close
Istorie

VLAHII SAGUDAŢI

Ciobanul de faţă („Pakurar” în gravură) are o mantie-glugă pentru privitorul de azi stranie, în realitate însă un obiect-emblemă care a însoţit poporul român de-a lungul mileniilor sale. Gravura e din anul 1729, dar, cum vom vedea imediat, exact cu o mie de ani în urmă, după anul 700, gluga e prezentă în viaţa românilor, ba îi chiar caracterizează, aceştia fiind menţionaţi ca „purtători de glugi”. „N-au purtat gluga şi opinca lor cei dintâi voievozi ai Carpaţilor?”, se întreba cu mândrie Vlahuţă.
Un termen generalizat pe întreg spaţiul românesc, acela de căciulă, în Ţara Haţegului desemnează altceva decât o face în restul ţării. Cuvântul e dacic. La început el denumea o mantie care, susţinută pe după gât cu o baieră, atârna peste şoldul stâng. La capătul de jos se termina cu un model, o bandă ţesută transversal, şi nişte ciucuri. La celălalt capăt, răsfrânt în interior, se încheia cu o glugă, aceasta având dublul rol, de traistă pentru merinde sau, pe vreme rea, de acoperitoare a capului. Sadoveanu, atribuindu-i-o unui tânăr cioban din Munţii Bistriţei, o descrie astfel: „În stânga îi atârna, trecută pe după umărul drept, gluga de aba albă – raniţă şi în acelaşi timp apărare de vreme rea.” În Ţara Haţegului, până după mijlocul secolului XX, căciula, din lână neapărat albă, ţesută în război, se purta atât de bărbaţi cât şi de femei. Autorul acestor rânduri a purtat-o el însuşi în îndepărtata sa copilărie, acesta fiind unul din motivele sale de mândrie, pentru că ea, căciula, comprimând mileniile, l-a făcut contemporan cu strămoşii săi.

Daci cu căciula pe Columnă. Exact la fel îi găsim peste aproape 2,000 de ani.

Într’o foarte mult comentată notiţă de la mânăstirea Castamonitu şi care se referă la perioada iconoclastă (secolele VIII-IX) se spune că „neamurile din ţinuturile de lângă Dunăre”, după ce au cucerit Bulgaria şi Macedonia, au pătruns până la Sfântul Munte. Aceste neamuri erau numite „vlahorinhini şi sagudaţi”. Numele de „sagudaţi” a fost pus în legătură cu latinul sagum = „manta de lână, glugă” , „sagudaţii” fiind deci purtătorii de glugi, de „căciuli dacice”.

Obiectul apare foarte clar reprezentat pe Columna lui Traian. Romulus Vuia, studiind portul popular din Ţara Haţegului, încă l-a mai regăsit în primele decenii ale secolului trecut. Şi Denis Galloway, un britanic născut la Cardiff dar care a călătorit prin aceste părţi şi a făcut sute de fotografii cu ţărani localnici, a observat prezenţa „căciulii” atât pe Columna lui Traian cât şi la şoldul sătenilor între care poposise. El a aşezat nişte ţărani haţegani în poziţia în care o delegaţie de daci apare pe Columnă şi i-a fotografiat, demonstrând o uluitoare identitate. Până şi ciucurii „căciulilor” se regăsesc în ambele imagini.


Țărani români  din Lunca Cernii, Ţara Haţegului, în prima parte a sec. XX. Căciula dacică e neschimbată.

Obiectul acesta s’a numit la daci şi se numeşte încă în Ţara Haţegului căciulă. În restul ţării unde el a dispărut, dar unde până nu de mult fusese pentru că îl întâlnim în prima parte a secolului XX în Oltenia, în Argeş, în Vrancea, în Munţii Bistriţei semnalat de Sadoveanu, ca şi în tablourile lui Grigorescu, şi-a transferat numele obişnuitei căciuli de blană. Expresia „după ce-a trecut ploaia prin căciulă”, însemnând o acţiune devenită inutilă pentru că e prea tardivă, se referă la acea căciulă, numită astfel de daci şi de ţăranii din Ţara Haţegului până azi, ţesută, prin care ploaia poate trece, şi nu la cuşma de blană, impermeabilă.

Miron Scorobete

Tags : ciobanpakurartara hategului

Leave a Response