close
Cronică

Ultimul incurabil

Acum știu ceea ce îți ia o viață întreagă să descoperi. Știu cum s-a terminat totul.

Philip ROTH

Stau într-o cameră de hotel din Chambéry, unde m-am ascuns de scriitori și editori, și recitesc e-mailul primit de la Ovidiu Șimonca, al cărui subiect este „Te rog, te rog, te rog“ și al cărui corp nu conține decît următoarele cuvinte: „scrie-mi 4.500-5.000 de semne de­spre Philip Roth“. De la moartea lui Roth au trecut deja cîteva zile bune și, pe lîngă faptul că lumea nu s-a oprit în loc, soarele nu s-a ascuns definitiv într-un lințoliu de nori, iar viața, în cele mai vane aspecte ale ei, își continuă mersul, eu personal nu mi-am revenit. Dacă nu ar fi acel subiect al e-mailului, probabil că m-aș ține tare: mi-am jurat ca despre Roth să nu scriu nimic, cel puțin nu acum, imediat. Ce aș putea spune, astfel încît să evit clișeele? Că a murit un „gigant“ al literaturii americane? Că merita Premiul Nobel? Că literatura rămîne mai săracă? Oricare dintre variantele de mai sus ar putea fi o remarcă sarcastică în gura unui personaj al lui Roth. Iarăși, nu aș vrea ca acest text să se transforme într-unul bumerang, care să trimită la autorul lui mai mult decît la subiect.

Singura variantă de lucru care-mi rămîne la dispoziție este să merg printre cuvintele lui Roth, fără a uita nici o clipă privirea pătrunzătoare („arzătoare“ ar fi un cuvînt mai bun), agresivă ca a unui boxer care încearcă să-și intimideze adversarul înaintea meciului: dacă reușești să păstrezi în minte privirea asta, poate ai șansa (oricît de firavă) de a nu scrie niște enormități dulcege.

Într-una dintre ultimele sale intervenții publice, discursul ținut la Newark Museum pe data de 19 martie 2013, unde a avut loc aniversarea împlinirii a 80 de ani de viață, Roth apelează la personajul lui preferat (și al meu, de altfel), Mickey Sabbath, pe care-l numește „un personaj refractar“. Refractar la vindecare, adaugă, și asta e sintagma care cred eu că-l definește cel mai bine pe Roth însuși: un scriitor refractar la diversele vindecări oferite de lume. E o neliniște în proza lui Roth care vine din acest refuz violent al „vindecării“: refuză tot ce i se oferă, dacă această ofrandă nu reușește să treacă de instanța supremă a propriei gîndiri. Roth, asemenea personajului său, Mickey Sabbath, a fost un om nemanipulabil. S-a vorbit enorm despre Roth‑rebelul, despre evreul plin de „self-hatred“, despre scriitorul caustic care se încăpățînează să scormonească sub suprafața liniștită a apei care e lumea (cam ca un duh nemulțumit de apele peste care se preumblă și care, în loc să purceadă la crearea lumii, s‑ar avînta pe sub aceste ape și ar încerca din răsputeri să vadă „de ce“ sînt apele astea pus­tii așa cum sînt).

Interminabilul meci de box al lui Roth cu lumea, început încă de la debutul său literar din 1959, cu La revedere, Columbus, s-a transformat de-a lungul anilor într-o luptă cu propria umbră. Roth e unul dintre puținii scriitori care și-a înfrînt toți adversarii, de la rabinii care i-au condamnat geniala povestire Convertirea evreilor, și pînă la Michiko Kakutani, cea care a îndrăznit la un moment dat să urce în ring pentru a se trezi imediat trîntită la podea de propria variantă caricaturizată. Ultimele lui cărți, tolstoiene fără misticism, esențializate și dure ca niște haikuuri, se ocupă exclusiv de ultimul mare subiect din viața unui scriitor, cel pentru care s-a pregătit cîteva decenii: moartea. Între aceste două borne se află cîteva zeci de cărți care, împreună, alcătuiesc o foarte alambicată hartă a neliniștii și a lucidității. Philip Roth a scris Marele Roman American. De mai multe ori. Așa cum a făcut-o și Saul Bellow, așa cum a făcut-o și John Updike.

Odată cu Roth dispare o generație de prozatori americani care a încercat să întoarcă roata prozei de după Al Doilea Război Mondial spre un realism social deosebit atît de cel „dirty“ (al unor Cheever & Carver), cît și de produsele clișeizante ale școlilor de creative writing. Saul Bellow, Philip Roth și John Updike sînt, probabil, ultimii creatori de personaje „titanice“ din literatura lumii: Humboldt, Sabbath și Rabbit au schimbat fața literaturii americane (din nou, clișeu!) așa cum personajele unor prozatori extrem de talentați din generații mai recente nu au reușit și nici vor reuși s-o facă. Pentru că nici nu-și propun: sînt dispuși la vindecare (ca excepție notabilă l-aș menționa pe John Self, personajul lui Martin Amis din Banii). Era o energie fantastică/bolnavă în cărțile acestor mari-bărbați-albi-acum-morți, o energie titanică dată chiar de năzuințele lor „inumane“: ca să-i dau iarăși cuvîntul lui Roth, în proza lor a existat o pasiune pentru specificitate, pentru „materialitatea hipnotică a lumii“, care e tipică literaturii americane autentice încă de la Melville sau Mark Twain.

Cînd Philip Roth a declarat că a terminat‑o cu literatura, l-am crezut. Oricine ar fi spus asta în locul lui, l-aș fi privit cu neîncredere și cu zîmbetul rezervat unui „bullshitter“. Dar nu pe Roth: la Roth, abandonarea scrisului a avut aceeași încărcătură autoironică și demențial de serioasă ca declarația lui De Gaulle despre lăsatul de fumat –  „Mareșalul a hotărît să nu mai fumeze“. Pentru că, la Roth, asta a fost, în fond, ultima mare bătălie, ultimul schimb de pumni – a învins, în cele din urmă, chiar literatura. Cum spunea chiar el, în același speech: „Am terminat cu toate astea. Am descris ultima mea aruncare de suliță și ultimul meu clasor de timbre și ultima mea fabrică de mănuși și ultimul meu magazin de bijuterii și ultimul sîn și ultima mea măcelărie și ultima mea criză familială și ultima mea trădare ireconciliabilă și ultima tumoare pe creier care l-a ucis pe tatăl meu“. Good bye to all that, ca să folosesc titlul autobiografiei lui Robert Graves.

Moartea lui Philip Roth are încărcătura unei tragedii antice, chiar înaintea eliberării ei, tocmai pentru că cel care trece dincolo e genul de erou care nu se va liniști nici acolo, un erou din familia marilor rebeli mitologici, de la Prometeu la Loki. Undeva, orișiunde, Roth își împarte acum pumni cu Cineva. Și nu este foarte limpede cine va cîștiga. Cert este că, fără a pune aici niciun accent escatologic/plîn­găcios, zilele trecute a murit literatura, cea pe care o știam.

Tags : Philip ROTH

Leave a Response