordat acţiunii politice faţă de viaţa spirituală. Direcţia neoclasică umanistă, apropiată de stânga fără să fie materialistă, este identificată la Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Dan Botta şi Constantin Noica, fiind „patronată” de Tudor Vianu şi Camil Petrescu. Despre ce-a de-a treia categorie, a „agonicilor”, sau a spiritualităţii „noi, revoluţionare” (nu în sens politic), Vulcănescu scrie că ar fi „poate cea mai numeroasă printre cei care ţin astăzi condeiul”, fiind reprezentată de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petru Manoliu, „cu toate deosebirile lor de amănunt”. Nota comună a acestora era „negaţia şi tragicul unei îndoieli care se vrea depăşită în recunoaşterea unui om nou, care încă nu se arată” (Vulcănescu I, 2005: p. 14–23).

Aceste clasificări vor fi reluate în articole ulterioare despre tânăra generaţie, unde Vulcănescu adaugă altele, analizând tendinţele acesteia raportat, de această dată, la politică. Fără să fie vorba nici aici despre politică în sens partinic sau ideologic, ci într-un sens al lui „ce-i de făcut?”în faţa crizei existenţiale/istorice/sociale de după primul război mondial, al atitudinii adoptate de „tineri” care poate duce, într-un final, şi la angajamente politice concrete.

Vulcănescu distinge patru atitudini experimentate de tineri: izolarea, „retragerea în turnul de fildeş, refuzul preocupărilor politice şi sociale”; activismul prin disperare, tipic pentru cei care „se aruncă, fără să ştie clar în ce scop, în braţele unei credinţe fanatice, la modă, pe care nu o mai discută, şi unui şef căruia i se supun orbeşte. Adoptă o discplină militară. (…) Acest fanatism îi face uneori îndârjiţi, alteori le răpeşte discernământul. Şi câteodată omenia.”; şi istorismul prin resemnare, care ar însemna un activism modest, moderat, lucid, care încearcă mai întâi să înveţe realitatea de pe teren şi, ulterior, să acţioneze, care poate presupune îndeplinirea datoriei profesionale sau un angajament politic sceptic. Această atitudine este pusă în contrast atât cu cea anterioară, cât şi cu cea „agonică” şi trăiristă sau

E. Cioran

E. Cioran

experimentalistă a unor Eliade şi Cioran. Fără să exemplifice, dar polemizând cu Polihroniade, este limpede că, scriind despre activismul prin disperare, Vulcănescu are în vedere mişcarea legionară.[5] Cât priveşte „istorismul prin resemnare”, ale cărui riscuri le vede mai ales în acomodarea cu starea de fapt, îl identifică, în mod vizibil, cu propria sa atitudine şi cu „tineretul românesc grupat în jurul şcoalei române de sociologie, de sub conducerea d-lui prof. Gusti”. (Vulcănescu I, 2005: p. 680-705)

E un loc rar în seria textelor despre această problematică în care Vulcănescu defineşte şcoala sociologică drept un curent în sine din cadrul tinerei generaţii. Sarcina acestui grup ar fi „cunoaşterea amănunţită a realităţii româneşti” pentru a putea „să înlesnească viaţa acestui neam”. Menţionând acţiunile de culturalizare duse de echipele studenţeşti ale Fundaţiilor Regale, Vulcănescu vede util ajutorul pe care îl pot da tinerii în chestiunile materiale ale vieţii rurale (igienă, construcţii, etc.), însă, „în ce priveşte cultura satelor – împotriva a ceea ce se crede îndeobşte – studenţii nu au decât de învăţat de la sate.” Altfel, dacă se va forţa o intervenţie înainte ca tinerii să ajungă să cunoască această cultură proprie a satului, se va zdruncina „singurul bun tradiţional ce a mai rămas viu până astăzi, fără a putea pune nimic în schimb.” Este limpede că tendinţele identificate de Vulcănescu în tânăra generaţie nu se suprapun, ci se intersectează. De pildă, Eliade şi Cioran, fără a fi în categoria ”naţionalismului integral”, agonici şi trăirişti, ajung totuşi să se înregimenteze politic într-o mişcare a activismului prin disperare.

Anton Golopenţia intră şi el, ca şi majoritatea membrilor şcolii de sociologie, deşi diversă ideologic, la categoria istorismului prin resemnare. Dar Golopenţia însuşi era adânc preocupat de problema tinerei generaţii, încercând chiar să elaboreze un îndrumar pentru tinerii români, de această dată nu doar ca elită intelectuală ci ca tinerime din diferitele straturi sociale. Însă el ajunge să fie activ pe această temă într-o perioadă critică, spre a doua jumătate a anilor ’30, când asistă deja, plecat la studii în Germania, la sfârşitul Criterionului şi al tentativelor (inclusiv proprii) de a încropi o „mişcare” monografistă a tinerilor. Corespondenţa sa pe aceste teme, cu Petru Comarnescu, Brutus Coste, D. Gusti şi alţii, oferă informaţii foarte importante pentru această problematică, scandalul Credinţa vs Criterion şi Gusti precum şi pentru starea de spirit a celor implicaţi.

Anton_Golopentia

Anton Golopentia

Într-o scrisoare către Comarnescu, Golopenţia afirmă necesitatea unui curent al tinerei generaţii diferit de „eseiştii renunţării” (evident, întruchipaţi mai ales de Eliade şi Cioran), punându-şi problema cât de reprezentativi sunt aceştia pentru „tinerii cu ocupaţii nescriitoriceşti” (avocaţi, funcţionari, ofiţeri etc.); de asemenea, preconiza o abordare regională a tinerimii române, pentru a se putea obţine o „imagine tip a studentului din fiecare provincie” (Golopenţia, 2004: 194). Într-o altă scrisoare, Golopenţia face distincţia clară între „monografişti”, „eseişti” şi „gardişti”. Singurii care ar putea aduce un „îndreptar chibzuit” în această temă ar fi, desigur, monografiştii, care ar putea îndeplini sarcina de „aducere la românie a tineretului”. (Golopenţia, 2004: p. 17). Eseiştii erau un fenomen prea literar, până la urmă suspectat a nu avea influenţă asupra maselor largi de tineri, iar gardiştii reprezentau o alternativă a „tehnicii de conspiraţie şi a agitaţiei politice” (Golopenţia, 1999: p. 278).

Scriind lui H.H. Stahl, Golopenţia reia ideea identităţii aparte a monografiştilor şi face următoarea descriere interesantă a stării de fapt a tinerimii intelectuale române:

”Trebuie ca monografiştii să scoată ceva din atitudinea lor, revoluţionată prin contactul cu realitatea. De vreme ce se socotesc deosebiţi de „eseiştii” din fruntea generaţiei şi nu sunt nici „gardişti”, au datoria să afirme formula lor. Tineretul de la noi e mai dezorientat decât oricând şi viitorul ţării tot mai negru. (…) Pe cei tineri îi destramă flăcăi, ce sunt indieni în România, sau americani, sau franţuji, sau nemţi şi fac publicitatea intimităţilor lor de dezechilibraţi superiori. Alţii îi fanatizează fără a le putea arăta drept ţel altceva decât trei formule reci: Gardiştii.” (Golopenţia, 1999: p. 320).

Într-o ciornă a unei scrisori către D. Gusti, datată octombrie 1935, Golopenţia susţine necesitatea extinderii experimentului echipelor studenţeşti regale pentru a transforma stagiul în cadrul acestora într-unul obligatoriu pentru toţi studenţii pentru obţinerea diplomei de studii (lucru realizat, de altfel, prin Legea Serviciului Social din 1938). Scopul era de mobilizare şi educare a tineretului astfel încât acesta să nu mai fie atras în acţiunea „exclusiv politică a centrelor studenţeşti” (adică a UNSCR, dominat de legionari după cum am arătat mai sus). De asemenea, Golopenţia propunea universităţi populare, şcoli superioare ţărăneşti, tabere de muncă, „şezători” etc. De fapt, sociologul nu a făcut decât să observe potenţialul de mobilizare al tineretului din şcoli şi universităţi, precum şi vocaţia „misionară” a studenţilor acelor timpuri, un potenţial de care profitase, până în acel moment, doar Mişcarea Legionară. Când Regele Carol al II-lea se va decide, într-un final, să pună în aplicare un proiect similar, prin Serviciul Social, va fi mult prea târziu.

Prin urmare, lucrurile au stat mult mai nuanţat decât avem acum tendinţa să judecăm lucrurile, simplificând schematic, tematica tinerei generaţii, redusă doar la grupul de „eseişti” influenţaţi de Nae Ionescu şi de deriva lor legionară, puşi în contrast cu ceea ce se consideră a fi „lucizii” sau ”democraţii” epocii, respectiv Petru Comarnescu sau Eugen Ionescu. Imaginea este, la o privire mai atentă, un mozaic dezordonat, haotic, de personalităţi care, cu excepţia unor concepţii generale, unor noţiuni comune, nu au o viziune comună. Mărturiile epistolare ale vremii, jurnalele unor personalităţi ne arată că, în ciuda unui sentiment de apartenenţă la aceeaşi generaţie în căutare de afirmare a identităţii sale, în ciuda escapadelor cu amicii la Gambrinus sau Corso, tinerii noştri se simt, de fapt, singuri, mai ales când depăşesc perioada studiilor şi trebuie să-şi găsească un loc în societate.

Starea de spirit

Nu este fără semnificaţie trecerea din literatura interbelică de la studentul tomnatic, superficial şi uşuratic în moravuri şi ambiţii portretizat de Gib Mihăiescu în Zilele şi nopţile unui student întârziat la Romanul adolescentul miop al lui Mircea Eliade, cu eroul său dedat exerciţiilor ascetice ale formării intelectuale disperate, până la personajele tenebroase şi prăpăstioase ale lui Dinu Pillat din Aşteptând ceasul de apoi. Dacă primul pare un fel de rămăşiţă neconvingătoare a Vechiului Regim, la ale cărei aventuri mundane reacţionezi cu un rictus rămas de pe urma hohotelor sarcastice ale unui Caragiale, ceilalţi eroi fascinează, sperie şi, mai ales în cazul lui Pillat, pot fi urmăriţi doar cu fineţea psihologică a unui Dostoievski. Eliade şi Pillat nu fac altceva decât să portretizeze un tineret al crizei, al incertitudinii, cu siguranţă un tineret radical diferit de cel dinaintea primului război mondial.

Lucru care corespunde analizelor lui Vulcănescu, ce este de părere că starea de spirit definitorie pentru tineretul intelectual interbelic a fost criza şi frica de ratare – nu neapărat în sens social ci şi identitar (ca imagine de sine). Primul război mondial a dus la sfârşitul unei lumi care, în orice fel ar fi fost ea, reprezenta o lume a stabilităţii. În schimb, interbelicul aduce, pe lângă promisiunea României Mari, o lume caracterizată prin instabilitate din ce în ce mai accentuată pe toate planurile. Marea Criză nu va face decât să potenţeze această dezorientare generală şi să înrăutăţească lucrurile. Dezorientarea şi instabilitatea influenţează mai mult tinerii decât pe cei deja maturizaţi, deoarece vârsta lor este, în sine, una a tranziţiei. Lucrurile se simt mai acut la cei care parcurg şcoala până la nivelurile ei superioare, având, aşadar, aşteptări de afirmare mult mai mari.

Din schimbul epistolar dintre Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu (ulterior Golopenţia) sentimentul de nesiguranţă, dus până la angoasă existenţială (fără să fie vorba despre eseuri destinate publicării), este izbitor şi traversează ca un fir stefania-cristescuroşu o corespondenţă care se întinde pe parcursul a aproape opt ani. Golopenţia crede că e o diferenţă uriaşă între generaţia părinţilor, ce aparţine vechii lumi, şi cea a tinerilor:

”Ajunşi la vârsta aceasta a primejdiilor, părinţii noştri îşi aveau gospodăria, ne aveau pe noi. Mărginită, viaţa lor avea o ţintă”.

În schimb, ”noi doi am ajuns la o vârstă la care oamenii de felul nostru sunt primejduiţi să se destrame” (Golopenţia, 2010: p. 226) – referindu-se la momentul în care visele entuziaste ale adolescenţei şi studenţiei se confruntă cu realitatea propriilor limite şi ale posibilităţilor oferite de societate: „am întârziat amândoi în adolescenţă şi prea ni-i frică de tot ce ne scoate din studenţie” (Golopenţia, 2010: p. 412). Lipsa unei ţinte clare, însoţită de o conştientizare a propriei valori şi de căutarea unui traseu academic sau profesional care să corespundă totuşi ambiţiilor vocaţionale duce la frământări şi la o perpetuă amânare a „intrării în viaţă” – adică a amânării deciziei de întemeiere a unei familii, ceea nu face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranţă dureroasă. Sentimentul neîmplinirii, al ratării iminente, al zădărniciei, alternând cu cel de entuziasm exuberant (din ce în ce mai rar pe măsură ce trece timpul) este de regăsit la protagoniştii schimbului epistolar până la relativa stabilizare familială a situaţiei lor. Toate contribuie la acest supliciu: instabilitatea emoţională a lui D. Gusti, instabilitatea relaţiilor cu ceilalţi monografişti, rivalităţile profesionale, precaritatea propriei situaţii (cei doi trăiesc mult timp doar din burse).

Nesiguranţa tinerilor era generată şi de lucruri mai concrete: greutatea obţinerii unui post şi a unei situaţii sociale decente. În special după Marea Criză, statul român şi-a restrâns cheltuielile bugetare şi a limitat drastic accesul la funcţii „bugetare”. Problema era că o largă majoritate a absolvenţilor avea ca viitor tocmai aceste slujbe create şi plătite de stat. Cât de greu era pentru largile mase de studenţi nu ştim, însă putem avea o idee dacă observăm cât de greu era  pentru „elita” tineretului să intre în „sistem”. Petru Comarnescu, deja o figură cunoscută, e numit pe postul de inspector al teatrelor numai după insistenţele lui Mircea Vulcănescu pe lângă D. Gusti şi Virgil Madgearu, pe atunci miniștri la Instrucţie şi Culte şi la Finanţe (1933). Golopenţia a făcut şi el lobby pe lângă D. Gusti pentru Comarnescu, însă are dificultăţi să îşi procure o situaţie stabilă pentru el însuşi, într-o perioadă în care relaţiile dintre monografişti deveniseră un „lanţ al veninismului” şi exista o rivalitate acută pentru ocuparea unei catedre de seminar sau a unui post mai înalt în combinaţiile instituţionale ale Profesorului.

Experienţa viitoarei sale soţii, Ştefania Cristescu, în obţinerea unui post de titular în învăţământul românesc, este foarte relevantă. În lipsa unui angajament ferm din partea lui Gusti care, deşi avea nevoie de ea pe plan ştiinţific, ezita să o numească într-un post anume, Ştefania se decide să obţină un post de titular în învăţământ: soarta majorităţii absolvenţilor de Litere, Filosofie din interbelic. În 1935, la examenul de stat la care a participat şi Ştefania, au existat 4.000 de candidaţi pentru numai 60 de locuri disponibile. (Golopenţia, 2010: p. 311). În mare parte, locurile disponibile în regiunile centrale ale ţării sau apropiate de capitală erau foarte puţine, existând spectrul unei catedre obţinute în Basarabia, văzută mai degrabă ca o provincie de exil. Deşi în comisia de examinare a fost numit chiar D. Gusti, Ştefania nu va obţine, într-un final, în ciuda rezultatelor excepţionale, decât o catedră la un gimnaziu în Caransebeş. Foarte puţin pentru  un membru consacrat al monografiştilor, cu studii completate la Paris şi cu un doctorat în curs, foarte mult pentru majoritatea absolvenţilor acelui timp.

Vulcănescu evocă un caz tragic pe care îl vede doar simptom al unei probleme generale: este vorba despre Ion Florin Banciu, economist cu studii completate la Liege şi Geneva, referent la Ministerul Economiei. Fiind pe un post nedefinitivat, este concediat la una din reducerile făcute de guvern. După ce lucrează un timp ca voluntar, situaţia lui rămânând neschimbată, se sinucide. Vulcănescu, ce îl cunoscuse şi personal, observă:

„Era tânăr. Era frumos. Era învăţat. Era cuminte. Avea tot ce-i trebuia ca să izbutească. Cum s-ar fi putut îndoi, atunci, de izbândă?” Şi conchide, avertizând totodată profetic: „Cei care au răspunderea actualei aşezări să ia seama. O societate in care tinerii nu pot trăi e primejduită. Azi, unul cade frânt, ca un semn, ca o protestare, ca un simbol şi poate ca un steag. Mâine?” (Vulcănescu I, 2005: p. 796).

Această stare în care nici studiile, nici competenţele probate, nici măcar legăturile personale cu mari personalităţi nu garantează mai nimic, favorizează, pe lângă sporirea angoasei personale, a unei labilităţi cu accente, uneori, patologice, şi degradarea relaţiilor personale. Percepţia asupra altora este afectată de sentimentul de a fi neînţeles, ne-asumat, chiar ameninţat, invidiat, persecutat.   Într-o astfel de stare de spirit, echilibraţii sau prudenţii par deplasaţi, irită. Cioran nu se simte înţeles de Mircea Vulcănescu, prea echilibrat şi, asemuit, din acest punct de vedere, cu Tudor Vianu (Comarnescu, 2003: p. 102). Comarnescu suferă de acelaşi sindrom al neînţelesului, care răzbate din toate paginile jurnalului său intim. Îi scrie deprimat lui Golopenţia că „generaţia s-a răvăşit din egoisme individuale sau de gaşcă (…) nu ne mai vedem aproape deloc. Străini, răi, invidioşi – aşa suntem cu toţii” (Golopenţia, 2004: p. 196-200). Peste câţiva ani, crede că „generaţia noastră a îmbătrânit, s-a ratat, s-a descurajat, s-a plasat”. ( Golopenţia, 2004: p. 223). Evident, observaţiile sunt percepţii pasibile de subiectivism însă chiar acestă percepţie şi uneori proiecţie îngroşată a unor proprii temeri este semnificativă în sine şi nu este un fenomen izolat. În general, după perioada de efervescenţă de la începutul anilor ’30, atmosfera e îmbâcsită, posomorâtă.

Degradarea atmosferei se manifestă şi în grupul monografiştilor. Ştefania Cristescu remarcă: ”atmosfera monografică a ajuns aproape insuportabilă”, referindu-se la campania din Şanţ din 1936, iar Golopenţia observă şi el înstrăinarea lui Gusti de monografiştii „autentici”, profesorul devenind

”…incapabil să deosebească cuvintele sincere de mulţimea celor oficiale (a trecut aproape cu vederea ce a spus Vulcănescu din partea ”monografiştilor”).” (Golopenţia, 2010: p. 431).

Însă, dacă aici e vorba de o stare de anomie, în alte cazuri avem fracturi grave. Campania lui Sandu Tudor, raliat lui Zaharia Stancu, împotriva lui D. Gusti şi a criterioniştilor este un adevărat şoc pentru colegii săi de generaţie. Despre el, cu ani înainte, când erau împreună în ASCR, Mircea Vulcănescu avea o părere excelentă: ”mă gândesc mult de tot la Sandu Tudor. [Pe măsură] ce trece timpul, chipul lui îmi apare în ASCR ca piatră dintre cele ce rămân” (AV). Devenise, între timp, piatră de scandal, marcând o evoluţie care nu poate fi înţeleasă decât în cheie dostoievskiană, de la scriitorul de acatiste şi energicul condei care combătea atât fascismul cât şi comunismul, la jurnalistul şantajist (care va sfârşi, ulterior, ca monah). Astfel de labilităţi sunt doar cele mai stridente şi nu sunt unice. Eugen

Eugen Ionescu

Eugen Ionescu

Ionescu a putut să scrie astfel de rânduri despre cei din Criterion, în 1945, din Paris:

”A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. (…) ceilalţi imbecilizaţi sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?), buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi – toată generaţia «Criterionului» e distrusă.” (Ornea, 1996: p. 184).

Pentru unii, această scrisoare a putut fi receptată ca fiind „tulburător de clară” pentru cauzele arătate ale derivei generaţiei interbelice. Pentru orice om raţional, scrisoarea este o patologie înveninată căreia îi cad victime inclusiv colegi de generaţie ca Vulcănescu ce şi-au pus obrazul pentru ca Eugen Ionescu să fie premiat şi să-şi facă, astfel, debutul în cultura interbelică. Scrisoarea pare mai degrabă o dezlănţuire a unor vechi frustrări şi resentimente care nu au de-a face cu ideologia şi care nu explică nimic, în fond, în condiţiile în care acelaşi Ionescu îi scrisese foarte elogios lui Vulcănescu, tot de la Paris, în 1942, invocând un ”profund respect” şi ”o prietenie sinceră, nestrămutată”. (sbl.n.) (Manuscriptum, nr. 1-2, 1996: 278).

Toate aceste frânturi de viaţă ale tinerilor interbelici ne arată că asistăm la un fenomen specific care nu a fost foarte discutat până acum în acest context: individualizarea. Că provin din familii urbane sau rurale, că sunt orientaţi ideologic la stânga sau la dreapta, că vor să performeze cultural sau politic, tinerii generaţiei interbelice nu mai beneficiază de orizontul prestabilit al unei vieţi ordonate. Individualizarea este un fenomen atribuit de sociologii occidentali ”celei de-a doua modernităţi” (Beck, 2002), şi constă în faptul că oamenii îşi construiesc singuri viaţa, biografia, fără a mai beneficia de modele de acţiune sau de cadre de autoritate regulative (munca, familia, clasa etc.). Fără a fi intrat cu adevărat în modernitate, România interbelică este un spaţiu deja „postmodern” – adică în plină prefacere, în plină disoluţie, spaţii arhaice co-existând cu spaţii care anunţă deja o societate a viitorului. Cadrele care sunt în disoluţie nu sunt cele ale muncii, familiei şi clasei sociale, ci sunt unele tradiţionale, de cele mai multe ori, rurale sau ţinând de o lume care era oricum incertă ca natură şi substanţă: lumea „modernizată” a oraşelor. Mergând mai la răsărit, vom observa că problema tineretului fără ţintă, lipsit de o perspectivă a ordinii şi a integrării, a existat încă din sec. XIX în Rusia „patriarhală” şi „înapoiată”. Romanele lui Dostoievski, mai degrabă documente sociale şi psihologice ale epocii decât opere literare, se preocupă obsesiv exact de tema „tinerei generaţii”, iar în Jurnalul său de scriitor, autorul rus vede că „tineretul nostru este pus în situaţia de a nu găsi absolut nicăieri vreo indicaţie despre sensul suprem al vieţii” (Dostoievski II, 1998: p. 241).

dostoievski

F.M. Dostoievski

O spune, de altfel, un fost revoluţionar nihilist care respingea cu indignare viziunea superficială a contemporanilor săi „liberali” şi „europenişti”, ce credeau că în mişcările radicale nu sunt atraşi decât tinerii inculţi, ne-studioşi, care dau crezare câte unui „fanatic idiot” ca Serghei Neceaev (revoluţionar rus nihilist din a doua jumătate a sec. XIX). Dar, obiectează Dostoievski, nu ajung doar studiile pentru ca tineretul să fie scutit de asemenea derive şi să aibă discernământ, căci acesta poate fi angrenat în cine ştie ce curente anarhice, de „escroci” care „au studiat un suflet tânăr pentru a-l putea mânui ca pe instrument muzical” şi până şi „cei mai curaţi sufleteşte şi mai sinceri” pot ajunge să comită lucruri abominabile. Cauza? Aşa se întâmplă, consideră scriitorul rus, „în toate epocile de tranziţie, în perioadele când viaţa oamenilor este plină de zguduiri, de îndoieli şi negare, atunci când convingerile sociale fundamentale sunt marcate de scepticism şi instabilitate”. (Dostoievski I, 1998: p. 165). Remediul, consideră Dostoievski, similar, mai târziu, cu Vulcănescu, era reîntoarcerea la tradiţie şi o educaţie formativă a tineretului.

Mai este un motiv care face ca situaţia din Rusia pre-revoluţionară să fie similară în unele privinţe cu cea din interbelicul românesc. Romanele lui Dostoievski sunt populate de tineri care sunt convinşi că pot rosti acel novoie slovo, cuvânt nou, profetic, care poate schimba faţa unei ţări, poate chiar a lumii întregi! Şi putem observa acest „sindrom” la mulţi tineri interbelici, fie la eseistul disperării Cioran, care e chinuit de viziunea schimbării la faţă a României, fie la lucidul  Golopenţia, care vede cum ar trebui organizată întreaga viaţă a societăţii conform ultimelor tendinţe:

„Grija ţării mă apasă deseori. Văd primejdii multe, cred că ştiu unele mijloace de scăpare.” (Golopenţia, 2010: p. 423).

Mircea Vulcănescu dă şi el alarma într-un stil profetic, avertizând că România se află ”în ceasul al unsprezecelea”, nevalorificând oportunitatea unirii de la 1918. Nu e de mirare, în acest context, că cei doi profesori, Nae Ionescu şi D. Gusti, au fost atât de populari în rândurile tineretului intelectual interbelic. Preocupaţi ei înşişi de prefacerile lumii în care trăiau, nu erau genul academic anchilozat în formule stereotipe pe care studenţii să le înveţe pe de rost şi să le reproducă mecanic. Ei se adresau atât nevoii de asumare şi de valorificare specifice tinerei generaţii, dând ocazia unei posibile ocazii de afirmare profesională sau publică, cât şi sentimentului de nesiguranţă generală, extins şi la situaţia politică sau socială a ţării. Însă chiar şi aceşti profesori erau depăşiţi de vizionarismul (uneori lucid, alteori prăpăstios) tinerilor lor învăţăcei, care nu se mai simţeau reprezentaţi de ideile şi planurile acestora.

Am evocat aceste aspecte ale tinerei generaţii, aşa cum se desprind din diferite documente ale epocii (scrisori, jurnale, publicistică) pentru că problema de fond, în ultima instanţă, a acestei generaţii, este mai profundă decât mult-discutata chestiune a opţiunilor politice şi a influenţei lui Ionescu. S-a discutat despre „generaţia ’27” într-un mod care a dus atât la ocultarea altor curente ale generaţiei, cât şi la propriile delimitări ale unor reprezentanţi ai acesteia. E de mirare că, interesându-ne atât de mult tânăra generaţie, ne interesează atât de puţin ce au avut chiar ei de spus în această problemă. Din aceste motive am considerat util să reliefez câte ceva despre tânăra generaţie interbelică ce, poate, nu a fost observat până acum.

[1] Spre exemplu, în aprilie 1936 a avut loc Congresul UNSCR de la Târgu Mureș, care a rămas celebru pentru constituirea ”echipelor de onoare” menite pepepsirii ”trădătorilor”, printre care se înscriau fostul combatant legionar M. Stelescu dar și oameni politici și profesori ca Virgil Madgearu. În 1936 UNSCR era complet dominată de legionari. (Heinen, 2006: p. 277-278).

[2]     Am trecut doar anul naşterii pentru a avea o idee despre diferenţele de vârstă, deci de absolvire a studiilor superioare şi de valurile succesive de afirmare a tinerilor.

[3]     Anton Golopenţia a avut ideea unei reviste a monografiştilor intitulată Anteu. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi apărarea realităţii româneşti. Planurile au mers în detaliu, până la alegerea unei vignete reprezentative care să îl înfăţişeze pe Anteu, după cum reiese din corespondenţa întreţinută de Golopenţia cu Mac Constantinescu (Golopenţia, 2004: p. 311). Titlul a fost considerat îndrăzneţ de Vulcănescu şi, în urma unei întâlniri cu D. Gusti, a fost ales, în cele din urmă, numele de Gând şi faptă. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi îndrumarea realităţii româneşti.  Este demn de menţionat faptul că referinţa de ”Anteu” a funcţionat ca un fel de cod comun al principalilor monografişti, regăsindu-se constant în scrieri sau însemnări ale lui Stahl şi Vulcănescu. Prin ”Anteu” monografiştii înţelegeau racordarea oricărui act de cunoaştere ştiinţifică sau de intervenţie statală la realitatea ”din teren”, spre deosebire de abordarea teoretică, abstractă, goală de conţinut şi fără priză la realitate. Anteu, în mitologia greacă, era un gigant care îşi păstra forţa doar dacă rămânea cu picioarele pe pământ.

[4]     Anton Golopenţia relatează într-o scrisoare: ”O convorbire lungă cu Vulcănescu m-a întristat: nu ne înţelegem: el face ştiinţă pentru ştiinţă, eu aş vrea-o cu rost, capabilă să deosebească esenţialul de întâmplător”. (Golopenţia, 2010: p. 431). Cel mai probabil diferenţa de viziune se referea nu la distingerea esenţialului de întâmplător ci la utilitatea folosirii sociologiei de puterea statală.

[5]     S-a încetăţenit considerarea lui Vulcănescu drept un simpatizant al Mişcării Legionare. Simpatizant înseamnă aderare la ideologia şi la obiectivele unei organizaţii anume. Vulcănescu nu era de acord nici cu ideologia şi nici cu obiectivele legionarilor, cu atât mai puţin cu mijloacele lor extreme, lucru care reiese atât din cele prezentate în acest articol cât şi din alte scrieri ale sale. Prin urmare, nu era simpatizant. În Aşa cum l-am cunoscut pe Nae Ionescu discută tocmai despre neconcordanţa între ceea ce preluase de la profesor în materie de ortodoxie şi angajarea acestuia alături de Gardă. Mai corect ar fi să se spună că Vulcănescu empatiza cu tineretul român studenţesc, inclusiv cu cel legionar, chiar şi atunci când viziunea sau calea acestuia sa erau greşite sau contrare propriilor sale opţiuni. O altă eroare de percepţie aparţine istoricului Lucian Boia, care îl consideră pe Vulcănescu un funcţionar ideologizat din cauza cifrelor pe care le foloseşte într-un articol despre etniile oraşelor. (Boia 2011, 52).  Dar documentele arată contrariul, cum este, de pildă, imensul raport de reformă a Ministerului de Instrucţie realizat pentru D. Gusti, la care a contribuit şi Vulcănescu, unde sunt menţionate principii de politici publice cu totul moderne: ”ne mărginim să arătăm presupoziţiile de care atârnă adoptarea fiecărei soluţii, precum şi argumentele pentru şi contra lor (…). Nu urmărim, deci, să impunem şi nici măcar să sugerăm o soluţie a noastră, ci numai să documentăm asupra temeiurilor fiecăreia”.  (Vulcănescu II, 2005:  p. 869).

Bibliografie

Boia, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

Comarnescu, Petru, Pagini de Jurnal, vol. I (1923-1947), Ed. Noul Orfeu, Bucureşti, 2003

Diaconu, Marin, Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2005

Dostoievski, F.M., Jurnal de scriitor, vol. I-II, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

Golopenţia, Anton, Ceasul misiunilor reale, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

Golopenţia, Anton, Rapsodia epistolară, Vol. I, Ed. Albastros, Bucureşti, 2004

Golopenţia, Anton, Rapsodia epistolară, Vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010

Heinen, Armin, (2006), Legiunea Arhanghelului Mihail, Bucureşti, Ed. Humanitas

Ionescu, Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Ed. Deisis, Sibiu, 2003

Petreu, Marta, De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Ed. Polirom, Iaşi, 2011

Ornea, Zigu, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996

Vulcănescu, Mircea, Opere, Vol I, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005

Vulcănescu, Mircea, Opere, Vol II, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005

vulcanescu-ascr-cruce

Studiul a aparut intr-o forma prescurtata in Revista Secolul 21, nr. 1-6/2012

Tags : cartifilosofiganditorigeneratia-27istoriemonografii

Leave a Response