close
Film

„Vârstele lunii” şi vârsta fără de ani a prieteniei

În toată graba vieţilor noastre care se agită către nu-prea-ştim-ce, uităm des, fără să ne îngrijorăm prea mult, care ne sunt punctele fixe; acele borne kilometrice de-a stânga şi de-a dreapta drumului cel sinuos, care ne poartă de grijă şi ne ţin în frâu alergarea bezmetică şi alertă. Cuvinte precum „prietenie”, „camaraderie”, „familie” se tocesc repede şi se răresc până când vocabularul nostru le asimilează ca arhaisme. Sentimentele pe care înţelesul lor şi numai al lor le tezaurizează ca pe mici colţuri de comori ne devin tot mai străine şi abia când punem pauză scrollării haotice prin imaginile care ne devin realitate, avem vreme să ne mirăm de frumuseţea lor. Dar cu toţii avem nevoie de acele puncte fixe. Chiar dacă nu prea le băgăm de seamă, ele sunt acolo pentru noi, indiferent cât de mult sau dacă le merităm. Pentru că suntem norocoşi toţi cei care contăm pentru cineva, toţi cei care suntem prietenii sau familia cuiva.

Spectacolul „Vârstele lunii” de Sam Shepard, în regia lui Toma Dănilă, de la Teatrul Unteatru, este una dintre acele întâlniri cu o stare specială de linişte, aşezare, timp răbdător şi prilej de pauză de la fuga noastră către nu-prea-ştim-ce. Doi prieteni de-o viaţă, bătrâni fără vârstă, într-un loc fără de spaţiu, într-un timp fără durată, îşi sunt punct fix unul celuilalt, îşi vorbesc fără cuvinte, se ascultă din priviri şi îşi poartă de grijă. Recitalurile celor doi protagonişti, Gelu Niţu (Ames) şi Constantin Cojocaru (Byron) sunt două demonstraţii actoriceşti de sensibilitate a forţei şi de relaţie scenică, în care ascultarea joacă rolul principal. Există spectacole în care imaginea cu efect „wow” îţi rămâne ca o fotogramă în memorie, există spectacole în care povestea te ia de mână şi te duce cu ea departe de realitatea imediată, dar există şi spectacole în care starea pe care o plantează în tine te însoţeşte câteva zile bune; la răstimpuri îţi aminteşti o replică, o privire, o tăcere şi atunci zgomotul alb care îţi ţine loc de fundal sonor înainte de culcare amuţeşte şi lasă loc unei căderi în adâncimile sufletului tău. Şi te întrebi cât poţi tu de sincer: ţie cât de frică îţi e de moarte, cât eşti de singur, câte vini ai, cât de prieten mai ştii să fii?

Un bărbat trecut prin a doua tinereţe îşi cheamă prietenul din celălalt capăt al ţării, în căutarea unui umăr pe care să îşi plângă vina de a-şi fi înşelat soţia. Simplu, banal, nimic mai firesc. Iar prietenul răspunde apelului din miez de noapte şi peste trei zile ascultă cu răbdare lamentările adolescentine ale încă-îndrăgostitului chinuit ca un Raskolnikov al dragostei. Discuţia curge într-un ritm dincolo de timp – din crâmpeie de amintiri, nostalgii, păreri de rău şi mirări se nasc  două dialoguri paralele: cel pe care îl auzim şi cel de dincolo de cuvinte – mai sonor şi mai sincer, pe care îl intuim încet-încet, până când aproape că ceea ce se spune se topeşte în dublul cel neauzit. Aceste două planuri ale dialogului sunt atât de bine strunite de cei doi actori, încât reuşita spectacolului le poartă semnăturile. Într-o atmosferă densă, dar fără o greutate apăsătoare ostentativă, din mici detalii casnice, se construieşte un univers întreg, două biografii răsucite ca într-un ADN comun numit Prietenie. Nu e nevoie de mai mult – câteva sticle de whisky, două plante mai mult moarte decât vii, un ventilator-martor şi un radio vechi. Şi ar mai fi şi Luna; cea bătrână de patru mii de milioane şase sute de ani, aşa cum „Scrie şi-n carte”. Luna care le veghează trecerea prin timp şi prin viaţă, aflată în prag de eclipsă. O atmosferă beckettiană, lejeră, însă, în care e loc şi pentru umor á la Woody Allen.

Gelu Niţu este cel care impune ritmul de jazz al spectacolului; un motor diesel care ştie când să schimbe vitezele pentru a face din călătorie o experienţă care să merite. Inteligenţa sa scenică îşi găseşte partitura perfectă, pe care o merita de mult; expresivitatea ascultării sale este palpabilă. Privirea lui este un al treilea personaj în scenă; ochii lui joacă fiecare reacţie a lumii de dincolo de cuvinte şi îi lasă pe cei din sală să ridice cortina de peste sufletul său. Cu o concentrare continuă şi cu o intensitate conţinută pe interior, construieşte un personaj paradoxal, undeva pe muchia dintre râsu’-plânsu’, pe care îl crezi, indiferent dacă îi accepţi sau nu motivele. Autenticitatea interpretării sale este unul dintre acele momente de „teatru de artă” – un actor care se ia în serios la modul cel mai serios şi reuşeşte să facă performanţă.

Constantin Cojocaru are atu-ul unei prezenţe scenice unicat; expresia figurii sale ca de plastilină pe care se imprimă semnele tuturor sentimentelor pe care le conţine şi volutele glasului său construiesc din mici detalii un personaj pe care nu ştii cum, când şi de ce îl îndrăgeşti. Răspunsurile vin sec şi cu efect maxim. Încremenirea sa din începutul spectacolului potenţează fiecare cuvânt pe care îl spune şi, cu cât este mai imobil, cu atât începi să înţelegi mai bine ce se ascunde în spatele ironiilor spuse cu subînţeles. Drama sa arde la temperaturi înalte şi îi simţi dogoarea. Cu o candoare aparte, tandreţea prin care îţi intră în suflet, acea linişte pe care o radiază în jurul lui, toate aceste sentimente căptuşite de un pluş moale, parcă te învelesc şi pe tine, în sală, în această plapumă de bunătate şi grijă. O interpretare ca de catifea care completează perfect strălucirile armurii partenerului său.

„Vârstele lunii” este un spectacol în care actorii fac spectacol – o întâlnire fericită cu o piesă care să le folosească la intensitate maximă atu-urile şi care să le ascută meşteşugul până când taie în carnea vie a sentimentelor spectatorilor. După o oră şi mai bine e imposibil să nu îţi aminteşti ce înseamnă cu adevărat „prietenie”, „camaraderie” şi „familie”; iar dacă până acum nu ştiai care îţi sunt punctele fixe, poate că vei şti unde să le cauţi.

UNTEATRU

„Vârstele lunii” de Sam Shepard

Regia: Toma Dănilă

Cu: Gelu Niţu şi Constantin Cojocaru

Alina Epingeac

Tags : actoripiesa de teatruunteatruvarstele lunii

Leave a Response