close
Personalități

Valentin Iacob, POETUL LA STALINGRAD – poeme și proze

Plajă la Stalingrad

  PE LA BIG BANG FĂRĂ UN SFERT

Singur în grădina Hesperidelor. Aici, moartea miroase a dedulcire,

a rozmarin,

a vulpi gingaș flămânzite la sân.

Peste tot adulmecă opricincii, câinii ăia în haite, cu petlițe bizare

(păsări de ceară, zăngănitoare).

Tu stai și aștepți. Alături, Regina din Saba, ucigașă,

renovată niţel,

mai adie-o duhoare,

un malaxor de stafii,

licitate de tine şi cu care te-mbii

Când nici spaimă și nici menestrel,

Înger la masa tăcerii, angajat în acord

în grădina ta zombie, în grădina-fiord

mai atingi o diluare

constantă-ntr-un fel…

Pe zidul grădinii, o mână a pictat o Apocalipsă și hazlie și cruntă: forme deviate, apariții amalgamate… ochi mari, suferinzi;

le privești lung: tot nu te recunoști în pozele astea haioase și nevrotice, făcute demult…

Ora exactă vine iar. Opricincii, Regina, merele daurite își încep valsul

– pas mărunt, pas bătut, pas scindat –

explodează toți deodată din zidul grădinii Hesperidelor:

un asalt imparabil în culori de must şi de mir,

o grijanie biruitoare,

festin de păsări de ceară, zăngănitoare

a început să mestece Lumea și o scufundă…

Lumea care tresare în somn la spovedania asta silită… periodic uitată, reamintită,

și adoarme la loc – un chit uriaș, împietrit

cândva într-un vis născut

pe la Big Bang fără un sfert…

   BASM MAHMUR

Toate astea s-au petrecut pe o căutare mereu amânată. Imaginea e totdeauna incompletă, ca sunetul unei romanțe dezbinate: înduioșări unitare… răsărituri de-octave cântate pe o vioară de ceață.

Și degeaba mă mai gândesc azi la el. Făt Frumos are icniri de cățel,

Carnea lui de hârtie e mâncată de inventare,

Și nici el nu mai crede în basme,

nu mai știe exact dacă e vechi sau doar a murit

în luptă dreaptă ucis, cu Zmeul vid.

Până și basmul e mahmur; seva i s-a scurs pe mâinile mele, cu un sunet impur, la un concert cu Feți Frumoși.

Și nici nu pot zice că n-a fost spectaculos concertul ăla.

Reflectoare de flori se stingeau în culori, și de pe scenă,

din ochii Feților Frumoși explodau păsări, albatroși mai cu seamă… albatroși cu clonți de rubin care-au zburat prin aburul sălii – desăvârșindu-mi și mie, pielea și-aripile…

Și mai erau și statuile alea ale mele, cam multe și ele, apărute de-aiurea; poate că Feții de pe scenă să și le fi scos cu o schemă  de-a lor fixă,  din jobene.

Statuile care s-au plimbat printre bănci, cu chipul meu mutilat de fericire tipărit pe fiecare dintre spectatori –

chipul meu de  Făt Frumos cu venele împrăştiate pe strapontine…

chipul cu icniri de cățel

ahtiat după răsărituri de-octave

și mahmur de muntele vid…      

                                        POETUL LA STALINGRAD

 

Bubuitul tunurilor ne-a înconjurat.

Eu încă exist… Fac greva morţii,

alături de camarazii mei germani,

 și ai bunicului meu,

înslinoşit pe chip cu un zaţ imparabil

de amintiri…

Exist, mă petrec mai departe prin Stalingradul ăsta încuiat în moarte și pulverizat prin Cosmos

Un  Stalingrad rătăcit în poeme totdeauna ratate,

Stalingradul cu Volga explodând din coșmare continui,

Explodând împreună cu sângele liniştitor și gros, înghețat pe mânile și pe uniformele soldaților  – albite ca niște prapuri,

aneantizate deodată cu carnea și cu oasele lor prin tranșeele lichefiate

și împietrite pe veci: stalactite ale ororii… ale dezintegrării…

De-acum timpul nostru s-a scurtat. Uruitul infernal al tancurilor se apropie.

Sau poate-i doar iubita care s-a trezit și își clamează lingoarea și semnul ratării

care-i tot dau târcoale, flămânde ca niște fiare bătrâne cu colții și tiarele debălăsate

prin tranșeele înghețate… ridicate până  la cer…

*

Mult mai târziu, când şi când, tatăl meu se mai oţăra: „Futu-i în cur pe mă-sa de nemţi că s-au dus peste ruşi şi i-au adus peste noi! Nemţii m-au nenorocit pe mine, nemţii şi ruşii, fire-ar mama lor a dracu’!”.

Și dădea cu portofelul de pământ, circăreşte, dacă i se părea lui că nu mai sunt destui bani. Iar asta se întâmpla mai ales în concediu şi mai totdeauna la Sinaia, pe la începutul anilor ’60. La Sinaia unde ne ducea să stăm toţi trei, el, eu şi mama, în mansarda din „Vila Nelly” a lui tanti Nelly născută Pachmann, mătuşa sau cam aşa ceva din partea mamaiei Iacob, mătuşa din lanţul ăla de rude cu nume exotice, cam toate nemțești și ele, deși erau din ramura noastră cehească: Chapek, Franz, Ahile.

– Şi turcii, tăticu’! – plusam și eu, investeam la bursa noastră de tabieturi. Iar tata o prinsese din zbor. Așa că ori de câte ori, adică rar, îşi începea ritualul-scenetă cu trântitul de portofel, o lua în ordine: „Futu-le muma’-n cur de turci că ei m-au nenorocit, turcii şi nemţii şi ruşii!”

*

Pe urmă, când l-am găsit (era de un 1 martie ’90 cu soare şi cald), atârna în ştreang… În casa din Bucureşti, de la şosea, casa cu cireşul meu pus de bunicul, cireşul vechi şi înalt cât casa cu două etaje, cireşul meu uituc.

Și folosise, poate nu întâmplător, cureaua de „străjer” a mamei, cureaua, unul din nenumăratele mele obiecte vechi, magice cu care mă jucam când eram copil. Tatăl meu atârnând! Se legase de ţeava de gaz din dormitor…

Iar ăsta fusese doar ultimul din haita mea de monştri.

Monștrii născuți sub șenile, la Stalingrad.

Așteptându-mă răbdători, peste ani…

*

Dar tot în acei ani blânzi, de la începutul vieții mele de la Sinaia, unchiul Ahile, fiul lui tanti Nelly Pachmann, îmi povestea serile, cum el luptase la Stalingrad și cum scăpase de-acolo, din capcana aia nețărmurită, a morții.

Unchiul Ahile era ofițer al armatei române și în mod bizar, nu le spusese camarazilor nemți că el vorbea germana la perfecție, din familie. La fel cum o știa și străbunica mea, maica-mare cehoaica. Iar ea, la fel ca unchiul Ahile mai devreme pe Frontul de Răsărit, refuzase după 1944 să mai vorbească o boabă nemțește în casă… Doar pe tata, singurul ei nepot, îl mai ajutase maica-mare, în secret, să-și perfecționeze nemțeasca. De-ajunsese tata, inginerul de elită, să fie trimis  de statul român, în tot spațiul german al lumii, după asta.

Pe când la Stalingrad, tocmai muțenia asta nemțească îl salvase pe unchiul Ahile și compania lui de soldați. Căci într-o noapte, el i-a auzit pe ofițerii germani cum șopteau între ei să abandoneze a doua zi poziția și pe români. Să plece, să se strecoare prin ceață și chiciură prin cleștele și printre tancurile rusești, cu soldații nemți în camioanele lor, rupându-se de ai noștri cu orice preț, fie și prin foc. Așa că a doua zi, unchiul Ahile și compania lui hărtănită de 45 de zile de asediu fără răgaz, au încercat mai întâi să-i oprească pe nemți, să-i ia și pe ei în camioane. Atunci a început măcelul. Românii și germanii s-au lichidat între ei, cu ferocitate. Până la ultimul glonț și până la ultima grenadă. Și ai noștri au scăpat vii, pe-un morman de cadavre nemțești și române. După care, conduși de unchiul Ahile, s-au târât zile în șir și-au ieșit din încercuirea morții, rusească.

Și abia când a murit Ahile Petrescu, matematicianul și profesorul de la Facultatea de construcții din București, am mai aflat ceva. Era mult după 1990, când era voie. Atunci, unchiul meu a fost îngropat cu Crucea de Fier pe piept.

*

De-acum haitele tancurilor sunt tot mai aproape. Vin peste noi zornăind asurzitor din șenile. Și de sub șenilele lor, zâmbește Apocalipsa.

La un Poker gigantic, jucată. La Stalingrad, la Pokerul lumilor, înghețat.

Pokerul jucat în orb, care cu bunic, care cu tații uitați acolo departe,

Pokerul pe care îl mai jucăm și azi, cu toții…

*

Poate că toate astea chiar le scriu în direct.

Printr-o legătură empatică cu Dumnezeu.

Ori numai cu un eu ciung de-al meu, poate…

Oricum, Pokerul negru mă umbrește și pe mine cu tiara-i debălăsată… Mă pipăie… îmi încearcă oasele și umerii înfiorător de volatili.

Tiara cu cili, definindu-mă:

eu, o palmă trimisă pe sărite, din genă în genă,

casierul de serviciu al strămoşilor mei,

întorcând obrazul întruna… în picioare, în genunchi și în corzi, într-un război al Lumilor, personal…

*

Acum, între tancuri, la limita no man’s land-ul fluid pe care rușii îl sparg și-l împing, îl sparg și-l împing fără odihnă, prin viforniță – iubita s-a apucat să picteze.

De sub pensula ei, ca un psalm,

Cotul Donului explodează în miliarde de cuante de sânge!

Un general neamț se oprește mirat să privească-un minut, ce face iubita acolo, la Școala aia de pictură și poezie de la Stalingrad, constituită ad hoc –

culori prin teroare,

versuri prin moarte și sugrumare…

Din spatele generalului, câțiva panzer grenadiri se uită și ei mirați, sub grenade, gloațe și obuze, la picturile iubitei,

Pe când pășesc cu grijă printre morții cu mitralierele înfipte direct în carne…

*

Generalul neamț ordonă acum rezistența până la capăt. Apoi, își începe impasibil ritualul. Cu un ultim efort, își saltă viscerele, încet, înspre…

Noi ce să facem? Ne scoatem și noi din ranițe, binișor, cu mâini înghețate, visele  noastre tumefiate… scurse în pământ la Stalingrad… Visele noastre atârnând și ele, de viscerele generalului neamț… Atârnând deodată cu zecile de divizii calcinate în capacana aia infinită – diviziile legate în fiare,

și-n pierdute poeme, legate…

 

Diviziile, deodată cu generalul dezvelindu-şi încet, într-o dimineaţă de psalmi asmuţiţi peste mare – tigvele, de sub mângâierea dintâi,

a Pokerului fără căpătâi…

*

Așa am venit și eu pe lume.

Născut prematur, cu mult înainte de-a fi.

Născut într-o dimineață calmă de ianuarie 1943. La Stalingrad.

Acolo născut și crescut. Un erete,

la Stalingrad stropit cu benzină,

fără odihnă ținându-și cu furie de-atunci în clonț, chibritul

nicicând, izbăvitor…

MARELE PRAGMATIC

Eu nu mă mai pot ivi: Apocalipsa lui Ioan s-a devastat.

Din punctul meu de vedere, a trăi

înseamnă un ceas cuplat la o seringă atomică.

A fi este difuzia mea siropoasă prin voaluri,

o haină de iarnă ca o însăilare de oboseli, semizeiască.

Cu pieleaarsă, nici nu ești așa de departe de moina aia de oase și radiu,

Viitura de coroane cu spini,

La care te-nchini…

Şi nici nu mai catacdiseşti, nu mai pridideşti să-ţi developezi nemuririle chiorâşe, uzate,

încropite dintr-o mixtură prea târziu, depistată:

o parte argint,

trei părţi sanctuare.

Aşteptarea diluată devine vocaţie, terţină…  înghiţită cu încăpăţânare

şi, cu observaţia că „eu ştiu că a trăi nu-i lucru greu, dar nici a trăi nu-i lucru mare”  –

dormi, Mary Anne, dormi, butucul ţi s-a pregătit!

Floarea Norocului va arunca peste tine o diversitate de valve,

de simple instituiri  –

exemplare dintr-o curăţie păscută în halte, cu  rest.

 

Intermezzo. Rondo

Stafiile și odăjdiile zilnice.

Alături, hohotele de spume și de invective sculptate.

Dispărem toți cu rost, convinşi sau din contră, atârnaţi de corzile unui pian.

Dispărem: situări la limită…

mângâieri bruscate.

Marcia funebre

Schitul zeilor îmbobociţi zilnic în Arimateea,

În apa Iordanului zilnic, udaţi.

Lângă ei, un tablou de efect: „Vizită itinerantă de la Psycho la Nike”;

Nicoară Potcovarul de fiasco-uri stă aşezat voiniceşte pe şalele tale, ca o funduliţă şi roz şi verde care se clatină, piere.

Mai apuci rolul de maestru la coadă la orgă și la organe,

Mai tremuri la veştile diluate de simpatii,

diluate cu creioul ăsta de fum anesteziind și cărând uciderea,

sosul de origine – binar, imaculat, asiduuu…

Mai apuci acumularea de vieţi, de secunde simplificante,

de tovarăşi şi tovărăşele – stereotipii ale melancoliei,

Ale dezavantajlui de a fi şi Zodiac, şi fantomă, de meserie.

Tu treci mai departe, treci hămăind… ciozvârtă suduitoare, cu urmele tale de zeu, încastrate,

răsărite din niște evanghelii letale.

*

Marele Pragmatic şi-a dat cu metafizică pe obraji –

cambronne-eră dizolvare de regii,

de suple abdicări, de pupături și temenele la Oglindă,

La Omul Negru fără saţiu,

Omul tău Negru de pluş scris iarna pe-ndeletela lumina revoluţiilor, palatelor, guberniilor,a crucilor subînchiriate – vii, ritmate,

Omul cu intenţii bune arătând drumul simplu spre mine,

spre conştienţă:

iad şifonat de Dumnezeire…

   PLAJĂ LA STALINGRAD

La Stalingrad, de Crăciunul lui 1942, curvele răsăreau direct din Volga, strecurate prin tapetul ăla infernal, nesfârșit de balalaică și vodkă și carne și moarte…

Răsăreau, pluteau pe ape, zdrențele, primadonele clorotice, înspinate – chemând divizie după divizie la Corul cel mare al arhanghelilor

care-și dădeau cu sâc și bâzdâc,

văzând de câte oase e rost în cercul ăla de fier și neant…

În vremea asta Lev Tolstoi, bărbosul, centrul înaintaş de la „Octombrie Roşu” – fabrica aia din mijlocul Stalingradului, numai praf și ruine,

pe care nemții se tot încăpățânau s-o atace

cu o disciplină sinucigașă, pusă la patru ace,

În vremea asta, Lev Tolstoi schimba întruna kalajnicoave pe samagonkă,

doar, doar o mai atinge o dată și el, chimirul fetiţelor Morgana

ce curgeau tânguios printre obuze… pe Volga și pe la Cotul Donulului liniștit,

de parcă lumea toată, arpegiu cu arpegiu, ar fi înnebunit!

Bătrânul Lev, în timp ce sărea brusc dintre ruine

pe vreo companie de soldați germani,

așa cum sărea el pe vremuri, pe țărănci, la moșie.

Ca apoi să-şi taie iar, mâna dreaptă şi s-o arunce cu furie în mijlocul luptelor de stradă, feroce, cu tancurile difuzând prin boxe, întretăiată de rafale, „Sonata Kreutzer”…

*

La Stalingrad, făceam toți plajă disciplinat, pe căprării:

morții cu morții, viii cu viii…

Noi, cei încă vii prinși în încercuire, ne strecuram printre morți, la lumina hipnotică a trasoarelor

ca să mai prindem vreo rază ultravioletă, de katiușă;

 

Noi cei vii, cu măști de zăpadă, bronzați de foame și ger

Și purtând la picioare Moartea, drept giuvaer.

 

Așa că tot morții se purtau cel mai onorabil,

Aliniați și cuminți, cu burțile-n sus, în zăpadă, la plajă… cu ochi de fier,

Mușcând din țărână și aplaudând fără gesturi, îngerii din cer…

Îngerii care plonjau strecurați printre schije, în Volga și-n Don,

Îngerii, de-a valma cu curvele alea-nspinate care continuau să le ceară obolul înainte clienților

Ca să-i treacă peste atât de încărcatele, de la o vreme, ape ale râurilor

Lethe și Acheron…

 

                              UN STALINGRAD DE CRISTAL

Ca un uragan a sărit peste mine himera albastră!

Himera aia din magazinul de porţelanuri a sărit să-mi sfâşie carnea şi somnul, a  tăbărât din vizuina-i de vise, în care

noapte de noapte, cu coama-n ţărână, îşi sapă galerii în iertare.

Ea, un Stalingrad de cristal,

himera cu zece degete de-absint şi mătase…

Şi de atunci, din trup au început să-mi sângereze iarăşi poeme: rane din rane, hrănite cu catapetezme şi strane;

au curs sălbăticite, pierzându-se ca un mir printre porţelanurile alea mici;

porţelanurile: percepţii dintr-un timp jugulat, nescontat –  un timp aruncat şi  câştigat la zarul Sorţii,

zarul cu muchii şi cu flori de Sevres…

  1.   Punctul de grație

                                                  CAPRICIU I

Apa strânsă în urma unui pantof…

Din părul tău curg monezi, eu le culeg și mă duc cu ele în oraș ca să-mi iau țigări

și-un litru de nebunie…

De atâta tăcere, rujul buzelor îți va pili dinții,

îți va mușca degetele și visele,

Și tu te vei cufunda într-un somn de femur,

din piele îți vor răsări flori,

o seră întreagă va răsări prin porii tăi pufoși și moi,

și oamenii vor sta la coadă ca să le cumpere…

 

Apoi tu îți vei abandona trupul,

de exemplu, într-un pian;

vei încerca astfel, să urci mai bine până la râuri,

unde, de altfel, tu nu vei ajunge niciodată.

 

Vor veni ploi, vor veni secete, vor veni simfonii,

apa strânsă în urma unui pantof…

                       

               Capriciu II. ARTA SOMNULUI

Gingașa hienă se tratează,

are chiar grație când desface din tine,

cel închis la rândul tău în pliscul

păsării care își poartă insula-n gheare,

strâns ca pe o pradă,

ca pe un altfel de artă a somnului…

 

PUNCTUL DE GRAȚIE

– menuet şi scherzo –

Iubito, poate-ar trebui să mă priveşti mai atentă

în timp ce un zeu turmentat se chinuie să mă scoată din pamblica pălăriei

– eu sunt andrinsantul necunoscut –

zeul turmentat mă votează disciplinat: carne pentru moarte

noi, în camera noastră cea cu piscină cu mare – cu Marea Neagră, cu vapoare, faruri, Luna şi uragane, încastrate în bazin, scări de inox cu trepte din asteroizi,

poate, în timp ce tu tot încerci să erupi – sabie de radare trasă în safir, la Damasc, sub umărul lui Neptun, sabie din schisme lactee

şi până la sâni, până la gură, până la idealuri

te stingi tu, în piscina noastră cea cu mare,

în „2 Mai”-ul nostru de sală,

iubire indoor,

te stingi,

dintr-o pamblică,

dintr-o înfiorare…

                                        FACEREA DOMNULUI ROBINSON

 

Ascuns într-o iesle de laseri și învelit bine de uterul unei teoreme,

domnul Robinson tot aşteaptă să se nască.

Când va veni pe el lume, vegheat de câteva miraje ce-or sufla peste el să îl încălzească,

Domnul Robinson va avea o căiță de aporii pe cap.

Deocamdată, Robinson nu e consistent.

Cum sunt toți pe aici, funcţii echivoce, fără de leac…

Aici, unde infinitul este o cutie de chibrituri lunecând alene, pe-o sfoară…

Și poate de-aia uită, Robinson, că el este fiul insomniei mele –

smuls într-o seară, cu cleștele dintr-o coastă de drac

a unei amintiri.

Uită, și și-a cam luat viața la purtare…

      INFINIT LUNECOS                                                                                                 

Fata secționată

pe care o vezi în fiecare dimineață udându-ți florile,

probabil cu sângele ei…

Și apoi undeva pe stradă, zâmbindu-ți frugal de la fereasta unui autobuz,

sau mai degrabă seara, privindu-te îngândurată

cu o balanță în mâni…

Capriciu V. ÎN ARENĂ

Ceva nu-i în regulă la pleiada asta de scărpinări cu anxietatea!

Ceva nu-i în regulă cu starurile astea care ronţăie magiun de safire,

sfintele astea mucenice cu circuit închis/deschis…

Le privești și cânți mai departe, preafericit supraviețuitor al destinului tău,

cânţi la un violoncel umplut cu fantome,

scoţând izuri de armonii…

Coarda si – haremul tău de sentimente şi de insomnii

– coarda sol, coarda si…

Tu, însuţi, şi taurul şi toreadorul cu spada spre tine ţintind, tu dansezi mai departe cu ochi sigilaţi –

un capriciu minor, când pe sol… când pe si… 

 

                    PRINŢUL DE CARBON ŞI ZÂNA DE NAFTALINĂ

Poate că Prinţul a atins-o, dar Zâna era de naftalină;

aşa că lui nu îi mai rămăseseră decât ridurile,

şi-un fel mai nu ştiu cum de a dezlâna lucrurile şi stafiile –

o geneză calmă, sfioasă… un soi de vivere pe de-a moaca…

Şi pe undeva asta îşi şi dorea, Prinţul: să fugă puricii de el

fiindcă atinsese o Zână de naftalină.

Capriciu VII. HAMLET

Tot mai sper să împart bucoavnele și paraii, pe la Edenul ăla dat în stambă,

Pentru care o mie de ani aș bate bucuros din poartă în poartă;

Anonim cerșetor cu căutătură de domn,

cu bucurie, crucificat

a ghiul… a somn.                              *

În vremea asta, tu treci aşa viu,

hărăzit cu-anasâna unui insectar de zâmbiri în derivă…

Treci încastrat în albul ochilor lor

care îți cenzurează duhul.

Ești o icoană nerevendicată.

Treci, mortule, pierdut între falăngile de sfinți cu ochi reci.

Mirul lor îți unge visele de prizonier pe vecie între moarte și cețuri,

la Elsinore…       

                                  III.

Orgie Expres

                                        DUMNEZEU SEXUAL

Prin şliţul descheiat al lui Dumnezeu – se iveşte soarele.

Bineînţeles, fiecare planetă cu rezervorul, cu steaua ei sexuală!

Şi Dumnezeu – tot cu atâtea phalusuri de raze.

Pentru că aşa se culcă Cel de Sus – prin Soare – cu Pământul.

Iar atunci când Dumnezeu face dragoste (tot aşa cum  făcută, nu născută, a fost Lumea) El îşi mişcă şoldurile cu muşchii din căi Lactee, îşi şfichiuie şi-şi cabrează Big-Bang-urile întărâtate, numai spume;

Mâinile pofticioase şi barba de antimaterie fumuioasă – ultravioletă,

Şi le plimbă prin Găuri Negre, pătimaşe, gemând, cu zemuri de protoni copţi, cu fotonii în erecţie captivi şi înveliţi în cearceafuri magnetice, duşi devălmăşiţi la spital, la “Utopia” – secţia terapie intensivă, aparate de potopuri şi alungări scoţiene din Paradis…

La volanul celebrului Său “Fiat lux!” cu motor neutrinic, roţi şi capotă din cupole aurite, implanturi de catedrale, cu fularu-I de comete şi odăjdii – lung, sinucigaş ca al Isadorei Duncan – Tatăl Atotputernic taie izomorf, fără să semnalizeze, preeria de Spaţii metrice, celeste…

Bea şi conduce. Bea Universuri întregi – seci, fără sifon,

şipuri verzi, înfundate cu timp vechi, şampanizat.

Puţin grizat, excitat, sărută Pământul, îl pătrunde – descheiat la şliţ, cu Soarele sculat…

Poate chiar acum ne sărută, ne frământă, ne pătrunde cu lumina-I – Dumnezeu… Cornul Abundenţei.

ORGIE EXPRES

Dacă vei fi cuminte (îi spunea mama copiliţei cu părul bălai) ai să ajungi cineva, vei putea să călătoreşti chiar şi cu Orgie Expres, și lumea va fi a ta.

Orgie Expres pleacă în fiecare zi din gara cu trei cruciaţi, impiegaţi

şi cu vânzătorii de ziare angajaţi pe pile: nepoţi de melancolii.

Controlorul îți va cere biletul (permisul special de orgie) eliberat în urma unui concurs dur de preselecţie –

cu Îngeri, caviar, confete, şmecherii.

Îngerii dau nota la albul ochilor şi la fantezii.

Și tot ei veghează ca Ana Karenina, veşnic picată la eliminatorii, să nu mişune prin preajmă atunci când Orgie Expres porneşte din gară.

Pentru fericiţii câştigători ai unui bilet de călătorie cu Orgie Expres, prin halte și porţi – hiperspaţiul poate începe!

Locurile sunt trase la sorţi. Și-n compartimente, pe specialităţi afine, orgiile se înalţă până la bolţi,

Iar în plasele de bagaje, colcăie semizeii

înconjuraţi de turme de antilopecu fente, pe gene…

Desigur, o orgie la clasa I, e altfel decât una din vagonul de poştă. Care nici el nu-i unul banal, că are ataşat un şir nesfârşit balade înhămate-ntre ele…

Și totuşi, o orgie la clasa I e mai altfel. Aici până și Parcele s-au adunat, Parcele clorotice, înspinate, lăfăidu-se pe canapelele catifelate, și abia suflă cum stau toate cu ochii închişi,

și cu Luna, în braţe…

Luna şi-un ciorchine de tapiri -de te miri

de unde atâta stricăciune pe lumea asta!

Că unul și-a trimis cu expresul Orgie, nevasta, în vreme ce el a rămas acasă, la votare. Şi de unde atâta chemare, şi-atâta salivă și spermă pe picioare

la, până mai ieri, nişte simpli supraveghetori ori supraveghetoare

de intuiţii renascentine,

cu aspersoare…

În vremea asta, Orgie Expres nu opreşte prin gări și nici n-are ţintă.

Trece strălucitor în noapte cu vagoanele-i Pullman în flăcări

La ale căror geamuri colcăie gheişele ca un fum gros, de Givency…

Și chiar alaltăieri, pe când trecea prin graficul unei funcţii Darboux (curba aia himeră pe care o poți desena, dar n-o poți atinge),

alaltăieri, aşadar, pe când Orgie Expres a trecut prin gara Scăieni, nici nu s-a zgâlţâit când a difuzat ca-ntr-un vis prin mărfarul de Budila;

Încât s-ar fi lăsat cu un viol în masă, te apuca şi mila,

când navetiştii staţionaţi prin gară pe sticle şi pe cărbuni

au sărit la tangente cu ochii nebuni!

Orgie Expres, prin urmare, n-are nici marşrută, nici patentul onoarei.

E doar o vrabie zărită arar de partizanii din munţii Carpaţi,

o vrabie de plasmă spre care deschid şi ei focul aiurea, trăgând cu mitraliera

în aburul Parcelor din vagoane,care zburdă-n picaj…

 

Nu, n-are ţintă Orgie Expres! Nu avem ţintă.

Noi toți, grafice de funcţii Darboux,

neimpozabile Şeherezade…

                                                  CAFELUȚA

Când eram prunc, mama m-a înţărcat cu cantaridă.

Știa de la bunica, ea tot aşa îl dezvăţase pe tata de fumat la doi ani: ţuică cu cantaridă.

După aia, toată copilăria mea mama îmi dădea la micul dejun frank kaffe cu cantaridă, zicea că-mi dezvoltă personalitatea.

După care venea bunica: „Iar nu ţi-ai luat cantarida şi „Cavit”-ul de dimineaţă?”. Mă pocnea şi mă punea să repet. Nici nu crâcneam.

La grădiniţă, ajunsesem băieţelul cu coeficientul de inteligenţă cel mai ridicat; cantarida îmi mărise apetitul pentru matematică.

Eram răsfăţatul educatoarelor, şi ele au început să nască pe rând panglici, jobene, iepuraşi.

Se auzise şi la Comitetul de Partid din oraş.

Gazeta de perete era deja interzisă pentru fete.

În clasa întâi, mă îndrăgostisem de-un lămâi. O, rămâi, mă luau în braţe smochinii care prindeau cu mine rod, după legea salică, smochinii în călduri, „ca câinii”.

Poporul român cam prinsese şi el, de la bunica, figura cu cantarida.

Ciobanii o mulgeau direct de la oi; pepenii, sarmalele şi-un hram de strigoi, carnea, banchetele autobuzelor, totul era îmbibat de cantaridă, ne mai vorbind portretele Cârmaciului, stadioanele, mormântul lui Ştefan ori canioanele.

Femeile, până la una, erau un geamăt, o spumă pe bulevard, înspinate cu apă puţină, cu somoni de glicină tocaţi seara în pălămidă cu pesmet de cantaridă;

femeile noastre au dus fulgerător poporul român, din buric, dincolo de Atlantic, dincolo de NATO, un pic.

După ce numa’ dintr-o contră şi-o clipire de foale în cer făcuseră să cadă Cortina de Fier.

Stau acum pe mal de Shakespeare, înfipt, stau poleit și sleit cu slană de Dâmboviţa şi de decoraţii.

Bunica, mână de fier, a murit iar mama, indus-n TV, apatridă, socoate că mi-am mâncat mălaiul de cantaridă.

Stau, gem, un ciung Don Quijote cu zale de puf, călărind o omidă.

Femeile s-au mai liniştit şi ele, dorm rujate prin autobze, pe banchete.

Și nu mai rămâne gravidă nici Gazeta de perete.

Tu, karmă bună, cu coşuri, cocoşato, moţăi, moţăie şi poporul român, fără cantaridă-n sân de NATO.

Ah, unde-s femeile din neamul meu, unde-i bunica înveşmântată într-un colţ de vasilisc şi-adidaşi de aspidă?

Unde mi-e copilăria, unde, să tragă iar bunica, prin porţi de staniu, înainte, România?

Bunica, cu disciplina ei nemţească…

Unde-i cafeluţa mea cu frank kafee şi cantaridă?                              

ȘEHEREZADA

Atâtea mii de ani îi trebuiseră poveștii să m-atingă, încât cine știe câte bucăți din ea se vor fi scurs rupte pe drum, printre quasari…

Dar acum, năvălea în fiecare noapte…

îmi cotrobăia Îngerii cu aripi moi care-mi pluteau prin somn, pe covoarele lor zburătoare…

Ea se născuse într-o cetate cu ziduri de argint –  pretindea,

arginturi aburoase care-i lăsaseră pe litere și piele

ape și filigranuri

de întâmplări necitite, încă;

șoaptele unei nopți galactice,

totdeauna următoare…                    

 CEAUȘESCU PLETOS

Seară de vară într-o cafenea bucureșteană plină de artiști.

În cafeneaua vegheată de bustul unui mare Poet, câţiva scriitori aproape celebri, sporovăiesc cult, la o masă.

Deodată, în local intră Ceauşescu!…

Și nu știu cum se făcu, dar nici nu ne-a mirat prea mult, deși trecuseră ani buni după 1990 – și Ceaușescu era mort, copt de-a binelea!

Nu ne-am mirat și nici n-am reacționat vâzând duhul ăla viu.

Dar în local nu mai mișca nimeni.

Poate că ne paralizase pe toți și tupeul Cârmaciului. Să intre tocmai aici, în cafeneaua noastră.

Și mai și întinerise, de când murise, Ceaușescu! Arăta bine, și era îmbrăcat simplu, elegant, freş şi buzăţel, cu obrazul întins. Era chiar simpatic! Ca în pozele lui de revoluţionar și cizmar, tinerel.

În local s-a lăsat o tăcere rea. Şi-al naibii, Ceaușescu, a venit drept la masa noastră, a scriitorilor. Cunoştea o fată, o picto-ziaristo-balerină, pe-acolo. Relaxat, Ceauşescu ceru permisiunea să stea cu noi. Ceilalţi de la masă, până atunci vorbăreți, s-au întors cu spatele, ca la bâza. Și fata, nenorocita, îl invită pe Cârmaci, să ia loc.

Ceaușescu comandă coniac franţusesc, cafea şi-un desert fin. Întrebă chelnerul dacă primeşte dolari sau cărţi de credit; ruseşti, banca „Krepkaia”. Chelnerul aprobă dârdâind.

Și mai și purta purta plete, Ceaușescu…

– Mă dusesesem anii trecuți, la frizer, la colonelul Briantină – începu Cârmaciul calm, în timp ce-și scufunda șerpește ochii în decolteul zdrenței de poetă. Îl știți, Briantină ăla de alerga toată ziua pe la obâncul avionului meu prezidenţial, și mi-l ţineam împachetat și boţit sub plenare:

Măi, ce v-au mai crescut şi dvs. pletele, tovarăşe Secretar General!

Curând or să fie lungi cât farurile, mările or să ni le lumineze, Sponsorule de galaxii, de brazi şi de Lună reales. Ca nevastă-mea, proasta, de Tampax” – s-a apucat într-o zi să îmi turuie colonelul Briantină.

– M-a cam mirat ambiguitatea asta a colonelului, la concret a căpitanului în rezervă, cetăţean Briantină – continuă Ceaușescu mângâindu-și zâmbăreț cartea de credit Krepkaia, pe sub ochii noștri famelici.

– Ei, ce păcat că lumea toată n-o poţi trece în rezervă! Și n-o poţi indica. Nu-i poţi ţine discursuri Everestului ca să să te aplaude cu avalanşele. Dar oricum, văzuse el ceva, tovarășul colonel Briantină. Se apropia Congresul meu XIV, ăla magnific și fatal. Și pletele chiar începuseră să-mi crească.

Îmi ajunseseră până la şale, ca la starurile rock, capitaliste și putrede.

– Pionierii îmi dădeau mai departe, între timp, să mănânc cu lingura rația mea zilnică, de aplauze. Iar mamele lor mă sorbeau din ochi, cu retine de plumbi şi carâmbi. Dar toți, absolut toți, începuseră să-mi strige organizat, pe străzi, întreprinderi și plenare: „Rockeruleee! Tovarăşuleee!”.

– De-acu, nevastă-mea, proasta, ce minte pe ea! Se molipsise, Savanta,  de entuziasmul ăsta nou, tovărășesc și rock. Și începuse să poarte și ea mini și ciorapi lycra. Ba se mai dădea și cu ruj negru pe buze și la păsărică…

Cică să fie în ton cu  Cabinetul ei 1, pletos și  gângav.

Și toată firea, toată lumea din jur, a dansat ritmic pe cruci și pe lozinci, când am trecut cu alaiul nostru cu călăii şi câinii gradaţi… În duminica aia, a învierii. Duminica în care până şi patriarhul, taica, era să se dividă și să cadă de la amvon, când, în sfârşit, ne-a pus şaiba în degete, mie şi Leanei, în pleasna imperialismului!

Şi ce sete mi-a fost, ce sete și ce hartă de viduri mă încălzește!

Că degeaba mă tot aplaudau şi mucenicii lângă strunguri.

– Da’ ia stați așa, n-o auziți? Toaca aia de la biserica Fierii, din duminica învierii, dragi tovarăşi și poeți?

Și în seara aia, prin iarba din fața cafenelei vegheată de bustul unui mare Poet, chiar ni s-a părut că începuse să sune ceva… Vreun sunet de toacă sau poate de orgă, învelind în litania lui stranie chipul Poetui împietrit.

– Ştiţi – tresări ușor Cârmaciul – e o minciună! Eu n-am fost cizmar!

Potcoavă de voievozi, și tractor v-am fost, cu Fete Morgane în V, până la adânci bătrâneţi!

Iar Casa Republicii – e prostata mea tumefiată,

Semn uriaș de turmă crescută la convocator: centrare, cap şi moarte!

Dar avea dreptate colonelul Briantină, că nici nu știu de ce l-am mai degradat. Avea dreptate: pletele astea îmi cresc întruna, şuieră, paralizeză.

Pletele mele – ale voastre, pretini și poeți.

          Pletele – şerpii, oglinda şi piaptănul Gorgonei.

          Gorgona, pe dracu’! Gangster, cositorită, pătată cu grăsime!…

Tags : POETUL LA STALINGRADValentin Iacob

Leave a Response