Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. România a cedat presiunilor Antantei, în august 1916, astfel s-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice: România lupta pe două fronturi, cu o armată echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar. Pierderile au fost mari, statul a fost aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât ceruse: împlinirea celui mai mare proiect de ţară, Unirea tuturor provinciilor româneşti.
Recunoașterea internațională a independenței de stat a României la Congresul de pace de la Berlin (1878) a consfințit rolul de actor modern, de sine stătător al statului român în această parte a continentului.
Datorită poziției geostrategice, cu trei mari puteri în imediata apropiere (Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist), care nutreau interese diferite în sud-estul continentului european, guvernul român a înțeles necesitatea unor relații de alianță cu puteri europene.
În plan european, Germania se temea de o lovitură militară surpriză a Franței, după înfrângerea acesteia din urmă în conflictul din 1870-1871, care s-a încheiat cu Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871. În acest sens, semnarea alianței germano-austriece (1879), completată în 30 mai 1882, la Viena, prin aderarea Italiei, în formatul cunoscut drept Tripla Alianță, a consfințit apariția, în fapt, a unui bloc de alianțe cu scop de apărare mutuală în cazul unui atac armat venit din partea unui stat terț.
Părțile semnatare se angajau să ofere ajutor militar în cazul în care una dintre părți era atacată, potrivit versiunii electronice a Proiectului Avalon al Universității Yale. Tratatul semnat la Viena avea un caracter ”pur defensiv și prudent”, potrivit textului documentului. Austro-Ungaria viza controlul Balcanilor, Rusia dorea Strâmtorile, însă atât Berlinul cât și Viena percepeau Rusia ca fiind o putere continentală de care trebuiau să țină cont în exercitarea intereselor lor.
Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a luat inițiativa demarării negocierilor pentru implicarea României în sistemul de angajamente al Triplei Alianțe, pentru a nu lăsa Rusia să își sporească influența în Balcani, mai ales după ce țarul rus se retrăsese, în 1878, din Liga celor Trei Împărați (1873) și din care mai făcea parte împăratul austro-ungar. La câțiva ani după semnarea tratatului de la Viena pentru constituirea Triplei Alianțe, Otto von Bismarck poartă negocieri secrete cu Rusia și la 18 iunie 1887 semnează Tratatul de Reasigurare prin care cele ”două părți contractante își declară neutralitatea una față de alta în cazul în care ar fi atacate de o parte terță”. Prin tratat, Germania recunoștea ”drepturile istorice obținute de Rusia în Peninsula Balcanică și, conform protocolului adițional secret semnat, dreptul acesteia asupra apărării Mării Negre pentru protejarea intereselor sale naționale”.
În contextul configurării alianțelor la nivel european, premierul român Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe austriac Gustav von Kalnoky și cu Otto von Bismarck, în august — septembrie 1883, prilej cu care a discutat pe marginea textului de bază al tratatului pe care România avea să îl semneze cu Germania și Austro-Ungaria. În urma definitivării detaliilor tratatului, la 18/30 octombrie 1883, miniștrii de externe D. A. Sturdza și Gustav von Kalnoky au semnat, la Viena, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau sa-și ofere ajutor în cazul unui atac neprovocat. Documentul era compus dintr-un preambul și șapte articole, potrivit volumului ”Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (2011). Articolul 2 stipula de asemenea: ”dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor și asistență împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va fi de îndată casus foederis pentru România”. Articolul 5 prevedea ca tratatul ”să rămână în vigoare timp de cinci ani”, ”iar dacă niciuna dintre părți nu îl va denunța cu un an înainte de expirarea lui sau dacă niciuna din înaltele părți contractante nu va cere revizuirea lui, el va fi considerat ca prelungit pentru încă trei ani”. Germania a aderat la tratat la 18/30 octombrie.
Prima reînnoire a tratatului a fost în 1892, apoi prin protocolul semnat la Sinaia la 30 septembrie 1896 și ulterior prin tratatul semnat la București la 17 aprilie 1902. Ulterior la 5 februarie 1913, la București, a fost semnată Alianța dintre Austro-Ungaria și România, ce reconfirma și reînnoia tratatul din 1892. În conformitate cu Articolul 1 din tratat, ”Înaltele Părți Contractante își făgăduiesc pace și prietenie și nu vor intra în nicio alianță sau legământ îndreptate contra vreunuia din Statele lor”. Caracterul defensiv al tratatului era stipulat în Articolul 2, conform căruia: ”Dacă România, fără nicio provocare din parte-i, ar fi atacată, Austro-Ungaria e ținută să-i dea ajutor și sprijin în timp potrivit, contra agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări într-una din părțile ținuturilor sale vecine cu România, casus foederis se va ivi de îndată pentru aceasta din urmă”. Prevederile alianței celor două state rămâneau în vigoare până la 8 iulie 1920, potrivit Articolului 7, iar dacă nu era denunțat de una dintre părți înainte de data respectivă putea fi prelungit pentru un termen de șase ani și așa mai departe, potrivit volumului ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918” (Demiurg, 2008).
În replică la constituirea Triplei Alianțe, celelalte două mari puteri continentale Rusia și Franța au semnat la 18 august 1892 convenția militară de alianță, care stabilea încă din preambul potențialul inamic, respectiv ”forțele Triplei Alianțe”, conform preambulului convenției, potrivit versiunii electronice a documentului, disponibil la http://avalon.law.yale.edu.
De asemenea, cele două state semnatare mergeau mai departe, stipulând precis natura ajutorului militar pe care și-l ofereau una alteia în cazul apărării față de un atac al Germaniei, respectiv Franța se angaja să furnizeze 1.300.000 de soldați, iar Rusia circa 700.000-800.000 de militari. Convenția avea șapte puncte, iar cel de-al șaselea punct specifica faptul că ”prezenta convenție este în vigoare atât timp cât există Tripla Alianță”. Treptat, acestui al doilea bloc de state, se vor alătura Marea Britanie, în 8 aprilie 1904, ca urmare a semnării înțelegerii anglo-franceze, cunoscute și ca Antanta Cordială, și ulterior a acordului anglo-rus, din 31 august 1907.
Asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către Gavrilo Princip, a fost pretextul declanșării Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populație de peste 1 miliard de locuitori. Amploarea acestei prime conflagrații mondiale din istoria umanității este dată de bilanțul înregistrat de circa 10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, precum și de urmările conflictului, dintre care amintim retrasarea granițelor naționale, mai ales pe continentul european, și destrămarea imperiilor austro-ungar, german, otoman și rus, conform volumului ”Istoria României în date” (2003).
Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, beneficiind de asigurările Germaniei că va interveni în cazul în care Rusia se va implica militar în favoarea Belgradului. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, care s-a aliat Serbiei.
Atașatul militar al Austro-Ungariei la București maiorul Randa transmitea la 6 iulie 1914 un raport către feldmareșalul Conrad von Hotzendorf în care-l înștiința asupra șanselor slabe privind o eventuală cooperare militară cu România. ”În ceea ce privește politica externă, aici, (…), rolul preferat este cel de mireasă curtată și, mai ales, de mare putere. (…) După părerea mea, dacă nu intervine ceva deosebit, România va continua, în planul politicii, să alerge după doi iepuri atât timp cât acest lucru va fi posibil; o astfel de politică este, de altfel, foarte comodă, întrucât în cazul unei complicări a situației politice, aderarea, la timpul oportun, la forța cea mai puternică poate aduce avantaje sigure”, aprecia atașatul militar imperial-regal de la București, potrivit volumului ”România în Timpul Primului Război Mondial” (Editura Militară, 1996).
Câteva zile mai târziu, la 10 iulie 1914, atașatul militar al Austro-Ungariei la București expedia, de la Sinaia, un nou raport care avea să ajungă la Viena 17 iulie 1914 și care explica discuția avută cu regele Carol I și poziția acestuia față de atentatul de la Sarajevo. ”Explicațiile regelui (Carol I — n.red.) permit concluzia că acesta dorește o soluționare pașnică a conflictului dintre Austro-Ungaria și Serbia. În timpul convorbirii, regele a evitat să răspundă la întrebarea, vizibil neplăcută pentru el, ce se referea la poziția României în cazul unei complicații. Majestății Sale i-a scăpat afirmația că (…) asasinarea moștenitorului Tronului aduce Monarhiei un viitor complet sumbru, ceea ce constituie motivul unui profund pesimism. (…) Asasinatul de la Sarajevo l-a pus pe regele Carol într-o situație din cele mai penibile. Pe de o parte, el era legat de Germania și Austro-Ungaria prin obligații de tratat, iar pe de altă parte dezvoltă relații de parteneriat politic cu Serbia. Brutala acțiune de provocare comisă de partea sârbă la adresa Austro-Ungariei l-a surprins într-un mod foarte neplăcut”, potrivit sursei menționate anterior.
Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914, un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale. Germania promitea guvernului de la București, Basarabia, sudul Bucovinei (Suceava și Rădăuți) și anumite concesii pentru românii din Transilvania. În data de 16 septembrie 1914, Wilhelm al II-lea explica împăratului austro-ungar Franz Josef necesitatea implicării României alături de Puterile Centrale în operațiunile militare, potrivit volumului ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918” (2008).
La 17/30 iulie 1914, reprezentanții guvernelor Antantei transmiteau guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării armatei române la război împotriva Puterilor Centrale, conform volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (ediția a IV-a, 2008).
În cadrul Consiliului de Miniștri pentru Afaceri Comune, desfășurat la Viena, la 29 iulie 1914, a fost primit raportul ministrului plenipotențiar imperial-regal de la București, contele Ottokar von Czernin, în care acesta făcea referire la convorbirea avută cu regele Carol și ”din care a reieșit că, indiferent de situație, România își va menține neutralitatea față de Tripla Alianță, excluzând eventualitatea cooperării armatei române în baza tratatului respectiv”, conform documentului citat în volumul ”România în Timpul Primului Război Mondial”. Aproape zilnic erau transmise de la Viena telegrame către legația diplomatică austro-ungară din București și către guvernul român prin care se exercitau presiuni pentru intrarea României în război de partea Triplei Alianțe în schimbul ”promisiunii de alipire a Basarabiei și chiar a județului sârbesc Negotin”.
La 1 august 1914, contele Czernin transmitea o telegramă de la Sinaia în care informa Viena: ”Brătianu dă asigurări privind respectarea principiilor neutralității stricte. (…) Brătianu a dat din nou expresie celor mai solemne asigurări cu privire la respectarea fermă a neutralității necondiționate a României.” Guvernele Germaniei și Austro-Ungariei transmiteau guvernului de la București mesaje prin care cereau ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale.
În ciuda presiunilor externe transmise de guvernele celor două blocuri antagonice guvernului României de a se implica în operațiunile militare, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 avea să hotărască starea de neutralitate a României. Cu acel prilej, Ion I. C. Brătianu spunea: ”Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă, dar chiar ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații săi să dispună de soarta ei, fără ca măcar să-și fi dat osteneala de a ne vesti. (…) Să rămânem neutri. După toate prevederile, războiu va fi probabil lung. Vom mai avea deci prilejul să ne spunem cuvântul”, potrivit volumului ”Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor. 1774-1918”.
