close
Editorial

Un băiat de nota zece: Severică

Îmi amintesc din când în când, cu plăcere, de un băiat din Sinaia al cărui nume nu cred că l-am ştiut vreodată, dar pe care îl strigam Severică. Era mai mare ca mine cu câţiva ani – la un moment dat, eu eram printr-a zecea şi el deja se angajase – lucra la Ocolul Silvic. Când ne-am cunoscut, eu locuiam pe strada Pompieri şi el undeva spre Gura Pădurii. Ne întâlneam în staţia de autobuz şi mergeam împreună către centru. De multe ori, când mă întorceam acasă pedestru, se întâmpla să apară şi el, aşa că mergeam împreună şi discutam câte-n luna şi-n stele. Două lucruri pe care nu le-am uitat niciodată mi-a spus Severică. Primul, atunci când mi-a povestit un episod destul de trist din viaţa lui de elev  – cred că era vorba de faptul că un profesor îl tratase ca pe un om de nimic, îl jignise, nu reţin exact şi nici n-are prea mare importanță. „Să mi se-ntâmple asta tocmai mie, care sunt buricul pământului…” mi-a zis el cu amărăciune. Era o amărăciune simulată, desigur – în momentele alea Severică exprima o filosofie de viaţă sub aparenţa unei glume care te îndemna, desigur, la meditaţie.
A doua rostire memorabilă a lui Severică a apărut într-o zi în care, mergând noi către casă, am văzut o domnişoară incredibil de sexy. La vremea aia. domnişoarele sexy purtau minijup şi bluze decoltate şi călcau pe tocuri de un metru (sau doi, nu mai ştiu exact). Ei bine, acea domnişoară era, fără doar şi poate, perfectă, aşa încât am rămas amândoi fără grai o vreme, privind-o. După ce a trecut, Severică mi-a zis: „Băi, tu ştii la ce mă gândesc eu când văd câte una din astea la care clar nu am cum să ajung vreodată? Mă gândesc (şi aici iertată să-mi fie exprimarea, dar aşa a zis Severică), mă gândesc că şi ea se cacă”. Era felul lui de a rezolva lucrurile, dărâmând idolii, băgându-ne pe toţi, cu ajutorul fiziologiei, în aceeaşi oală mare, unde nimeni nu era mai presus de altul. Urmând gândul lui Severică, într-adevăr, domnişoara aceea supersexy mi-a apărut şi mie a nu fi altceva decât o femeie şi nu o zeiţă coborâtă direct din Olimp.
Au trecut anii şi Severică s-a angajat, cum spuneam, la Ocolul Silvic. Într-o dimineaţă, stăteam în staţia de autobuz şi mă uitam în depărtare, unde drumul făcea o curbă ascunzând maşinile. De acolo venea autobuzul – când îl vedeam, trăgeam cu sete ultimele fumuri de Carpaţi, aruncam chiştocul şi îl striveam cu vârful pantofului. Maşinile erau puţine pe atunci, aşa că mă uitam la fiecare în parte cum se apropie şi cum trece pe lângă mine. În dimineaţa aia, înainte să vină autobuzul, din curbă a apărut o maşină care, pe măsură ce se apropia, s-a dovedit a fi un Trabant. M-am uitat la el cum vine şi, brusc, l-am văzut pe Severică în dreapta şoferului, îmbrăcat în costum de pădurar, masiv, părând că a fost înghesuit acolo cu forţa, făcându-mi cu mâna şi zâmbind cu bucurie nedisimulată. Asta e ultima imagine pe care am păstrat-o cu Severică. Nu ştiu ce va fi făcut mai târziu, dar cred că a plecat din Sinaia. Un băiat de nota zece.
Raul Baz
Tags : editorialopnii

Leave a Response