close
Dialog de idei

Tot ceea ce NU știați despre originile și faptele revoluției sexuale. Și ceea ce NU ți se va spune de către ONG-urile care vor să te salveze de „ultraconservatori”

Suntem asaltați zilnic de discursurile moralizatoare ale activiștilor pro-LGBTQ, și nu numai, despre cât de dubioși ar fi conservatorii și creștinii, despre cum organizații sau asociații cu alte viziuni asupra lumii decât cele „progresiste” trebuie să fie, în mod necesar, „grupuri de ură”, despre cum ar trebui să „luptăm cu mentalitatea conservatoare” și să „facem pași mai hotărâți” spre accelerarea revoluției sexuale la toate nivelurile societății.

Ceea ce nu ne dezvăluie acești activiști este deloc onorabila origine intelectuală a viziunii lor despre societate și unele fapte ale activismului lor organizațional. Și nu e vorba doar despre originile discutabile – e vorba și despre lumea în care am trăi dacă am fi guvernați după ideologiile și practicile activiste. Deschid aici o dezbatere sub forma unor întrebări.

Înainte de a începe, subliniez încă un fapt: când vorbesc, în textul care urmează, despre anumite minorități sexuale, citez, în mod exclusiv, din activiști sau susținători ai acestor minorități – sau din declarații ale unor membri ai „comunităților” respective.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că originile intelectuale ale revoluției sexuale și ale curentelor pro-LGBTQ se regăsesc în comunismul neomarxist și bolșevic?

Noua revoluție de eliberare sexuală a omenirii își are originile în cel de-al Doilea Congres Internațional pentru Reformă Sexuală susținut la Copenhaga în 1928 și în cadrul Ligii Mondiale pentru Reformă Sexuală (1928-1935), organizații care au promovat obiective ca educația sexuală, contracepția, dezincriminarea „sexualităților anormale”, precum și practici eugeniste. Liga a fost asociată, de asemenea, și curentelor neomalthusianiste care vedeau în creșterea demografică un fenomen negativ care trebuie limitat. Figuri proeminente ale Ligii, ca Magnus Hirschfeld, medic german și activist, considerau că orientarea sexuală e înnăscută, neputând, așadar, ține de alegere (subiectul nu e tranșat nici astăzi în lumea științifică, vedeți punctul 4 de la acest link), și că civilizația iudeo-creștină este un obstacol major în calea înțelegerii sexualității și a reformării acesteia. Ca președinte al organizației homosexualiste Comitetul Științific Umanitar, dar și al Societății Medicale pentru Știință Sexuală și Eugenism, încearcă o fuziune între Freud și Marx, lansând pentru prima oară și ideea că homosexualii reprezintă „un grup oprimat”. (aici un articol din Britannica despre biografia lui Magnus Hirschfeld)

Teoria, dezvoltată mai apoi de Herbert Marcuse, presupune înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic – exploatarea proletariatului de către burghezi și capitaliști – cu represiunea sexuală din teoria freudiană – reprimarea instinctelor, a exprimării libere a erotismului și a satisfacției sexuale plenare de către instituțiile iudeo-creștine. Herbert Marcuse consideră că distincția dintre sexe nu este un dat natural, ci un construct – idee pe care o regăsim, plenar, în forma actuală a teoriei sau a ideologiei genului.

Ca observație, atunci când vorbim despre homosexualism ne referim la o ideologie, și nu la comunitatea pe care această ideologie susține că o reprezintă; a se vedea în acest sens punctul 4 de mai jos. Astfel, nu mă refer, aici, la realitățile istorice privitor la homosexualitate și la reprimarea sa medicală sau penală, ci la teoretizarea acesteia și la „inventarea” ideologică a unei „minorități”.

Contextul apariției neomarxismului este următorul: după succesul revoluției bolșevice din Rusia din octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din Berlin, înființarea Sovietului din Bavaria și a Republicii comuniste maghiare a lui Bela Kuhn în 1919, în același timp cu invazia Poloniei de către Troțki. Dar Armata Roșie este învinsă în Polonia în 1920, spartakiștii, Sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun sunt înlăturați, și revoluționarii marxiști nu sunt susținuți nicăieri de clasa muncitoare oprimată. Acest fapt vine în contradicție cu teoria economică și politică a lui Marx privind unirea proletariatului sub stindardul marxismului. Soluția găsită pentru a depăși aceste eșecuri este un marxism amendat, „actualizat” noilor condiții istorico-politice.

Astfel, din analiza unor intelectuali precum Antonio Gramsci, Wilhelm Reich și Herbert Marcuse reiese că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel global atâta vreme cât proletariatul va fi „contaminat” de creștinism, de morala și de relațiile de familie tradiționale. Și cât timp muncitorii și țăranii care ar trebui „eliberați” vor trăi într-o societate structurată pe principiile eticii iudeo-creștine. Antonio Gramsci scrie în faimoasele „Caiete din închisoare”: „cât timp muncitorii au suflet creștin, nu vor răspunde apelurilor revoluționare.” Georg Lukács arată la rândul său: „Distrugerea revoluționară a societății este unica soluție.”

Treptat, aceste filosofii politice neomarxiste s-au reflectat în schimbările dramatice ale stângii europene și a liberalismului american, care au căpătat o turnură revoluționar-culturală, având în centru „drepturile gay”, și modificarea structurală a sexualității, familiei, moralității, foarte diferită de marxismul clasic ce avea în centru proletariatul și drepturile sociale. Pat Buchanan numește această turnură „marxism cultural” în The Death of the West, pe când alți autori paleoconservatori, ca Paul Gottfried, consideră că, de fapt, nu mai este nimic marxist în aceste ideologii ale noii stângi. A se vedea, în acest sens, The Strange Death of Marxism: The European Left in the New Millennium. Gottfried arată că acest nou marxism nu este animat de materialismul istoric, ci de „aversiunea față de civilizația creștină burgheză.”

Nedreptatea nu mai constă, așadar, în oprimarea proletariatului de către burghezia exploatatoare, ci în oprimarea tuturor indivizilor de către o civilizație iudeo-creștină care reprimă pulsiunile sexuale prin tabu-uri și legi restrictive. Soluția este, pur și simplu, distrugerea acestei civilizații iudeo-creștine, revoluția permanentă, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor ce îngrădesc manifestarea instinctelor și a pulsiunilor sexuale. Printre categoriile cele mai reprimate regăsim, în această viziune, minoritățile sexuale.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că „revoluția senzualității” a fost teoretizată inclusiv de însuși Vladimir Lenin?

Noua revoluție sexuală își are rădăcinile și în Revoluția senzualității, teoretizată de însuși Vladimir Lenin. Într-un schimb de scrisori între Lev Troțki și Vladimir Lenin, citim următoarele: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât există această opresiune, nu poate fi vorba de adevărata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul. Trebuie spus mai mult despre asta muncitorilor… ”. Lenin răspunde: „Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învăța de la sufragete: chiar interzicerea dragostei între persoanele de același sex ar trebui să fie eliminată”.

Teoria este pusă în practică în primele luni de după Revoluția bolșevică din Rusia. În decembrie 1917 Lenin emite decretele „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la căsătoria civilă, copii, și despre modificarea actelor de stare civilă”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (care înlocuia „uniunea prin căsătorie”) era posibil să se încheie rapid și să se desfacă la fel de ușor. Pe lângă faptul că este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate și promovate avortul, relațiile homosexuale, „amorul liber” în grup, și chiar exhibiționismul și relațiile cu minori.

În 1918 la Petrograd defilează o paradă a lesbienelor, care aniversează un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki notează în memoriile sale că Lenin a afirmat cu satisfacție la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. Pe unele pancarte se putea citi: „Jos cu rușinea!” La începutul anilor 1920 se observă o creștere a nașterilor de copii în afara copiilor – în 1923, de exemplu, cel puțin jumătate dintre copiii născuți la Moscova erau născuți în afara căsătoriei, iar în orașele mari „cuplurile” (o formă de parteneriat civil) alcătuiau majoritatea.

  1. Nu-i așa că prea puțini dintre dumneavoastră cunosc tacticile moderne ale activiștilor LGBTQ?

Acestea au fost teoretizate într-un articol din 1987 al revistei gay Guide, semnat de activiştii homosexualiști Marshall Kirk şi Erastes Pill (pseudonimul lui Hunter Madsen). Tacticile psihologice și de propagandă sunt prezentate în detaliu – și putem spune că aceste tactici sunt foarte asemănătoare cu cele folosite de activiștii marxiști în Rusia, înainte de preluarea puterii în noiembrie 1917, sau de activiștii de partid în România anilor ’50 – când îi reprezentau pe marxiști drept purtătorii luminii, ai progresului, și ai eliberării omului de sub tirania societății burgheze și iudeo-creștine.

Citez din articol patru fragmente scurte:

„În faza iniţială a oricărei campanii care se adresează americanilor heterosexuali masele trebuie să nu fie şocate sau să li se genereze sentimentul de repulsie prin expunerea prematură a comportamentului homosexual. În loc de aceasta imaginea sexului va fi minimalizată iar drepturile homosexualilor vor trebui a fi reduse la o chestiune socială abstractă pe cât de mult posibil. Laşi cămila să îşi bage mai întâi nasul în cort, abia mai târziu o laşi să bage şi posteriorul neplăcut vederii!””

„Este foarte important unde vorbim! Media vizuală, film şi televiziune, este cel mai puternic formator de opinie în civilizaţia occidentală. În fiecare gospodărie americană se urmăresc programele TV în medie 7 ore pe zi. Acele ore ne deschid o poartă către viaţa privată  a heterosexualilor prin care poate fi strecurat acest cal troian!

În ceea ce priveşte desensibilizarea intermediarul este mesajul de normalitate. Deocamdată aripa gay a Hollywood-ului ne-a furnizat cea mai bună armă secretă a noastră în bătălia pentru desensibilizarea publicului general. Puţin câte puţin în ultimii 10 ani personajele şi temele gay au fost introduse în producţiile TV şi în cele cinematografice. În general impactul a fost unul încurajator. (…) Dar asta trebuie să însemne doar începutul unui asalt major de publicitate al Americii homosexuale.”

Întâi putem folosi discursul pentru a altera standardele morale. (…) Împotriva uriaşei forţe a religiei instituţionalizate se poate opune cea a ştiinţei şi opiniei publice, sabia şi scutul mult hulitului «umanism secular». Această alianţă a funcţionat bine împotriva bisericilor şi înainte, în cazul divorţului şi al avortului. Cu ajutorul discuţiilor deschise despre răspândirea şi acceptarea homosexualităţii această alianţă poate funcţiona din nou.”

„O campanie mass-media care să promoveze imaginea Victimelor Gay va face uz de simboluri care să reducă senzaţiei publice de ameninţare, care fac publicul larg să lase garda jos şi care cresc şansele de victimizare. Practic asta înseamnă că se va renunţa la apariţiile în reclame şi în alte prezentări publice a tinerilor musculoşi şi mustăcioşi şi înlocuirea lor cu figuri simpatice de tineri şi bătrâni de treabă şi femei atrăgătoare. Este aproape inutil să menţionăm că grupurile cele mai greu de acceptat de către public, precum NAMBLA [vedeți punctul 6 de mai jos, n.m.] nu pot face parte dintr-o astfel de campanie: cei suspectaţi de molestare a copiilor nu pot poza în victime.

Link aici către articolul integral.

Reamintesc, la acest capitol, și violența simbolică, dar și fizică, a activiștilor de tip ACT-UP despre care am scris aici și aici.

  1. Nu e așa că prea puțini dintre dumneavoastră știu că identitatea și filosofia Queer, dominantă, astăzi, în corul LGBTQ (Q-ul din final, apropo, vine de la Queer), este mult mai mult decât o simplă, banală și „burgheză” revendicare a „egalității în drepturi”?

Într-adevăr, identitatea Queer duce atât de departe mânia față de orice dat al firii și de idee de „normalitate”, încât unii clasici ai curentului predică inclusiv ura pentru constructul de „copil”. Dintr-un articol de pe portalul „Critical theory” aflăm mai multe detalii despre Queer: Queer înseamnă ștergerea, dizolvarea constructelor „femeie”, „bărbat” și „normal”, dar chiar și depășirea identității de gay. Cum așa, veți spune? Pentru că filosofia Queer înseamnă forțarea oricăror limite, destabilizarea tuturor normelor sexuale (până la ce limită, ne întrebăm? există vreo limită?). Queer înseamnă să refuzi până și limitarea prin normare a identității gay, adică limitarea la acele „drepturi gay” obținute și codificate în prezent – parteneriat, căsătorie, adopție. Pentru că filosofia Queer înseamnă mult mai mult – e adevărata revoluționare a comportamentelor și relațiilor sexuale.

Iată, de pildă, ce regăsim într-o carte fundamentală a curentului, „No Future” („Nici un viitor”): a fi Queer înseamnă să urăști copilăria – sau, în termenii autorului, să urăști constructul „copil”. Așadar, nu doar genul este un construct, ci și copilăria. În cuvintele lui Lee Edelman, „queerness, for contemporary culture at large as for Philadelphia in particular, is understood as bringing children and childhood to an end”; în traducere: fenomenul queer, pentru cultura contemporană în general și pentru Philadelphia în particular, este înțeles drept a aduce un sfârșit pentru copii și pentru copilărie. Link către o descriere a cărții pe Amazon.

Și vedem cum unii activiști LGBTQ ne îndeamnă deja să facem pasul spre Queer – acesta fiind următorul pas pentru mișcarea gay din România. Nu mă aștept, totuși, ca autorul să-și asume vreo clipă „idealurile” societății queerizate: demolarea genurilor, a copilăriei și a oricăror normări/codificări a comportamentelor sexuale.

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că unii membri ai grupurilor LGBTQ / ai minorităților sexuale nu se simt reprezentați de această revoluție sexuală – ba chiar o critică vehement?

Iată, de pildă, o declarație a homosexualilor de la Dolce & Gabanna care apără căsătoria dintre un bărbat și o femeie și susțin că orice copil are dreptul să crească alături de un tată și de o mamă:

Familia nu este o modă. În familie regăsim un sens supranatural al apartenenței” (Stefano Gabbana); „Nu noi am inventat familia”; „Procreația ar trebui să fie un act de iubire”. (Domenico Dolce); „Noi, un cuplu gay, spunem nu adopțiilor gay. S-a mers prea departe cu copiii chimici și cu uterele de închiriat. Copiii ar trebui să aibă o mamă și un tată”. (Stefano și Domenico; link aici).

Evident, declarațiile au stârnit numeroase controverse, iar cei doi au fost aspru criticați de vedete gay precum Elton John – care a cerut un boicot a brandului Dolce & Gabanna (link aici).

Un alt exemplu este cel al lui Dean Bailey, un fost gay care și-a „restaurat” identitatea sexuală și care a publicat o carte intitulată „Beyond the Shades of Gray” (link aici). Bailey arată că

„activitșii gay insistă, cu vehemență, că această călătorie pe care am întreprins-o [de restaurare a orientării sexuale, n.m.] este periculoasă. Chiar au reușit să treacă legi în California și în New Jersey prin care scot în afara legii consilierea pentru persoanele care caută ajutor pentru a se elibera de comportamentele și dependențele homosexuale.” (link aici)

Între timp, astfel de legi au fost trecute și în alte state americane (un articol aici). Și, conform ideologiei oficiale a acestei revoluții, homosexuali precum Dolce & Gabanna sunt niște eretici care trebuie dați ca exemplu (prin linșaje mediatice); iar foști homosexuali precum Dean Bailey trebuie, pur și simplu, ignorați.

Se întreabă, oare, promotorii revoluției sexuale dacă această abordare nu reprezintă, în fapt, o formă gravă de discriminare față de toți cei care asemenea lui Dean Bailey caută în mod voluntar să se elibereze de comportamente și dependențe care, așa cum afirmă chiar ei, le provoacă suferință?

 

  1. Nu-i așa că de prea puține ori sau deloc ați auzit că noua revoluție sexuală și ideologia Queer / gay includ pedofilia printre identitățile sociale oprimate și existente ca pure concepte sociale?

Acest articol arată, de pildă, că includerea „sexului transgenerațional” pe agenda ideologiei LGBTQ este o „întrebare deschisă”. Dintr-un articol publicat chiar pe portalul Adevărul aflăm că alianțele dintre grupările gay și unele grupări de pedofili s-au manifestat până în trecutul recent. Până nu demult ILGA (internaționala gay din care face parte și ACCEPT) a inclus o asociație asumat pedofilă, North American Man/Boy Love Association sau NAMBLA (link la Wiki).

Într-un studiu din anii 90 se pune pe același plan, prin raportare la patternurile politicilor sexului, feminismul, mișcarea gay și pedofilia. Dacă, în cazul feminismului si homosexualității, ne explică autorul, s-a trecut de la faza ingorării subiectelor gender și gay din agenda politică si a exilării lor din atenția publică de către grupurile dominante, către faza disputării și revendicării de drepturi și privilegii, pedofilia s-ar afla, încă, în prima fază, cea a negării și a ignorării.

Autorul, profesor universitar, argumentează că, în chestiunile sexuale, se confruntă două perspective: de o parte avem esențialiștii sau naturaliștii, care tratează comportamentul sexual raportându-l la norme pe care le derivă dintr-o reclamată ordine naturală, iar, de cealaltă parte, avem constructiviștii social, cei care consideră aceste comportamente nu ca „naturale” sau, dimpotrivă, „nenaturale”, ci ca niște constructe culturale/sociale.

Cu alte cuvinte, dacă un esențialist consideră homosexualitatea ne-naturală, constructivistul va ataca aceasta definiție, considerând-o și expunând-o drept un construct cultural și social al cărui singur scop este marginalizarea unor grupări minoritare (în concordanță cu punctele 1 și 2 de mai sus).

Studiul continuă afirmând că aceeași logică se aplică și în cazul pedofiliei, considerând că un termen precum „molestarea minorilor” (child molestation) este, la rândul său, un concept cultural și de clasă. Ideea este că și amatorii de „intimitate intergenerațională” pot aspira la statutul de categorie politică, pot scoate sexul din categoriile sale încă naturalizate pentru a-l politiza total, urmând același pattern de afirmare ca mișcările feministe și gay.

Autorul deplânge, de asemenea, faptul că unele grupări feministe s-au alăturat curentelor anti-pedofile din America, în timp ce dă ca exemplu țări precum Olanda sau alte țări nordice, unde vârsta consimțământului a scăzut și gradul de acceptare socială a relațiilor sexuale adult-copil este mai mare.

Cineva s-ar putea întreba dacă nu o fi ceva izolat. Poate între timp oamenii s-au mai delimitat de astfel de concepții parcă prea revoluționare și duse la extrem privind sexualitatea?

Într-un alt articol, același autor atacă frontal chiar ideea că orice act sexual cu un minor este un abuz. Dimpotrivă, „sexul intergenerațional” poate aduce inclusiv beneficii acestora (?!).

În aceeași publicație, un alt autor documentează maniera în care principala organizație gay din Danemarca, Cultural and Recreational Center (COC), a integrat in scopurile sale pedofilia, obținând chiar o stopare a opresiunii pedofililor, în mare parte tocmai din cauza eforturilor COC. Autorul spera că, procedând astfel, COC să lărgească ideea de identitate gay.

Într-o altă revistă un autor atacă problema abandonării NAMBLA (organizație scoasă între timp în afara legii) de către ILGA sub spectrul „dispariției idealurilor eliberării gay”. Toate aceste citate sunt preluate din reviste validate, din motive care ne scapă, din lumea academică apuseană. Ele nu sunt simple opinii ale unor activiști LGBTQ mai radicali, sunt idei dominante în curentele și grupările activiste pro-gay.

Lucrul este recunoscut deschis, de altfel, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, unde întâlnim această observație:

Teoreticienii Queer susțin de obicei că unul dintre avantajele termenului «Queer» este acela că el include în mod implicit transsexuali, sado-masochiști, și alte tipuri de sexualitate marginalizată. Cât de departe merge această incluziune? Este sexul transgenerational (e.g., pedofilia) permis? Există orice fel de limite în cee ace privește formele acceptabile de sado-masochism sau de fetișism? În timp ce unii teoreticieni queer nu acceptă, în mod explicit, pedofilia, este o întrebare deschisă dacă teoria deține sau nu resursele pentru a sprijini o astfel de distincție.

Așadar, în limbajul și în filosofia Queer este subminată orice distincție între normal și anormal. Deoarece este atacată chiar esențializarea si naturalizarea comportamentului uman/sexual. Și, dacă o pornești pe această pantă, nu mai ai cum sa stabilești granițe si distincții decât în mod artificial și pe termen scurt. Astfel, odată deschis frontul contestării naturii umane și a normelor derivate aplicate asupra relațiilor sexuale, limitele re-puse vor fi întotdeauna artificiale, construite, fluide, așadar vor fi, în fapt, limite ideologice și politice. Ceea ce e chiar mai nociv decât ipotetica legalizare a pedofiliei, deoarece elimină definitiv orice fel de reper comun cu privire la ce este și ce nu este permis.

Și astfel ajungem de unde am plecat, adică înapoi în Rusia – de data aceasta, la Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul e permis.”

 

Cum arată, în fapt, omul nou?

Întrebările de mai sus rămân deschise. Nu este vorba, așadar, doar despre căsătorie, legalizarea adopțiilor pentru persoanele de același sex, a parteneriatelor civile în trei sau mai mulți parteneri, și chiar despre distrugerea căsătoriei ca obiectiv asumat, în cazul ideologiei care animă grupările LGBTQ. Nu este vorba doar despre familie, și nu este vorba despre niște privilegii reclamate sub formă de drepturi, ci este vorba despre o viziune asupra lumii. Este vorba despre construirea unei lumi noi – și a unui om nou, în prelungirea tuturor punctelor de mai sus. Existența nu mai este guvernată de nici un principiu, cu excepția celui al subiectivismului absolut.Anarhia și lipsa de responsabilitate sunt implicite. Viața în cetate, la fel ca viața individului încetează să se mai supună rațiunii și normelor morale iudeo-creștine și, în final, însuși ontologicul este alterat. Ceea ce era numit cândva viciu sau comportament aberant sau patimă sau dependență acum este ridicat la rang de virtute și de obiectiv care trebuie urmărit de către toți oamenii. Învățat să-și urmeze toate pulsiunile, să-și aleagă identitățile și orientările sexuale precum ai alege programele TV, omul nou este modelabil, fluid, dependent de patimile sale. Aflat în perpetuă revoltă, omul nou este, în fapt, infinit maleabil și obedient.

I-am auzit pe progresiști spunând, iar și iar, că susținătorii valorilor familiei, ai demnității și ai libertății umane reprezintă „ultraconservatori” și chiar „extremiști de dreapta”. Mă întreb – cunosc oare acești progresiști și activiști de ocazie limbajul și filosofia revoluției sexuale pe care o susțin, originile și finalitatea acesteia, maniera în care influențează ea limbajul politic și pe cel comun, transformându-se în practici de acaparare a puterii? Sau poate că majoritatea progresiștilor nu știu și nu s-au obosit să cunoască, în fapt, ce susțin? Se pare că tot ce știu mulți dintre ei este că aceia care apără valorile familiei sunt niște „ultraconservatori” care vor să le fure „dreptul” la revoluția sexuală.

http://www.culturavietii.ro

Tags : gaylespienelgbtqpedofiliesex

Leave a Response