Cel de-Al Doilea Război Balcanic s-a declansat în 1913 între Bulgaria pe de o parte şi Grecia şi Serbia si Muntenegru de cealaltă parte.
In istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intentionau să ne ocupe ori să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca si areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români in câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă in câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani.
Bulgaria a aparut ca stat pe harta Europei si in urma jertfei noastre de sange care ne-a adus independenta, in razboiul de la 1877-1878, la Plevna, Grivita, Rahova si Smardan. Pana atunci, toti patriotii nationalisti bulgari asupriti de imperiul otoman isi gaseau refugiu si protectie in Romania, de unde isi puteau desfasura fara interventii sau obstructionari activitatea lor nationalista.
Dupa aparitia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii Romaniei si Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, dupa detronarea tarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al Romaniei coroana Bulgariei.
Manifestul adresat romanilor, la 1885, de catre patriotul bulgar Zaharia Stoianov, seful delegatiei venite la Bucuresti spre a pregati uniunea personala a Bulgariei cu Romania, reliefa sentimentele bulgarilor fata de Romania, cel putin atunci. Un fragment: „Nu exista un singur bulgar, mai mult sau mai putin inteligent si patriot, care sa nu fi calcat pamantul liber al Romaniei si sa nu se fi folosit de ospitalitatea frateasca a romanilor. Intr-o epoca de jumatate de secol, intr-o epoca neagra si groaznica pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea atintita asupra malului stang al Dunarii. Tot ce era onest si nobil, tot ce avea vreo initiativa era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocita, tot ce n-a putut sa respire in Bulgaria robita, lucra si traia in sfanta Romanie. Imi aduc aminte, precum isi aduc aminte toti amicii mei, ca cuvintele: Romania, Bucuresti, Ploiesti, Giurgiu, Braila, Galati, si asa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte si egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Cand vreunul din patriotii nostri, prigonit crud de guvernul otoman, scapa in fine din ghearele strainului neindurator, el gasea refugiul intr-un oras al Romaniei. Da, fratilor romani, pamantul vostru a fost pentru noi pamantul fagaduit. La inceputul renasterii noastre nationale, cele dintii voci care ne trezira din somnul robiei, s-au auzit în România. Tara voastra a fost pentru noi focarul luminat al libertatii, speranta in viata noua, in progres. Desi vasali puterilor sultanului, romanii au ingaduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revolutionare, au permis lui Pernovski sa pronunte discursurile sale infocate, au permis lui Liuben Karavelov tiparirea ziarelor „Svoboda” si „Nezavisimosti”. Voi ati permis neastamparatului Botev sa ne trimita „Cuvantul refugiatului bulgar” si apoi sa editeze „Znamea”, organe de publicitate care, daca ar fi aparut acum in Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma tradatorilor patriei noastre mult incercate. Pamantul vostru a hranit pe apostolii libertatii bulgare, pe luptatorii uriasi ai independentei noastre… Salutare dar pamantului sfant al Romaniei, fie binecuvantat! Romania a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.”
Dupa eliberarea Bulgariei simpatia poporului roman a ramas nemarginita pentru noi. La 1885, cand dusmanul navali sub zidurile Slivnicei si Vidinului, cand am fost parasiti de Europa intreaga, atunci numai in Parlamentul roman s-a gasit o inima plina de compatimire pentru noi; numai in Parlamentul roman s-a ridicat o voce pentru cauza dreapta a poporului bulgarului… Din Romania ne vin razele binefacatoare ale libertatii, razele desteptarii noastre morale… Cu intristare si amaraciune ne gandim ca pana acum n-am rasplatit cu nimic poporul roman pentru toate acestea. In temelia libertatii noastre zac osemintele fiilor Romaniei , iar noi nici doua cuvinte de multumire n-am pronunţat până acum…”.
Impresionanta aceasta dovada de prietenie, nu-i asa? La acel moment parea ca noi si bulgarii vom fi ca fratii, chiar se punea problema unirii sub aceeasi domnie, a regelui Carol I al Romaniei, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe aceasta tema, dupa un document recent descoperit. Atunci, de unde atata ura a bulgarilor impotriva noastra, doar dupa cativa ani? De unde si de ce? Au fost doua lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai nostri in unii dintre cei mai indarjiti dusmani. Dar sa vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.
Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, in urma caruia Bulgaria a aparut pe harta, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dadea bulgarilor un teritoriu imens, cu iesire la patru mari, respectiv Marea Neagra, Marea Egee, Marea Adriatica si Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lasand sudul in mana Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al sau, respectiv Bulgaria, un teritoriu cat mai vast, pentru a-i fi mai usor sa ajunga la Istambul, cheia Marii Negre si iesirea spre Mediterana, conform planului imperial schitat inca de Petru cel Mare. Cum era si firesc, Rusia vedea in acest razboi si aceasta pace doar o simpla etapa spre intinderea posesiunilor ei cat mai mult spre Istambul, in asa fel incat Marea Neagra sa devina o mare ruseasca.
Stapanind cheia Marii Negre, stramtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt implinit. De aceea, timp de mai bine de doua sute de ani, Rusia a dus nenumarate razboaie impotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum ii spuneau diplomatii secolului XIX, pentru mostenirea acestui imperiu. Cand Rusia, respectiv Imperiul Tarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care isi vedeau amenintate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţărilor.
Imperiul Britanic se temea de extinderea rusilor in Asia Centrala, de unde ar fi putut ajunge sa ameninte perla coroanei, India. De aici a izbucnit razboiul Crimeei (1853-1856), unde Franta si Anglia au luptat alaturi de turci impotriva rusilor, pentru a le stavili avantul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei usoare. In urma infrangerii Rusiei, diplomatii occidentali au decis crearea unui bloc solid care sa poata sta in calea ambitiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul.
Cea mai buna solutie gasita este crearea unui bloc romanesc solid, mai ales ca romanii nu erau slavi si s-ar fi impotrivit tendintelor expansioniste ale Rusiei care ar fi incercat sa faca legatura cu slavii sudici, respectiv sarbii si bulgarii. In acest context ar trebui privita unirea de la 1859, doar la trei ani dupa incheierea razboiului Crimeei. Mai ales ca dupa acest razboi, Moldovei i se inapoiaza sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.
La 1878, razboiul ruso-romano-turc aduce independenta Romaniei si aparitia pe harta lumii a Bulgariei, mai intai imensa, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusa aproximativ in limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stapanind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.
Referitor la noi, rusii ne iau sudul Basarabiei si „ne dau in schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stapanit niciodata, deci nu prea aveau cum sa-l dea. Dobrogea, majoritar populata de romani, a fost stapanita de turci pana atunci, iar inainte de acestia a fost in cuprinsul Tarii Romanesti a lui Mircea cel Batran, iar inainte de el, in voivodatul romanului Dobrotici, de unde ii vine si denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Batran, murind fară urmaşi şi-a lăsat voivodatul acestuia.
Megalomania si agresivitatea Bulgariei se accentuara, pretentiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei intrecand orice asteptari. Simpatia Rusiei se muta asupra Serbiei, in timp ce Austro-Ungaria sustinea Bulgaria, in dorinta ei de a slabi Serbia si eventualele ei pretentii asupra teritoriilor locuite de sarbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Razboiul intre fostii aliati devenise inevitabil, iar acum sarbii si grecii fac propuneri de alianta Romaniei, desi initial toti o doreau in afara disputelor. Cancelariile europene se indreptau tot mai mult asupra Romaniei, devenita factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.
Desi tarul Nicolae al Rusiei amenintase direct pe cei ce ar porni razboiul intre frati, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al tarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlantuira un atac devastator asupra sarbilor pe intregul front. Cu toate ca exista o alianta secreta intre Romania si Puterile Centrale, intre care si Austro-Ungaria, inca din 1883, interesele Romaniei si opinia publica ii cereau sa mearga impotriva bulgarilor sustinuti deschis de Austro-Ungaria.
La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intentia comandamentului roman era sa ocupe Cadrilaterul cu o armata secundara si in acelasi timp forta principala sa treaca Dunarea si sa inainteze rapid catre Sofia spre a dicta incetarea razboiului si incheierea pacii. Regele Carol trecea pentru a doua oara Dunarea in fruntea armatei romane. Prima data pentru a aduce independenta Romaniei si sa ajute la crearea statului bulgar. A doua oara, 36 de ani mai tarziu, pentru a da o lectie vecinului ingrat si agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor. Corpul V de armata, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezerva, ocupa Cadrilaterul pana la linia Turtucaia – Balcic. In acelasi timp masa principala trecuse Dunarea intre Bechet si Turnu Magurele. Corpul I armata si divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, indreptandu-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apuca oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicatii Ferdinandovo, taind retragerea din fata sarbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigada bulgara trecuse deja de Ferdinandovo si se indrepta spre Sofia prin pasul Ginci, cand ariergarda intra in contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevra foarte bine, incat bulgarii, desi superiori, crezura ca au in fata trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediata de generalul Sirakov si interceptata de romani, acesta spunea ca are in fata avangarda unui corp de armata cu sapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizara si intreaga brigada a fost luata prizoniera de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii si prizonierii fiind dezarmati si lasati să se întoarcă la casele lor.
Sub protectia acestei flancgarde, corpurile II, III si IV, cu o divizie independenta de cavalerie si cateva divizii de rezerva trecura Dunarea pe la Corabia. Podul pregatit dinainte, construit din portiere de cate cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat in sapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii romani. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre inaintara cu viteza in cateva zile fiind in Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupand trecatoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din inaltimea pasului, soldatii romani vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii romani, utilizand pentru prima oara aeroplanul in razboi, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era la Etropol, iar elemente inaintate la Tatar-Bazargic, inaintand pana la 10 km de Filippopol, recunoasteri de patrule facura legatura cu armata greaca.
In 18 zile armata romana fusese mobilizata, concentrata, trecuse Dunarea si ajunsese la 20 km de Sofia si 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii si facuse legatura cu armata greaca. Capitala inamica, Sofia, lipsita de aparare, era la dispozitia romanilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresa regelui Carol al Romaniei rugamintea de a stopa inaintarea trupelor romane, declarandu-se gata de a primi conditiile Romaniei si a incepe tratativele de pace. Interventia din Bulgaria a aratat capabilitatile si entuziasmul armatei romane, prezentandu-se la mobilizare un numar mult mai mare decat cei chemati, dar a relevat si unele slabiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din pacate, in entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.
Pacea s-a incheiat la Bucuresti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. Romania iesise din acest razboi cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil marit, dar si cu un dusman implacabil in care toata ura nascuta din invidie, deziluzie si umilinta indurata lua proportii exaltate. Desi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucuresti, recunostea ca Bulgaria achita nota de plata la care o condamnase lacomia si miopia ei politica.
Si datorita interventiei in razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Puterile Centrale au continuat sa se raceasca iremediabil, in schimb Romania se apropia din ce in ce mai mult de alianta franco-rusa. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei.”
Cauza războiului a fost neînţelegerea asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turcii otomani în timpul Primului Război Balcanic, care a luat sfârşit la 30 mai 1913, în care aceste țări fuseseră aliate. Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei.
Ca urmare, la 16 iunie 1913, regele Ferdinand al Bulgariei ordona trupelor sale să atace poziţiile sârbe şi greceşti, declarând în acelaşi timp război acestor țări. Bulgarii au fost copleşiţi numeric pe frontul grecesc și totul a fost transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie.
În 27 iunie 1913, România declara război Bulgariei, și intra în al doilea război balcanic. Noul război a chemat România la o intervenţie militară în Bulgaria. Când trupele româneşti au invadat nordul Bulgariei şi se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistiţiu.
Un armistiţiu a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglementate în tratatele de la Bucureşti şi de la Constantinopol:
- Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câştigate în primul război balcanic;
- Serbia a devenit puterea dominantă în Balcani;
- Grecia a obţinut Salonic şi împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale.
A fost doar o înţelegere temporară. Zece luni mai târziu luptele au reînceput, odată cu primul război mondial.
M.C.
