close
Șerbetul de sâmbătă după-amiază

Ultimul posibil scenariu al lui Woody Allen

O urmăream de mult. Umilă, supusă mi s-a părut, dar adevărată.
O vedeam mereu, acolo la magazinul unde era vânzătoare, câtă delicateţe, câtă tandreţe, câtă sinceritate.Doamne, ce bine mă simţeam privind-o. Am şi intrat de câteva ori şi-am privit-o. Se uita absent cu un zâmbet feciorelnic şi trist. Eu, aşa, uşor pedant, o întrebam despre vreme şi ea mă lua drept meteorologul de serviciu. Într-una din zile mă încolţeşte cu privirea ei de minoră felină şi eu m-am considerat obligat să o abordez pe o temă deja verificată, care prindea mult la inteligenţa ei, peste medie:
– Vedeţi, acuma nu plouă! i-am spus, uitându-mă uşor ruşinat la rochia ei de un roşu năucitor.
– Ce bine ştiţi dumneavoastră, îmi răspunse c-un zâmbet uşor. Şi aşa s-a terminat întâlnirea noastră din acea zi. Şi aşa se cam terminau toate. Bântuite de ploaie sau soare, după potriveală. În altă zi, aia de care mă tot învârt să vă povestesc, să vedeţi ce s-a întâmplat. Puteţi după acum să vă faceţi o cruce mare la ce grozăvii aveţi să asistaţi. Haideţi să vedeţi. Ploua formidabil şi ea era un pic speriată de tunetele de afară. Am încercat să o liniştesc în stilul meu propriu, care nu dă greş la femei. Logic şi ferm i-am spus:

– Nu vă gândiţi, aici nu vă prinde tunetul. În primul rând, sunteţi cu mine.
– Câtă dreptate aveţi, mi-a răspuns căutând un surâs în poşetă.
– Lucraţi des aici ? am îndrăznit nebun după o discuţie elevată şi sinceră.
– Eh! Toată ziua de vreo trei ani, îmi răspunde glasul de clopoţel.
– Aha!, mă împăunez eu, şi seara? De parcă nu ştiam, da’ numa’ de-al dracu’ să vadă că şi eu fac conexiuni. Nu-s un pârlit.
– Ah! Nu! Seara mă duc acasă, stau la două străzi mai încolo.
– Ce bine! Nu staţi departe.
– Nu, dar mie mi-e frică! Vai, ce fricoasă sunt…
– Dumneavoastră, vai, de ce să vă fie frică?!…
– Ştiţi domnule, pe stradă sunt oameni. Nu-i cunoşti pe toţi.
– De ce nu faceţi cunoştinţă? mă dau eu zmeu, ca să simtă totuşi că am în mine şi vorbe de glumă, cu sare şi piper. Apoi imediat ca s-o împac îi transmit cuceritor, cu glas de soprană ieşită la pensie după o răceală a coardelor :
– Lăsaţi-mă să vă conduc acasă!
– Vai! se codi ea. Se poate? Pe ploaia asta? Vă încumetaţi ?
– Sigur că da!
Zglobie cum n-o mai văzusem se apropie şi mă pupă pe obraz.
– Sunteţi atât de curajos!
– Eh! Domnişoară să nu exagerăm. E doar o ploaie.
– Da, dar…Gata, sunt gata imediat. A închis magazinul şi îmbrăţişaţi de aceeaşi ploaie şi acoperiţi de aceeaşi umbrelă am pornit năvalnic către casa ei.
Ajunşi acolo mă roagă să stau pe singurul fotoliu din cameră şi-mi spune cu tandreţe:
– Daţi-vă jos hainele, sunt ude.
– Bine, dar…?
– Eh, nu-i nimic, le dau şi eu jos imediat.
– Dumneavoastră? îmi ieşiră ochii din orbite.
În câteva clipe a rămas în fundul gol arătându-mi dintr-o dată ceea ce voiam să văd pe fragmente. În sfârşit, acum şi eu curajos, m-am dezbrăcat şi-am îmbrăţişat-o cu poftă. Ne-am sărutat un timp, cât o parcurgere. Am sărutat-o pe sâni şi-am apropiat-o de pat. Ne-am urcat în patul desfăcut şi neorânduit şi-am început să ne căutăm omuleţii cu limbile noastre care mai de care mai lungi şi mai sprintene şi cu trupurile goale încântate de taina întâlnirii noastre ne tot căutam. Tot frecându-ne unul de celălalt şi simţindu-mi, vorba unui politician, erecţia nesimţită a început să-i dea binecuvântarea sărutând-o cu o pasiune demnă de o altă cauză. Da’ în sfârşit, eu mi-am atins scopul şi stăteam mulţumit în poziţia aceea şi mă gândeam ce înseamnă străduinţa şi unde duce ea şi ce înseamnă să nu te laşi. Ete-te, asta înseamnă. Să stai ca nababul, fără multe dureri de cap. Deodată o aud plângând. Aşa nitam-nisam.

– Doamne-i zic, ce s-a întâmplat?

Fără să lase mădularul din gură cu glas strepezit şi-necat, plângea, ronţăia şi punea întrebări existenţiale:

– Aoleu, unde-i viaţa mea că nenorocitul ăla mă bătea mereu şi tot timpul mă scuipa. Aoleu! Aoleu! Şi se tot bătea cu penisul peste faţă, într-un chin şi-o zbatere numai de ea ştiute.
Când am văzut-o cu obrajii ăia încărcaţi de lacrimi, bătuţi de mădularul meu pe care şi-l administra singură pe post şi de obiect sexual şi de obiect coercitiv, privind-o cu câtă îndârjire se aruncă asupra lui, făcând ca toate cele cuvenite să nu lipsească şi când o auzeam plângând cu disperare după o viaţă nefericită, am început şi eu ca prostu’ să mă gândesc la toate ale mele şi mai ales la neîmpliniri şi ce credeţi, m-au apucat şi pe mine bocetele.
Ea îşi făcea treaba plângând, eu îmi boceam trecutul, prezentul şi viitorul. Se auzeau numai ofuri şi suspine. Dacă ar fi intrat cineva pe uşă ar fi fost sigur cuprins de jale şi lăsând la o parte sentimentul erotic care era evident în manifestarea noastră, l-ar fi apucat şi pe săracul om aducerile aminte şi sigur am fi bocit toţi trei până la final. Eu când suspinam din tot trupul îi cream o stare de bine pentru care îmi mulţumea cu încă o porţie serioasă de lacrimi cu care udase tot locul unde stăteam de credeai că au intervenit pompierii într-un caz de vătămare. Ne boceam amândoi cu tremolouri şi ne gândeam ce bine ne este că suntem împreună. Cel puţin, aşa credeam. Şi întradevăr ne era bine. Ea continua să nu lase nimic neexploatat şi neexplorat şi când într-un hohot năvalnic n-am mai putut ţine pentru mine lichidul aferent creării soldatului presupus mi-a mulţumit cu ochii înlăcrimaţi de viitoare speranţe. Of, viaţa mea!!!… Mi-a sărutat tandru, cu respectul cuvenit, ouăle înroşite de lacrimile ei cerându-le să fie mereu încărcate ca în acea după-amiază, apoi şi-a şters lacrimile şi a început să cânte un Bocet în care eu trebuia să părăsesc neîntârziat locuinţa căci avea peste puţin timp să vină cel care o făcuse să plângă, atât de excitant şi de violent, soţul ei despre care,cred, ca o măsură de prevedere, ea nu-mi spusese nimic. Ştergându-mi şi eu lacrimile rămase de la concert am încercat totuşi, să-i zic:
– Nu se face!
– Nu se face-n pizda mă-tii, du-te mai repede că vine ăla şi te sparge! Şi, gata, nu mă fute la creier! Sentimentalule…

Dan Minoiu – Pastile de Cap – Editura L.V.S. Crepuscul 2012

Tags : editura crepusculeroticerotismpastile de capUltimul posibil scenariu al lui Woody Allen

Leave a Response