Spre deosebire de om, care odată mort se răcește, Universul, conform legilor termodinamicii, atunci când își va da obștescul sfârșit, va fi un fel de căldură întunecată, echilibrată mortal, e vorba de acea căldiceală, nici rece nici fierbinte, ce merită scuipată din gură. (Apoc. 3, 16).
Ceea ce este viu se supune legilor fizicii și, totuși, prin simpla aducere aminte, odată ce viața ajunge la conștiința de sine își construiește singură tot atâtea momente necesare propriei istorii încât se poate elibera de această evitabilă strânsoare, de acest dispreț materialist.
Se tot vorbește de sclavagismul modern, de marxismul cultural, de criptocomunism…etc, adică se vorbește de o stafie cu care ne-am împrietenit.
Nietzsche opune refacerea existenței ca eternă reîntoarcere, osândirii veșnice a iadului și se întreabă de ce doar aceasta din urmă are efect în a aschimba lucrurile, de ce nu îmbrățișează oamenii trăirea și retrăirea vieții la infinit , de ce nu-și asumă acest optimism, și preferă, așa cum au făcut de-a lungul timpului, o posibilă pedeapsă fără de sfârșit?
La fel ca politica, eterna reîntoarcere este doar o ipoteză de lucru.
Încearcă să te convingi că „ai mai trăit această clipă” și după ce ai adus toate argumentele și după ce crezi în teoria ta și ai această credință, vezi cu ce rămâi de pe urma acestei experiențe și vei avea o mostră de beneficiu a faptului că ai fost un bun politician cu tine însuți.
Antidotul, de altfel al oricărei manipulări, după cum am spus, este aducerea aminte. Orice aducere aminte se opune cu vehemență certitudinii că „totul se repetă”. Asta pentru că, în contextul circular al manipulării, aducerea aminte este noutatea care anihilează senzația de repetiție.
Ieșirea din cercul vicios ne așează în prezent, perfecționează amintirea legând-o de viața trăită prin fapte asumate, deci inevitabil verificate moral, aducând astfel individul într-un punct din care își poate prevedea atitudinea.
Dar cum moartea lui și, deopotrivă, a Universului sunt fatale, singura politică a confruntării cu sine și cu lumea nu este lipsa de confruntare cu viciul, nu ignorarea politicii, nu căderea în amintirea binefăcătoare, nu ceremonialul senzorial a cărui căldură e fosta lumină a sufletului topit în echilibre întunecate, ci focul punerii acestora în rânduială, ca plată pentru absurdul morții și mulțumire jertfelnică pentru puterea de a trece, prin nimicnicia viețuirii noastre în ghicitură și în oglindă (1 Cor. 13, 12), către fața lui Dumnezeu.
F.M.
